cei se poartă fermecător cu mine – stăm împreună în atelier şi sporovăim despre o mie de fleacuri. Din când în când, totuşi, el se manifestă cumplit de necruţător, şi pare să se de -
lec teze cu faptul că mă răneşte. Şi atunci, Harry, simt că mi-am dăruit tot sufletul din mine cuiva care-l consideră doar ca o floare de pus la butonieră, o podoabă menită să-i gâdile va -
nitatea, un ornament pentru o zi de vară.
— Zilele de vară se pot prelungi mult, Basil, a murmurat Lordul Henry. Poate că tu ai să oboseşti mai curând decât el. E un lucru trist, dar se ştie că Geniul e mai rezistent decât Fru museţea. Aşa se explică faptul că ne dăm cu toţii atâta 41
osteneală să ne supraîncărcăm mintea. În sălbatica bătălie pentru existenţă dorim să dobândim ceva mai durabil, drept care ne îndopăm minţile cu tot felul de nimicuri şi de date, în speranţa stupidă că ne vom păstra locurile. Idealul modern îl reprezintă omul perfect informat. Şi mintea omului perfect informat e o oroare. E un fel de bric-à-brac, o prăvălie de mă -
runţişuri prăfuite, toate purtând preţul propriei mărunte valori. Totuşi cred că tu te vei plictisi primul. Într-o bună
zi ai să te uiţi la prietenul tău şi o să ţi se pară că se plasează
dincolo de cadrul desenului tău sau n-o să-ţi mai placă tona -
litatea coloritului sau mai ştiu eu ce. Şi ai să-i reproşezi în inima ta, ai să-ţi spui cu amărăciune că s-a purtat urât cu tine.
Şi la următoarea lui vizită, vei fi complet rece şi indiferent.
O să fie un lucru jalnic pentru că o să te afecteze. Ce mi-ai îngăimat mie e o poveste romantică, am putea-o numi o ro -
mantică poveste de artă, şi ce-i mai rău într-o poveste roman -
tică de orice gen este că atunci când se sfârşeşte te lasă total neromantic.
— Harry, încetează să mai vorbeşti în felul ăsta. Atâta timp cât voi trăi, voi fi dominat de personalitatea lui Dorian Gray. Tu nu poţi simţi ce simt eu. Tu te schimbi adeseori…
— Ah, dragul meu Basil, tocmai de asta pot simţi. Oame -
nii fideli cunosc doar latura trivială a iubirii, şi numai cei infi -
deli cunosc tragediile iubirii.
Lordul Henry a aprins un chibrit scăpărându-l de o ele -
gantă cutie de argint şi a pornit să fumeze o ţigară, arborând un aer plin de sine, satisfăcut, de parcă sintetizase sensul între -
gii umanităţi printr-o singură frază. S-a iscat foşnetul unui stol de vrăbii care ciripeau printre frunzele de iederă verzi, lucioase şi norii străvezii, albaştri şi proiectau pe iarbă umbre care se fugăreau ca nişte rândunele. Cât de plăcută era gră dina!
Şi cât de încântătoare erau emoţiile trăite de alţii – mult mai atrăgătoare decât ideile lor, aşa îşi spunea. Propriul tău suflet 42
şi pasiunile prietenilor tăi – acestea erau aspectele cele mai fascinante ale vieţii. Se gândea amuzat la prânzul plicticos de care scăpase datorită vizitei sale prelungite la Basil Hallward.
Dacă s-ar fi dus la prânzul mătuşii lui, l-ar fi găsit acolo, fără
îndoială, pe Lordul Goodbody şi întreaga conversaţie s-ar fi concentrat în jurul hrănirii celor flămânzi şi al necesităţii construirii de locuinţe-tip. Reprezentanţii fiecărei categorii ar fi subliniat importanţa unor asemenea virtuţi pe care nu se simţeau deloc obligaţi să le practice în existenţa lor. Cei în -
stă riţi ar fi pledat pentru importanţa economisirii, iar leneşii indolenţi ar fi glorificat demnitatea muncii. Era încântat că
scăpase de toate acestea. Şi în timp ce se gândea la mătuşa lui s-a simţit brusc săgetat de un gând. S-a întors spre Hallward spunându-i:
— Dragul meu, mi-am adus aminte.
— Ce ţi-ai adus aminte, Harry?
— Unde am mai auzit de numele Dorian Gray.
— Unde anume? a întrebat Hallaward încruntându-se uşor.
— Nu te îmbufna, Basil. La mătuşa mea, Lady Agatha.
M-a informat că a descoperit un tânăr minunat care urma să o ajute în East End şi care se numea Dorian Gray. Trebuie să adaug că nu mi-a menţionat nici o clipă că ar fi frumos. Fe -
meile nu apreciază frumuseţea sau, cel puţin, femeile ini -
moase nu o apreciază. M-a informat că e foarte onest şi că
are un caracter frumos. După spusele ei, mi-am imaginat un ochelarist cu părul lins, pistruiat şi bocănind cu labele lui mari. Regret că n-am ştiut că e prietenul tău.
— Îmi pare bine că n-ai ştiut, Harry.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să-l cunoşti.
— Nu vrei să-l cunosc?
— Nu.
