81

— Ah! Asta-i una din ideile lui Harry, nu-i aşa, domnule Gray? Întotdeauna aud ideile lui Harry de la prietenii lui. E

singurul mod în care le pot cunoaşte şi eu. Dar nu trebuie să crezi că nu-mi place muzica bună. O ador, dar mă şi tem de ea. Mă face să devin prea romantică. Am venerat câţiva pianişti, uneori câte doi odată, aşa-mi spune Harry. Nu ştiu ce găsesc la ei. Poate pentru că sunt străini. Toţi sunt străini, nu-i aşa? Chiar şi cei născuţi în Anglia devin, după un timp, străini, nu-i aşa? E atât de inteligent din partea lor şi e un mare compliment adus artei. Devine cosmopolită, nu-i aşa? Dum -

neata n-ai participat niciodată la seratele mele, nu-i aşa, dom -

nule Gray? Trebuie să vii. Nu pot să-mi permit orhidee, dar când e vorba de străini nu cruţ nici un ban. Dau o notă atât de pitorească saloanelor. Uite c-a sosit Harry. Harry, venisem să te caut ca să te întreb ceva – am uitat ce – şi am dat peste domnul Gray. Am purtat o discuţie foarte plăcută despre muzică. Avem aceleaşi păreri. Ba nu, cred că avem păreri diferite. Dar a fost foarte amabil. Mă bucur că l-am cunoscut.

— Sunt foarte bucuros, dragostea mea, absolut încântat, a răspuns Lordul Henry, înălţându-şi sprâncenele negre în formă de semilună şi privindu-i pe amândoi cu un surâs amu -

zat. Scuză-mă că am întârziat, Dorian. Am fost în Wardour Street să văd o bucată de brocart vechi, şi a trebuit să mă târ -

guiesc ore întregi ca s-o iau. Oamenii de azi cunosc preţurile tuturor lucrurilor, dar nu cunosc valoarea lor.

— Cred că trebuie să plec, a exclamat Lady Henry ştirbind, cu râsul ei brusc şi prostesc, tăcerea stânjenită care se lăsase între ei. I-am promis ducesei să facem o plimbare cu trăsura.

La revedere, domnule Gray, la revedere, Harry. Bănuiesc că

iei masa în oraş. Şi eu la fel. Poate că o să ne vedem la Lady Thornbury.

— Cred că da, draga mea, i-a răspuns Lordul Henry închi -

zând uşa după ea, când, asemenea unei păsări-paradis care a 82

zăcut toată noaptea în ploaie, a zbughit-o din cameră, lăsând în urmă-i o dâră de parfum de iasomie. Apoi şi-a aprins o ţigară şi s-a întins pe canapea.

— Dorian, să nu te însori niciodată cu o femeie cu păr de culoarea paiului, a comentat, după câteva fumuri.

— De ce, Harry?

— Pentru că sunt prea sentimentale.

— Dar mie îmi plac oamenii sentimentali.

— Să nu te căsătoreşti deloc, Dorian. Bărbaţii se căsătoresc din oboseală, femeile din curiozitate. Şi unii, şi ceilalţi sunt dezamăgiţi.

— Harry, eu nu cred că o să mă căsătoresc vreodată. Sunt prea îndrăgostit. Ăsta-i unul din aforismele tale. Îl pun în prac tică, aşa cum procedez cu tot ce spui tu.

— Şi de cine eşti îndrăgostit? a întrebat Lordul Henry după o pauză.

— De o actriţă, a răspuns Dorian roşind.

Lordul Henry a înălţat din umeri.

— Ăsta-i un début foarte banal.

— Harry, n-ai vorbi aşa dacă ai cunoaşte-o.

— Cine e?

— Se numeşte Sibyl Vane.

— N-am auzit în viaţa mea de ea.

— Nimeni n-a auzit. Dar într-o bună zi lumea o să audă.

E un geniu.

— Dragul meu băiat, nici o femeie nu e un geniu. Femeile sunt un sex decorativ. Nu au nimic de spus, dar o spun cu far -

mec. Femeile reprezintă triumful materiei asupra spiritului, aşa cum bărbaţii reprezintă triumful spiritului asupra moralei.

— Harry, cum poţi să…?

— Dragul meu Dorian, ăsta-i adevărul. Eu studiez femeile, aşa încât sunt în cunoştinţă de cauză. Nu-i un subiect atât de complex cum îmi imaginasem eu. Am constatat că până la 83

urmă există două categorii de femei: cele fade şi cele pline de culoare. Femeile fade sunt foarte utile. Dacă vrei să ai faimă de respectabilitate, n-ai decât să le scoţi la cină. Cealaltă

categorie e foarte atrăgătoare. Totuşi săvârşesc o greşeală. Se fardează încercând să pară mai tinere. Bunicile noastre se fardau pentru a încerca să vorbească strălucit. Rouge şi esprit 1

mergeau mână în mână. Toate astea au luat sfârşit acum.

Atâta timp cât poate arăta mai tânără cu zece ani decât fiica ei, o femeie e perfect satisfăcută. În ceea ce priveşte conver -

saţia, în toată Londra există doar cinci femei cu care merită

să discuţi, şi două dintre acestea nu pot fi acceptate într-o societate decentă. Oricum, povesteşte-mi despre geniul tău.

De când o cunoşti?

— De trei săptămâni.

— Şi unde ai dat de ea?

— Am să-ţi spun, Harry, dar nu trebuie să fii ostil. Toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu te-aş fi cunoscut pe tine.

Tu mi-ai insuflat curiozitatea de a afla totul despre viaţă. Şi zile întregi după ce te-am cunoscut simţeam că-mi zvâc -

neşte ceva în vene. În timp ce hoinăream prin Park sau prin Piccadilly, îi măsuram pe cei care treceau pe lângă mine şi mă întrebam cu o curiozitate nebunească ce fel de viaţă or fi ducând. Unii dintre ei m-au fascinat. Alţii m-au îngrozit.

Respiram în aer o dulce otravă. Mi s-a stârnit pasiunea de a cunoaşte senzaţii… Mă rog, într-o seară pe la orele şapte, am hotărât să ies în oraş în căutarea unei aventuri. Simţeam că

această Londră cenuşie, mohorâtă, cu miriadele ei de locui -

tori, cu sordizii ei păcătoşi şi splendidele ei păcate, cum te-ai exprimat tu odată, trebuie să-mi rezerve şi mie ceva. Îmi imaginam o mie de lucruri. Şi însăşi primejdia îmi dădea o înfiorare plăcută. Mi-am adus aminte ce mi-ai spus tu în acea seară minunată când am luat pentru prima oară cina 1 Rujul şi spiritul (fr.).

84