Lordul Henry i s-a adresat domnului Erskine:

— Omenirea se ia prea mult în serios. Ăsta-i păcatul ori -

ginar al umanităţii. Dacă omul cavernelor s-ar fi priceput să

râdă, faţa istoriei ar fi fost cu totul alta.

— Eşti un om foarte reconfortant, a murmurat ducesa. De câte ori veneam la scumpa dumitale mătuşă aveam un sentiment de culpabilitate din pricină că nu mă interesează

deloc problemele din East End. Pe viitor o să fiu în stare să

o privesc în ochi fără să roşesc.

— Ducesă, un val de roşeaţă e cât se poate de atrăgător, a remarcat Lordul Henry.

— Numai la tinereţe. Dacă o femeie bătrână ca mine ro -

şeşte e semn rău. Ah, Lord Henry, aş dori să-mi poţi spune ce trebuie să fac ca să devin din nou tânără.

Lordul a rămas o clipă pe gânduri.

— Vă puteţi aduce aminte de o greşeală mare pe care aţi săvârşit-o în tinereţe? a întrebat-o privind-o pe deasupra mesei.

75

— Mă tem că-mi amintesc de mai multe greşeli.

— Atunci săvârşiţi-le din nou, a sfătuit-o el cu gravitate.

Ca să-ţi redobândeşti tinereţea, nu trebuie decât să repeţi nebuniile ei.

— Ce teorie delicioasă, a exclamat ducesa. Trebuie s-o pun în practică.

— E o teorie periculoasă, a comentat Sir Thomas cu bu -

zele strânse.

Lady Agatha a clătinat din cap, dar nu s-a putut abţine să nu se simtă amuzată. Domnul Erskine asculta.

— Da, a continuat lordul, ăsta-i unul dintre marile se -

crete ale vieţii. Azi, cei mai mulţi oameni mor din pricina unui soi de bun-simţ smerit şi descoperă numai când e prea târziu că singurele lucruri pe care nu le regreţi niciodată sunt greşelile pe care le-ai comis.

Râsete de jur împrejurul mesei.

Se juca ameţitor cu ideea, o susţinea cu demnitate, o lansa în văzduh şi o metamorforza; o lăsa să-i scape şi o re -

capta; o făcea să radieze de fantezie, o înaripa cu paradoxuri.

Pe mă sură ce continua, elogiul nebuniei se avânta în filozofie, şi însăşi Filozofia întinerea şi, prinzând muzica dementă a plăcerii, îmbrăcând, aşa cum ne-am putea-o imagina, tunica pătată de vin şi cununa de viţă, dănţuia ca o bacantă peste colinele vieţii, şi îl zeflemisea pe greoiul Silenus1 pentru că

se menţinea treaz. Faptele ţâşneau ca nişte vietăţi de pădure speriate. Picioarele-i albe călcau şi striveau în uriaşa stor -

cătoare unde sălăşluieşte înţeleptul Omar2 până când seva învolburată a strugurilor îi scălda gleznele goale în valuri de clăbuci purpurii sau se revărsa ca o spumă roşie peste mar -

ginile negre, stropite, teşite ale vanei. A dat glas unei extraor -

1 Dezmăţatul şi trândavul părinte al lui Bacchus.

2 Omar Khayyam (1040-1123), poet şi filozof persan, autor al unor catrene epicureice ( Rubaiyat).

76

dinare improvizaţii. Simţea că ochii lui Dorian Gray erau fixaţi asupra lui şi gândul că printre ascultătorii săi se găsea cineva pe care ţinea să-l farmece îi înflăcăra spiritul şi-i aprin -

dea imaginaţia. Era sclipitor, fantastic, iresponsabil. Auditorii erau vrăjiţi şi râdeau urmărindu-i suflul torenţial. Dorian Gray nu şi-a desprins o clipă privirea de la el şi-l asculta prins în mreje, în timp ce zâmbetele se fugăreau unul pe celălalt pe buzele lui şi uluirea îi întuneca albastrul ochilor.

În cele din urmă, Realitatea, înveşmântată în livreaua ace lor timpuri, şi-a făcut apariţia în încăpere sub chipul unui slujitor care a anunţat-o pe ducesă că o aşteaptă trăsura.

Doam na şi-a frământat mâinile simulând disperarea.

— Ce supărător! a strigat. Sunt nevoită să plec. Trebuie să-l iau pe soţul meu de la club şi să-l duc la o întrunire ab -

surdă de la Willis’s Rooms pe care o prezidează. Dacă întârzii o să se înfurie şi când port boneta asta nu pot face faţă unei scene. E prea fragilă. Un cuvânt dur ar pleoşti-o. Da, trebuie să plec, dragă Agatha. La revedere, Lord Henry, eşti încân -

tător şi teribil de demoralizant. Trebuie să vii într-o seară să

iei cina cu noi. Marţi? Eşti liber marţi?

— De dragul dumneavoastră, ducesă, aş renunţa la orice altă invitaţie, i-a răspuns Lordul Henry, înclinându-se.

— Ah! Foarte frumos şi foarte nedrept din partea dumitale, aşa încât vino! a răspuns ducesa şi a ieşit din cameră urmată

de Agatha şi de celelalte doamne.

Când Lordul Henry şi-a reluat locul, domnul Erskine s-a mutat pe un scaun lângă el şi şi-a lăsat mâna pe braţul lui.

— Vorbeşti ca la carte, i-a declarat. De ce nu scrii o carte?

— Sunt prea îndrăgostit de lectura cărţilor pentru a dori să le scriu, domnule Erskine. Mi-ar plăcea să scriu un roman, un roman la fel de frumos şi de ireal ca un covor persan. Dar în Anglia nu găseşti public amator de literatură, un public care să citească altceva decât ziare, manuale de începători şi 77

enciclopedii. Dintre toate popoarele lumii, englezii gustă cel mai puţin frumuseţea literaturii.

— Cred că ai dreptate, a răspuns domnul Erskine. Şi eu am avut pe vremuri ambiţii literare, dar le-am părăsit de mult. Şi acum, dragul meu tânăr prieten, dacă-mi dai voie să te numesc aşa, pot să te întreb dacă într-adevăr crezi tot ce ne-ai spus în timpul prânzului?

— Am uitat ce-am spus. A fost chiar atât de îngrozitor?

— Absolut. Şi dacă păţeşte ceva draga noastră ducesă, dumneata o să porţi toată răspunderea. Dar mi-ar plăcea să