cându-se, şi-a înscris cu litere lunguieţe, cărămizii, numele în colţul din stânga al pânzei.
Lordul Henry s-a apropiat şi a examinat pictura. Era, fără
îndoială, o minunată operă de artă şi, totodată, un portret foarte asemănător cu originalul.
— Dragul meu, te felicit din toată inima. E cel mai reuşit portret din creaţia modernă a zilelor noastre. Domnule Gray, vino încoace şi uită-te la dumneata.
Tânărul a tresărit, de parcă fusese deşteptat dintr-un vis.
— E într-adevăr gata? a murmurat el coborând de pe podium.
— Complet terminat, a răspuns pictorul. Şi astăzi mi-ai pozat excelent. Îţi sunt foarte îndatorat.
— Asta mi se datorează în întregime mie, a intervenit Lordul Henry. Nu-i aşa, domnule Gray?
Dorian nu i-a răspuns dar s-a apropiat cu indiferenţă de tablou şi l-a privit din faţă. Când l-a văzut, s-a tras puţin în -
dărăt şi, pentru o clipă, obrajii i s-au îmbujorat de plăcere.
În ochi i s-a ivit un licăr de bucurie de parcă se recunoscuse pentru prima dată în viaţa lui. A rămas locului nemişcat, uluit, vag conştient că Hallward îi vorbea, fără să înţeleagă
56
însă ce-i spune. Sensul propriei sale frumuseţi i s-a înfăţişat brusc, ca o revelaţie. Nu-l sesizase niciodată până atunci. Com -
plimentele cu care îl copleşise Basil Hallward i se păruseră
o exagerată şi plăcută manifestare a prieteniei. Le ascultase, se amuzase, le uitase. Nu-l influenţaseră câtuşi de puţin. Şi apă -
ruse Lordul Wotton, cu straniul lui panegiric al tinereţii şi cumplitul avertisment legat de vremelnicia ei. Spusele lui îl afectaseră şi acum, în timp ce privea reflexul propriei sale frumuseţi, i-a revenit în minte întreaga realitate a descrierii care i se oferise. Da, va veni o zi când faţa asta va fi ridată şi ofilită, ochii vor fi lipsiţi de strălucire şi de culoare, trupul graţios se va fleşcăi şi se va deforma. Purpura o să i se stingă
de pe buze, auriul părului o să se facă nevăzut. Viaţa care va pâlpâi în sufletul lui o să-i năruie trupul. O să arate oribil, hidos, bolovănos.
În timp ce-i treceau toate acestea prin minte, un junghi dureros l-a sfârtecat ca un cuţit, zgâlţâind fibrele fine ale struc -
turii lui. Albastrul ochilor s-a întunecat până la culoarea ametistului şi o ceaţă de lacrimi i-a împăienjenit privirea.
Avea senzaţia că o mână rece ca gheaţa îi încleştase inima.
— Nu-ţi place? a strigat în cele din urmă Hallward, intri -
gat de tăcerea băiatului, neştiind cum s-o interpreteze.
— Bineînţeles că îi place, l-a asigurat Lordul Henry. Cui ar putea să nu-i placă? E una din cele mai fantastice lucrări de artă modernă. Ţi-aş da pe ea orice ai fi în stare să ceri. Tre -
buie s-o am.
— Harry, nu-mi aparţine mie.
— Dar cui îi aparţine?
— Fireşte că lui Dorian, a răspuns pictorul.
— E foarte norocos.
— Cât e de dureros, a murmurat Dorian Gray continuând să-şi fixeze portretul. Cât de dureros e gândul că am să îm -
bătrânesc, că o să ajung hidos şi respingător. Şi portretul 57
ăsta o să rămână mereu tânăr. Nu va arăta niciodată mai bă -
trân decât în această zi de iunie… Ah, dacă s-ar putea să se petreacă invers! Dacă s-ar putea ca eu să rămân mereu tânăr şi portretul să îmbătrânească! Pentru aşa ceva… pentru aşa ceva… aş da totul! Da, nu există pe lume ceva ce n-aş da!
Mi-aş da şi sufletul!
— Basil, nu cred că te-ar atrage un asemenea aranjament, a glumit Lordul Henry. Ar fi tare neplăcut pentru opera ta.
— M-aş împotrivi aprig, Harry.
Dorian Gray s-a întors şi l-a privit pe Hallward.
— Cred lucrul ăsta, Basil. Tu îţi iubeşti arta mai mult decât îţi iubeşti prietenii. Eu nu însemn pentru tine mai mult decât o statuetă de bronz verde. Cred că nici măcar atât.
Pictorul i-a aruncat o privire uimită. Cuvintele astea nu păreau să-i aparţină lui Dorian Gray. Ce se întâmplase? Pă -
rea furios. Faţa îi ardea ca para focului.
— Da, a continuat băiatul, însemn pentru tine mai puţin decât statuia lui Hermes din fildeş sau decât Faunul de argint.
