poţi trăi cu perfecţiune, să poţi trăi din plin. În clipa în care te va părăsi tinereţea, o să se ducă odată cu ea şi frumuseţea, şi atunci ai să descoperi că nu mai ai parte de triumfuri, că
trebuie să te mulţumeşti cu triumfurile meschine cărora amin -
tirea trecutului le va da un gust mai amar decât cel al înfrân -
gerii. Fiecare lună care se scurge te apropie tot mai mult de ceva îngrozitor. Timpul e gelos pe dumneata şi luptă împotriva 53
crinilor şi rozelor care-ţi aparţin acum. O să ajungi pământiu la faţă, cu obrajii scofâlciţi, cu ochii şterşi. Şi ai să suferi cum -
plit… Ah! Profită de tinereţe cât o mai ai! Nu-ţi irosi aurul zilelor plecându-ţi urechea la pisălogii care încearcă să-i sal -
veze pe rataţii neajutoraţi, nu-ţi dărui viaţa celor ignoranţi, banali şi vulgari. Astea sunt năzuinţele maladive, idealurile false ale epocii noastre. Trăieşte! Trăieşte viaţa minunată care vibrează în dumneata! Nu lăsa nimic să se irosească! Caută
întruna senzaţii noi! Nu te teme de nimic… Un nou hedo -
nism – iată de ce are nevoie secolul nostru! Şi dumneata ai putea fi simbolul lui vizibil. Nu există nimic ce n-ai putea realiza cu personalitatea dumitale. Un întreg anotimp, lumea îţi aparţine… În clipa în care te-am cunoscut mi-am dat sea -
ma că nu eşti conştient de ceea ce reprezinţi în realitate, de ceea ce ai putea reprezenta. M-ai fermecat în asemenea mă -
sură, încât am simţit că trebuie să-ţi dezvălui câte ceva despre dumneata însuţi. M-am gândit ce tragic ar fi dacă te-ai irosi.
Pentru că răstimpul cât o să dăinuie frumuseţea dumitale e atât de scurt – atât de scurt! Banalele flori de câmp se ofilesc, dar după un timp înfloresc din nou. Anul viitor, în iunie, floa rea de salcâm va fi la fel de galbenă cum e şi acum. Peste o lună o să apară stele de culoare violet în clematite şi an după
an vor străluci stele în noaptea verde a frunzelor lor. Dar nouă
nu ne mai restituie nimeni tinereţea. Pulsul bucuriei care frea mătă în noi la douăzeci de ani încetineşte, lâncezeşte.
Membrele se moleşesc, simţurile râncezesc. Degenerăm, ne metamorfozăm în nişte marionete hidoase, bântuite de amin -
tirea pasiunilor pe care ne-am temut să le gustăm şi a ispitelor încântătoare în faţa cărora nu am avut curajul să cedăm. Tine -
reţe! Tinereţe! Pe lumea asta nu există nimic altceva decât tinereţea.
Dorian Gray asculta cu ochii larg deschişi, minunându-se.
A scăpat din mână rămurica de liliac. O clipă, o albină păroasă
54
s-a apropiat de el bâzâind. S-a rotit, apoi a pornit să se caţere pe globul oval încărcat de flori micuţe. A urmărit-o cu acel straniu interes faţă de mărunţişuri triviale care apare când lucrurile importante ne sperie, când ne răscoleşte o emoţie nouă căreia nu-i putem da glas sau când vreun gând care ne terorizează ni se înstăpâneşte pe creier şi ne solicită să-i ce -
dăm. După câteva clipe albina şi-a reluat zborul. A urmărit-o pătrunzând în caliciul pătat al unei flori de rochiţa-rându nicii.
Floarea a părut să zvâcnească, pe urmă s-a legănat uşor dintr-o parte în alta. Brusc, pictorul a apărut în uşa atelierului şi a început să-i cheme înăuntru printr-o gesticulaţie staccato. Cei doi s-au întors, zâmbindu-şi unul celuilalt.
— Vă aştept, a strigat pictorul. Intraţi. E o lumină perfectă.
Luaţi-vă şi băuturile cu voi.
Au pornit împreună. Doi fluturi verzi cu pete albe au fâl -
fâit pe lângă ei şi în părul din colţul grădinii un sturz cântător a început să glăsuiască.
— Domnule Gray, îţi pare bine că m-ai cunoscut? l-a în -
trebat Lordul Henry privindu-l.
— Da, acum mă bucur. Dar mă întreb dacă bucuria o să
ţină veşnic.
— Veşnic! Ce cuvânt oribil! Mă înfior când îl aud. Femeile nu mai pot de dragul lui. Îţi curmă orice tentativă romantică
încercând să o facă să dureze pe vecie. E un cuvânt lipsit de sens. Singura diferenţă dintre un capriciu şi o pasiune de o viaţă constă în faptul că, de fiecare dată, capriciul durează mai mult.
Când au intrat în atelier, Dorian Gray şi-a lăsat mâna pe braţul lordului.
— În cazul acesta îmi doresc ca prietenia noastră să fie un capriciu, a murmurat roşind de propria cutezanţă, după care s-a urcat pe podium şi şi-a reluat pozatul.
55
Lordul Henry s-a trântit într-un fotoliu de răchită şi l-a urmărit din priviri. Fâşâitul şi lipăitul penelului pe pânză
erau singurele sunete care ştirbeau tăcerea; din când în când Hallward făcea un pas îndărăt ca să-şi contemple opera de la oarecare distanţă. Prin uşa deschisă pătrundeau razele piezişe de soare în care dansa praful auriu. Parfumul ameţitor al trandafirilor părea să se fi impregnat pretutindeni.
Un sfert de ceas mai târziu Hallward s-a oprit din lucru, l-a măsurat îndelung pe Dorian Gray, după care a examinat la fel de îndelung pictura, muşcând mânerul unei pensule groase şi încruntându-se.
— E complet terminat! a strigat în cele din urmă şi, aple -
