s-a apropiat de el bâzâind. S-a rotit, apoi a pornit să se caţere pe globul oval încărcat de flori micuţe. A urmărit-o cu acel straniu interes faţă de mărunţişuri triviale care apare când lucrurile importante ne sperie, când ne răscoleşte o emoţie nouă căreia nu-i putem da glas sau când vreun gând care ne terorizează ni se înstăpâneşte pe creier şi ne solicită să-i ce -

dăm. După câteva clipe albina şi-a reluat zborul. A urmărit-o pătrunzând în caliciul pătat al unei flori de rochiţa-rându nicii.

Floarea a părut să zvâcnească, pe urmă s-a legănat uşor dintr-o parte în alta. Brusc, pictorul a apărut în uşa atelierului şi a început să-i cheme înăuntru printr-o gesticulaţie staccato. Cei doi s-au întors, zâmbindu-şi unul celuilalt.

— Vă aştept, a strigat pictorul. Intraţi. E o lumină perfectă.

Luaţi-vă şi băuturile cu voi.

Au pornit împreună. Doi fluturi verzi cu pete albe au fâl -

fâit pe lângă ei şi în părul din colţul grădinii un sturz cântător a început să glăsuiască.

— Domnule Gray, îţi pare bine că m-ai cunoscut? l-a în -

trebat Lordul Henry privindu-l.

— Da, acum mă bucur. Dar mă întreb dacă bucuria o să

ţină veşnic.

— Veşnic! Ce cuvânt oribil! Mă înfior când îl aud. Femeile nu mai pot de dragul lui. Îţi curmă orice tentativă romantică

încercând să o facă să dureze pe vecie. E un cuvânt lipsit de sens. Singura diferenţă dintre un capriciu şi o pasiune de o viaţă constă în faptul că, de fiecare dată, capriciul durează mai mult.

Când au intrat în atelier, Dorian Gray şi-a lăsat mâna pe braţul lordului.

— În cazul acesta îmi doresc ca prietenia noastră să fie un capriciu, a murmurat roşind de propria cutezanţă, după care s-a urcat pe podium şi şi-a reluat pozatul.

55

Lordul Henry s-a trântit într-un fotoliu de răchită şi l-a urmărit din priviri. Fâşâitul şi lipăitul penelului pe pânză

erau singurele sunete care ştirbeau tăcerea; din când în când Hallward făcea un pas îndărăt ca să-şi contemple opera de la oarecare distanţă. Prin uşa deschisă pătrundeau razele piezişe de soare în care dansa praful auriu. Parfumul ameţitor al trandafirilor părea să se fi impregnat pretutindeni.

Un sfert de ceas mai târziu Hallward s-a oprit din lucru, l-a măsurat îndelung pe Dorian Gray, după care a examinat la fel de îndelung pictura, muşcând mânerul unei pensule groase şi încruntându-se.

— E complet terminat! a strigat în cele din urmă şi, aple -

cându-se, şi-a înscris cu litere lunguieţe, cărămizii, numele în colţul din stânga al pânzei.

Lordul Henry s-a apropiat şi a examinat pictura. Era, fără

îndoială, o minunată operă de artă şi, totodată, un portret foarte asemănător cu originalul.

— Dragul meu, te felicit din toată inima. E cel mai reuşit portret din creaţia modernă a zilelor noastre. Domnule Gray, vino încoace şi uită-te la dumneata.

Tânărul a tresărit, de parcă fusese deşteptat dintr-un vis.

— E într-adevăr gata? a murmurat el coborând de pe podium.

— Complet terminat, a răspuns pictorul. Şi astăzi mi-ai pozat excelent. Îţi sunt foarte îndatorat.

— Asta mi se datorează în întregime mie, a intervenit Lordul Henry. Nu-i aşa, domnule Gray?

Dorian nu i-a răspuns dar s-a apropiat cu indiferenţă de tablou şi l-a privit din faţă. Când l-a văzut, s-a tras puţin în -

dărăt şi, pentru o clipă, obrajii i s-au îmbujorat de plăcere.

În ochi i s-a ivit un licăr de bucurie de parcă se recunoscuse pentru prima dată în viaţa lui. A rămas locului nemişcat, uluit, vag conştient că Hallward îi vorbea, fără să înţeleagă

56

însă ce-i spune. Sensul propriei sale frumuseţi i s-a înfăţişat brusc, ca o revelaţie. Nu-l sesizase niciodată până atunci. Com -

plimentele cu care îl copleşise Basil Hallward i se păruseră

o exagerată şi plăcută manifestare a prieteniei. Le ascultase, se amuzase, le uitase. Nu-l influenţaseră câtuşi de puţin. Şi apă -

ruse Lordul Wotton, cu straniul lui panegiric al tinereţii şi cumplitul avertisment legat de vremelnicia ei. Spusele lui îl afectaseră şi acum, în timp ce privea reflexul propriei sale frumuseţi, i-a revenit în minte întreaga realitate a descrierii care i se oferise. Da, va veni o zi când faţa asta va fi ridată şi ofilită, ochii vor fi lipsiţi de strălucire şi de culoare, trupul graţios se va fleşcăi şi se va deforma. Purpura o să i se stingă

de pe buze, auriul părului o să se facă nevăzut. Viaţa care va pâlpâi în sufletul lui o să-i năruie trupul. O să arate oribil, hidos, bolovănos.

În timp ce-i treceau toate acestea prin minte, un junghi dureros l-a sfârtecat ca un cuţit, zgâlţâind fibrele fine ale struc -

turii lui. Albastrul ochilor s-a întunecat până la culoarea ametistului şi o ceaţă de lacrimi i-a împăienjenit privirea.

Avea senzaţia că o mână rece ca gheaţa îi încleştase inima.

— Nu-ţi place? a strigat în cele din urmă Hallward, intri -

gat de tăcerea băiatului, neştiind cum s-o interpreteze.

— Bineînţeles că îi place, l-a asigurat Lordul Henry. Cui ar putea să nu-i placă? E una din cele mai fantastice lucrări de artă modernă. Ţi-aş da pe ea orice ai fi în stare să ceri. Tre -

buie s-o am.

— Harry, nu-mi aparţine mie.

— Dar cui îi aparţine?

— Fireşte că lui Dorian, a răspuns pictorul.

— E foarte norocos.

— Cât e de dureros, a murmurat Dorian Gray continuând să-şi fixeze portretul. Cât de dureros e gândul că am să îm -

bătrânesc, că o să ajung hidos şi respingător. Şi portretul 57