Lordul Henry a zâmbit şi şi-a întors privirea spre Dorian Gray.
— Eşti de părere că ar trebui să plec, domnule Gray? l-a întrebat.
— O, vă rog, Lord Henry, observ că Basil se găseşte azi într-o dispoziţie morocănoasă şi nu suport să-l văd îmbufnat.
Şi apoi, aş dori să-mi spuneţi de ce nu trebuie să mă amestec în activităţi filantropice.
46
— Domnule Gray, nu ştiu dacă am să-ţi spun lucrul ăsta.
E un subiect atât de plicticos, încât te obligă să vorbeşti cu se -
rio zitate despre el. Dar acum că mi-ai cerut să rămân, te asigur că n-o să plec. Basil, cred că n-ai nimic împotrivă, nu-i aşa?
Mi-ai spus de multe ori că te bucuri când modelele tale găsesc pe cineva cu care să stea de vorbă.
Hallward şi-a muşcat buzele.
— Desigur că o să rămâi aici, dacă aşa doreşte Dorian.
Capri ciile lui Dorian sunt lege pentru toată lumea, cu ex -
cepţia lui.
Lordul Henry şi-a luat pălăria şi mănuşile.
— Eşti foarte convingător, Basil, dar mă tem că trebuie să plec. Am promis să mă întâlnesc cu cineva la Orleans1. La revedere, domnule Gray. Treci într-o după-amiază şi pe la mine în Curzon Street. Pe la orele cinci, mă găseşti întot -
deauna acasă. Anunţă-mă în scris când ai de gând să vii. Aş
regreta teribil să pierd un asemenea prilej.
— Basil, a strigat Dorian Gray, dacă pleacă Lord Henry, plec şi eu! Tu când lucrezi nu deschizi o dată gura şi mă
plic tisesc de moarte să zac acolo pe podium, străduindu-mă
să arăt bine. Cere-i să nu plece. Insist.
— Rămâi, Harry, ca să-i faci pe plac lui Dorian Gray şi să mă îndatorezi pe mine, a intervenit Hallward fără să-şi mişte privirea de la tablou. E adevărat, când lucrez nu vorbesc niciodată şi nici nu ascult, trebuie să fie îngrozitor de plic -
tisitor pentru nefericitul model. Te rog, rămâi.
— Şi ce fac cu domnul pe care trebuie să-l întâlnesc la Orleans?
— Nu cred că o să se ivească vreo dificultate, a răspuns pictorul râzând. Aşa că reia-ţi locul, Harry. Şi tu, Dorian, urcă
pe podium şi nu mai mişca întruna şi nu mai da atenţie 1 Club nobiliar englez.
47
celor spuse de Lordul Henry. El are o influenţă nefastă asupra prietenilor săi, cu o singură excepţie care sunt eu.
Dorian Gray a urcat pe podium cu aerul unui tânăr martir grec şi a făcut o moue 1 de nemulţumire către Lordul Henry, de care începuse să se simtă atras. Îl găsea atât de diferit de Basil. Alcătuiau împreună un contrast admirabil. Şi avea un glas atât de plăcut! Câteva momente mai târziu l-a întrebat:
— Lord Henry, exercitaţi într-adevăr o influenţă nefastă?
Aşa cum spune Basil?
— Domnule Gray, nici o influenţă nu e fastă. Orice in -
fluenţă e imorală, imorală din punct de vedere ştiinţific.
— De ce?
— Pentru că a influenţa o persoană înseamnă a o învesti cu sufletul tău. Omul respectiv nu mai gândeşte cu gându -
rile fireşti lui, nu mai arde cu pasiunile fireşti lui. Virtuţile sale nu i se mai par reale. Păcatele lui – dacă există ceva ce se poate numi păcat – nu-i mai aparţin, sunt împrumutate.
Omul devine un ecou al muzicii altcuiva, un interpret al unui rol care nu a fost scris pentru el. Ţelul vieţii este autode -
săvârşirea, perfecţionarea eului. Să te cunoşti bine pe tine însuţi – asta e ceea ce urmărim fiecare dintre noi aici, pe pământ. În zilele noastre oamenii se tem de ei înşişi. Au uitat care este datoria noastră supremă, cea pe care o avem faţă de noi înşine. Da, sunt milostivi, îi hrănesc pe cei flă -
mânzi şi îi îmbracă pe cei despuiaţi. Dar propriile lor suflete sunt flămânde şi despuiate. Rasa noastră nu mai cunoaşte curajul. Sau poate că nu l-a cunoscut niciodată. Frica de so -
cietate, care constituie temeiul moralei şi frica de Dumnezeu, adică taina religiei – acestea sunt cele două principii care ne guvernează. Şi totuşi…
— Dorian, fii băiat bun şi întoarce-ţi capul puţin mai spre dreapta, a rostit pictorul, absorbit de munca lui, conştient 1 Botişor, grimasă (fr.).
