— Foarte bine, a spus Hallward, lăsând ceaşca din mână

pe tavă. E târziu şi, cum trebuie să te îmbraci, nu mai pierde timpul. La revedere, Harry. La revedere, Dorian. Treci să mă

mai vezi. Vino mâine.

— Neapărat.

— N-ai să uiţi?

— Bineînţeles că nu, a protestat Dorian.

— Şi… Harry!

— Da, Basil?

— Adu-ţi aminte ce ţi-am cerut azi-dimineaţă în grădină.

— Am uitat.

62

— Am încredere în tine.

— Aş dori să pot avea şi eu încredere în mine, a răspuns Lordul Henry râzând. Vino, domnule Gray, trăsura mea aş -

teaptă afară, aşa încât te pot conduce până la dumneata acasă.

La revedere, Basil. A fost o după-amiază extrem de interesantă.

Când s-a închis uşa în urma lor, pictorul s-a lăsat pe o ca -

napea. Faţa lui avea o expresie îndurerată.

Capitolul 3

A doua zi, pe la douăsprezece şi jumătate, Lordul Henry Wotton a pornit din Curzon Street spre Albany, pentru a-i face o vizită unchiului său, Lordul Fermor, un burlac jovial, cu maniere cam necioplite, pe care apropiaţii îl socoteau egoist pentru că nu profitau cu nimic de pe urma lui, dar pe care societatea îl considera generos, pentru că oferea mese celor care îl amuzau. Tatăl său fusese ambasador la Madrid pe vremea când regina Isabella era tânără şi, încă nimeni nu auzise de Prim1; se retrăsese din serviciul diplomatic în urma unei capricioase indignări, pentru că i se refuzase postul de ambasador la Paris, pentru care se considera perfect în -

dreptăţit prin originea lui, indolenţa lui, engleza corectă a depeşelor diplomatice precum şi prin neobişnuita lui sete de plăceri. Fiul său, care i-a fost secretar, a demisionat odată

cu şeful său, hotărâre apreciată drept stupidă la vremea res -

pectivă şi câteva luni mai târziu, când a moştenit drepturile titlului, s-a dedicat studiului serios al marii arte a aristocraţiei de a nu face absolut nimic. Avea două case spaţioase în oraş, dar a preferat să locuiască în apartamente cu chirie, pentru că i se părea mai puţin complicat, iar mesele le lua, de cele mai 1 Juan Prim y Prats (1814-1870), general revoluţionar spaniol care a pus la cale lovitura de stat din 1868 pentru răsturnarea reginei Isabella.

64

multe ori, la club. S-a ocupat într-o oarecare măsură de minele lui de cărbuni din Midland, pretextând că această preocupare pentru o industrie murdară îi oferă unui gentleman avantajul de a putea să facă foc de lemne în sobele lui. Din punct de vedere politic era Tory, cu excepţia perioadelor când Tory erau la putere, şi atunci îi înjura că sunt o bandă de radicali.

Era un erou în ochii valetului său care îl teroriza şi, la rândul lui, îşi teroriza majoritatea cunoscuţilor. Numai Anglia ar fi putut produce asemenea specimen, dar el afirma întruna că

ţara se duce de râpă. Avea principii învechite şi se puteau spune multe în legătură cu prejudecăţile lui.

Când a intrat, Lordul Henry l-a găsit pe unchiul său înfă -

şurat într-o haină groasă de vânătoare, fumând trabuc şi bom -

bănind deasupra ziarului The Times.

— Bună, Harry, i s-a adresat bătrânul gentleman, ce vânt te aduce la ora asta matinală? Credeam că voi, tinerii dandy, nu vă sculaţi înainte de ora două şi nu sunteţi de văzut înainte de ora cinci.

— Am venit din pură afecţiune familială, te asigur, unchiu -

le George. Numai că vreau să obţin ceva de la dumneata.

— Bani, presupun, a răspuns Lordul Fermor, cu o mutră

seacă. Mă rog, stai jos şi spune-mi despre ce-i vorba. Voi, tinerii de azi, vă imaginaţi că banii înseamnă totul.

— Da, a murmurat Lordul Henry, dichisindu-şi butoniera hainei, şi când îmbătrânim constatăm că într-adevăr aşa stau lucrurile. Dar eu nu vreau bani. Numai oamenii care îşi plă -

tesc datoriile au nevoie de bani, unchiule George, or, eu nu mi le plătesc niciodată. Creditul constituie capitalul fiului mai mic, şi se trăieşte admirabil pe credit. Şi apoi eu negociez întotdeauna cu oamenii lui Dartmoor, care nu mă bat la cap. Ce doresc eu de la dumneata sunt nişte informaţii, desi -

gur, nu informaţii utile, ci inutile.

65

— Mă rog, Harry, pot să-ţi spun tot ce se găseşte într-un English Blue Book 1, deşi în ziua de azi indivizii ăia scriu o sumedenie de prostii. Pe vremea când lucram în diplomaţie, lucrurile arătau mult mai bine. Am auzit că acum sunt aleşi pe bază de examen. La ce te poţi aştepta? Examenele, dom -

nule, sunt pure formalităţi de la cap la coadă. Dacă un om e un gentleman, atunci ştie tot ce trebuie, şi, dacă nu e un gentleman, atunci tot ce ştie îi dăunează.

— Domnul Dorian Gray nu figurează printre cei din Blue Book, unchiule George, l-a informat indolent Lordul Henry.

— Domnul Dorian Gray? Cine-i ăsta? a întrebat Lordul Fermor înălţându-şi sprâncenele stufoase, albe.

— Tocmai asta vreau să aflu şi eu, unchiule George. Într-un fel ştiu cine e. Nepotul celui din urmă Lord Kelso. Maică-sa a fost o Devereux, Lady Margaret Devereux. Vreau să-mi vorbeşti despre mama lui. Cum arăta? Cu cine s-a măritat?

Dumneata ai cunoscut aproape toată lumea din vremea aceea, aşa că probabil ai cunoscut-o şi pe ea. Sunt foarte inte resat de domnul Dorian Gray. L-am cunoscut de curând.

— Nepotul lui Kelso? a repetat bătrânul domn. Desigur…

am cunoscut-o bine pe mama lui. Cred că am fost la botezul ei. Era o fată extraordinar de frumoasă, Margaret Devereux, şi i-a înnebunit pe toţi când a fugit cu un tânăr sărac lipit, un nimeni, dragă, un grad minor dintr-un regiment de arti -

lerie, sau aşa ceva. Da, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Nenorocitul ăla a fost omorât într-un duel la Spa, la câteva luni după nuntă. Circula o poveste urâtă în legătură

cu asta. Se spune că Kelso a angajat un golan de aventurier, o brută din Belgia, ca să-l insulte pe ginerele lui în public –

1 Culegere de rapoarte statistice şi informaţionale aparţinând comi -

tetelor şi comisiilor parlamentare, cuprinzând şi numeroase aspecte ale societăţii britanice.