48

doar de faptul că pe chipul băiatului se ivise o expresie pe care nu i-o mai văzuse până atunci.

— Şi totuşi, a continuat Lordul Henry cu glasul lui adânc, melodios, şi cu acea graţioasă mişcare a mâinii care îi era caracteristică încă din vremea studiilor la Oxford, şi totuşi eu cred că, dacă un om şi-ar trăi viaţa total, în toată plenitudinea ei, dacă ar da glas oricărei simţiri, dacă şi-ar exprima fiecare gând şi ar da realitate fiecărui vis, cred că omenirea ar resimţi un asemenea proaspăt impuls de bucurie, încât am uita de toate relele medievalismului şi ne-am întoarce la idealul elenistic – sau poate că la ceva mai rafinat, mai plenar decât idealul elen. Dar şi cel mai viteaz dintre noi se teme de el în -

suşi. Automutilarea, care datează din erele sălbatice, supravie -

ţuieşte tragic prin această autonegare care ne distruge vieţile.

Suntem pedepsiţi pentru refuzurile, pentru reţinerile noastre.

Fiecare impuls pe care ne străduim să-l înăbuşim, dospeşte în spiritul nostru şi ne otrăveşte. Trupul păcătuieşte o dată

şi apoi o rupe cu păcatul întrucât acţiunea reprezintă o moda -

litate de purificare. Şi nu ne mai rămâne nimic decât amin -

tirea unei plăceri sau îngăduinţa unui regret. Unicul mod de a evita o ispită este să-i cedezi. Dacă-i rezişti, sufletul ţi se în -

carcă de dorinţele pe care şi le-a refuzat, de viziunile pe care monstruoasele lui legi l-au determinat să le considere mon -

stru oase şi nelegiuite. Se spune că marile evenimente ale lumii au loc în creier. În creier, şi numai în creier, au loc marile pă cate ale omenirii. Chiar dumneata, domnule Gray, cu ti -

nereţea dumitale înfloritoare şi adolescenţa alb-trandafirie, ai avut şi dumneata pasiuni care te-au speriat, gânduri care te-au îngrozit, reverii sau vise de noapte a căror simplă amin -

tire îţi stârneşte un val de ruşine în obraji…

— Încetaţi, a şoptit Dorian Gray, încetaţi, mă zăpăciţi. Nu ştiu ce să spun. Trebuie să existe un răspuns la spusele dumneavoastră, dar eu nu-l găsesc. Nu-mi mai vorbiţi. Lăsa -

ţi-mă să gândesc. Sau, mai curând, să încerc să mă gândesc.

49

Preţ de vreo zece minute a rămas nemişcat, cu buzele întredeschise şi o scânteie stranie în ochi. Se simţea uşor confuz, totuşi străbătut de impulsuri cu totul noi. Care pă -

reau să vină însă din adâncurile lui. Cele câteva fraze lansate de prietenul lui Basil – cuvinte spuse la întâmplare, fără

îndoială, dar împănate cu paradoxuri deliberate, îi atin seseră

o coardă secretă care nu se făcuse simţită până atunci şi care acum vibra şi pulsa într-un palpit foarte curios.

Până acum, doar muzica îl mai tulburase în felul ăsta. Mu -

zica îl răscolise de nenumărate ori. Dar muzica nu se articula în cuvinte. Nu era vorba de descoperirea unei lumi noi, ci mai curând de un haos nou pe care ţi-l crea în suflet. Cuvinte!

Simple cuvinte! Cât de depline fuseseră! Cât de clare, de vii, de crude! Nu li te puteai sustrage. Şi totuşi, câtă magie subtilă

vibra în ele! Păreau că izbutesc să dea formă materială unor lucruri informe, păreau să conţină o muzică proprie, dulce ca sunetul de vioară sau de flaut. Simple cuvinte! Exista oare ceva mai real decât cuvintele?

Da, într-adevăr, în adolescenţa lui au existat unele lucruri pe care nu le-a înţeles. Acum le înţelegea. Brusc, viaţa căpă -

tase culori arzătoare. Avea senzaţia că trecuse prin flăcări. Cum de nu-şi dăduse seama?

Lordul Henry îl urmărea, zâmbind subtil. Cunoştea cu precizie momentul psihologic în care trebuia să taci. Era ex -

trem de interesat. Îl uimiseră forţa şi rapiditatea impactului pe care îl produseseră cuvintele lui şi, amintindu-şi de o carte pe care o citise în frageda-i tinereţe, o carte care-i revelase mult din ceea ce îi fusese necunoscut, s-a întrebat dacă şi Dorian Gray trecea printr-o experienţă asemănătoare. El aruncase doar o săgeată în vânt. Oare îşi nimerise ţinta? Ce fascinant era băiatul ăsta!

Hallward picta în continuare, cu tuşele lui îndrăzneţe, pă -

trunse de un rafinament şi de o delicateţe desăvârşite care, 50

cel puţin în artă, izvorăsc dintr-o sursă interioară. Nu era con -

ştient de tăcerea care se lăsase.

— Basil, am obosit de atâta stat, a strigat deodată Dorian Gray. Trebuie să ies în grădină. Mă sufoc aici.

— Dragul meu, îmi pare foarte rău. Când pictez nu mă

mai gândesc la nimic altceva. Dar niciodată nu mi-ai pozat mai bine decât azi. Ai stat perfect nemişcat. Şi am reuşit să

captez efectul pe care-l doream – buzele întredeschise, şi ex -

presia aceea scânteietoare din ochii tăi. Nu ştiu ce o fi trăn -

cănit Harry, dar, în orice caz, te-a făcut să adopţi cea mai minunată expresie. Presupun că ţi-o fi făcut complimente.

Să nu crezi o iotă din ce ţi-a spus.

— În nici un caz nu mi-a făcut complimente. Poate că asta-i cauza pentru care nu cred nimic din ce mi-a spus.

— Ştii bine că e adevărat tot ce ţi-am spus, l-a întrerupt Lordul Henry, privindu-l cu ochii lui visători, languroşi. O

să ies şi eu în grădină cu dumneata. E o căldură asfixiantă aici, în atelier. Basil, dă-ne nişte băuturi reci, ceva cu căpşuni.

— Desigur, Harry, trage de clopoţel şi când apare Parker o să-i comand ce doreşti. Eu trebuie să mai retuşez fundalul, aşa că o să vă ţin companie ceva mai târziu. Nu-l reţine prea mult pe Dorian, azi mă simt într-o formă de zile mari. Por -

tretul ăsta o să fie capodopera mea. E de pe acum capodo -

pera mea.

Lordul Henry a ieşit în grădină şi l-a găsit pe Dorian Gray cu faţa îngropată într-o răcoroasă tufă de liliac înflorit, sor -

bindu-i cu sete parfumul, de parcă ar fi fost o licoare. S-a apro -

piat de el şi şi-a lăsat mâna pe umărul tânărului.

— Faci întocmai ce trebuie, a murmurat. Simţurile sunt cele care tămăduiesc cel mai bine sufletul, aşa cum sufletul este cel ce tămăduieşte simţurile.