sibil să fi fost mândria – pentru că sunt mândru din fire –
m-am îndreptat spre uşă. Dar în drum am dat peste Lady Brandon. „Domnule Hallward, doar n-ai de gând să pleci atât de curând!“ a ţipat gazda. Ştii bine ce voce stridentă are.
— Da, e ca un păun, numai că-i lipsită de frumuseţea pău -
nului, a replicat Lordul Henry fărâmând margareta între degetele lui lungi, nervoase.
35
— Şi nu puteam să scap de ea. M-a împins îndărăt spre membrii Curţii Regale, spre fireturi şi galoane, spre babetele cu diademe înalte şi nasuri de papagal. Mă prezenta ca pe cel mai bun prieten al ei. Nu o întâlnisem în trecut decât o singură dată, dar îşi băgase în cap să mă adopte. Cred că un tablou de-al meu făcuse mare vâlvă pe atunci, cel puţin se vorbea despre el în gazetele de doi bani, ceea ce constituie standardul imortalităţii în secolul al nouăsprezecelea. Şi, brusc, m-am trezit faţă în faţă cu tânărul a cărui personalitate mă tulburase în chip atât de straniu. Eram atât de aproape unul de celălalt, numai că nu ne atingeam. Ochii ni s-au întâl -
nit din nou. A fost o nesăbuinţă din partea mea, dar i-am cerut teribilei Lady Brandon să mă prezinte. Poate că nu a fost chiar o nesăbuinţă. În fine, era un lucru inevitabil. Am fi sfârşit prin a ne vorbi, chiar dacă n-am fi fost prezentaţi unul celuilalt. Sunt convins. Şi Dorian mi-a spus mai târziu acest lucru. Şi el a simţit că eram sortiţi să ne întâlnim.
— Şi cum ţi l-a prezentat Lady Brandon pe acest tânăr minunat? Ştiu că obişnuieşte să schiţeze un portret sumar al fiecăruia dintre oaspeţii ei. Îmi aduc aminte că odată m-a dus în faţa unui moşneguţ încrâncenat, cu faţa congestionată şi pieptul bătut în panglici şi decoraţii şi mi-a şuierat în ureche, într-o şoaptă dramatică, probabil perfect audibilă pentru toţi cei din încăpere, cele mai şocante detalii. Pur şi simplu am plecat de-acolo. Mie îmi place să descopăr singur oamenii.
Dar Lady Brandon îşi tratează musafirii aşa cum organi -
zatorii de licitaţii îşi tratează obiectele licitabile. Sau înşiră
vrute şi nevrute despre ei sau îţi spune totul în afară de ceea ce ai vrea să afli.
— Biata Lady Brandon! Harry, eşti prea aspru cu ea, a şoptit Hallward cu indiferenţă.
— Dragul meu, cucoana asta a intenţionat să înfiinţeze un salon şi a reuşit să deschidă o bodegă. Cum aş putea s-o 36
admir? Dar povesteşte-mi ce ţi-a spus despre domnul Dorian Gray?
— Ceva de genul: „Un băiat fermecător – eu şi maică-sa eram prietene la cataramă. Am uitat cu ce se ocupă… mă tem că nu se ocupă cu nimic… o, da, cântă la pian… sau poate că la vioară, dragă domnule Gray?“ Amândoi am izbucnit în râs şi ne-am împrietenit pe dată.
— Râsul e un început destul de bun pentru o prietenie şi, mai ales, e cel mai bun sfârşit al unei prietenii, a comentat tânărul Lord, culegând din iarbă o altă margaretă.
Hallward a clătinat din cap:
— Harry, tu nu înţelegi ce înseamnă o prietenie, a mur -
murat el, aşa cum nu înţelegi nici ce înseamnă duşmănia. Ţie îţi place toată lumea, cu alte cuvinte îi priveşti pe toţi cu indiferenţă.
— Vai, eşti îngrozitor de nedrept! a strigat Lordul Henry, împingându-şi pălăria pe ceafă şi înălţându-şi privirile spre norişorii scămoşaţi ca de mătase albă, lucioasă, care zburdau pe cerul de vară turcoaz. Da, eşti îngrozitor de nedrept. Eu ştiu să fac deosebirea între oameni. Îmi aleg prietenii după
frumuseţea chipului lor, cunoştinţele după trăsăturile de caracter, iar duşmanii în funcţie de strălucirea intelectului lor. Niciodată nu poţi fi îndeajuns de prudent în alegerea duşmanilor. Eu n-am nici un duşman care să fie nătâng. Toţi duşmanii mei sunt oameni cu intelect elevat, prin urmare toţi mă apreciază. Găseşti că e o vanitate din partea mea? Eu unul mă socotesc destul de vanitos.
— Şi eu te socotesc la fel, Harry. Dar, conform categoriilor tale, eu mă număr doar printre cunoştinţe.
— Dragul meu Basil, pentru mine eşti mult mai mult decât o simplă cunoştinţă.
— Şi mult mai puţin decât un prieten. Presupun că sunt un fel de frate.
37
— Ah, fraţii! Nu mă sinchisesc de fraţi. Fratele meu mai mare nu mai are de gând să moară şi fraţii mei mai mici nu au nici un fel de preocupare.
— Harry! a exclamat Hallward încruntându-se.
— Dragul meu, nu vorbesc tocmai serios. Dar nu mă pot împiedica să nu-mi detest rudele. Presupun că asta provine din faptul că nu putem suporta oamenii care au aceleaşi de -
fecte ca şi noi. Eu unul simpatizez cu furia democra ţilor englezi împotriva a ceea ce numesc ei viciile celor din clasele de sus. Masele simt că beţivănia, prostia şi imoralitatea s-ar cuveni de drept să le aparţină lor, să fie trăsăturile lor spe cifice şi că, atunci când unul dintre noi calcă în străchini, încalcă
de fapt teritoriul lor. Când sărmanul Southwark a ajuns la tribunalul de divorţuri, indignarea celor de jos a atins cote magnifice. Şi totuşi nu cred că măcar zece la sută din pro le -
tariat trăieşte aşa cum ar trebui.
— Harry, nu sunt de acord cu nici o vorbuliţă din toată
peroraţia ta, ba mai mult, sunt convins că nici tu nu crezi nimic din ce spui.
Lordul Henry şi-a mângâiat barbişonul castaniu, ascuţit şi şi-a atins vârful botinei de piele cu un baston de abanos de care atârna un ciucure.
— Basil, eşti un englez din cap până-n picioare. Faci a doua oară acelaşi gen de observaţie. Când expui o idee unui englez autentic – ceea ce e întotdeauna un lucru nechibzuit –
acestuia nici nu-i trece prin cap să judece dacă ideea e justă
sau nu. Singurul lucru care i se pare important este dacă e cre -
dibilă; or, valoarea unei idei nu are nici o legătură cu sincerita -
tea omului care a exprimat-o. Dimpotrivă, probabilităţile ideii sunt invers proporţionale cu sinceritatea, ba chiar cu cât e omul mai nesincer, cu atât e mai pură ideea din punct de ve -
dere intelectual, nefiind poluată de voinţa lui, de dorinţele lui, de prejudecăţile lui. În orice caz, eu nu am de gând să
