mească băiat prostuţ.

— Dorian, ştii bine că tabloul e al tău. Ţi l-am dăruit îna -

inte de a fi fost creat.

— Şi, domnule Gray, ştii bine că ai fost cam prostuţ şi că

nu ai nimic împotrivă să ţi se aducă aminte că eşti încă

extrem de tânăr.

— Azi-dimineaţă aş fi avut multe împotrivă, Lord Henry.

— Ah, azi-dimineaţă! Dar de atunci ai trăit multe.

S-a auzit o bătaie în uşă şi a apărut valetul cu o tavă de ceai încărcată, pe care a aşezat-o pe o măsuţă japoneză. Au urmat clinchete de ceşti şi de farfurioare şi fâsâitul unui ceai -

nic de stil georgian. Un fecior a adus două platouri de por -

ţelan în formă de glob. Dorian Gray a început să toarne 60

ceaiul. Cei doi bărbaţi se apropiară lenevos de măsuţă şi apoi examinară bunătăţile de sub capace.

— Hai să mergem diseară la un teatru, a propus Lordul Henry. Trebuie să fie ceva pe undeva. Am promis să iau cina la clubul White cu un vechi prieten, dar pot să-i trimit o telegramă că m-am îmbolnăvit sau că n-am putut veni din pricina unui angajament pe care l-am luat ulterior. Cred că

ar fi o scuză bună – conţine surpriza candorii.

— Ah, ce bătaie de cap când trebuie să îmbraci ţinuta de seară! a bombănit Hallward. Şi după ce te-ai îmbrăcat, te simţi groaznic.

— Da, aprobă Lordul Henry cu un aer visător, vestimen -

taţia secolului al nouăsprezecelea e detestabilă. Atât de sum -

bră, de deprimantă. Păcatul e singurul element care dă culoare vieţii moderne.

— Harry, n-ar trebui să spui asemenea lucruri de faţă cu Dorian.

— De faţă cu care Dorian? Cel care ne toarnă ceai sau cel din portret?

— Cu amândoi.

— Lord Henry, mi-ar face plăcere să vin şi eu cu dum nea -

voastră la teatru, i s-a adresat Dorian.

— Atunci vino, şi vii şi tu Basil, nu?

— Nu pot. Aş prefera să nu vin. Am mult de lucru.

— Foarte bine, mergem doar noi doi, domnule Gray.

— Mi-ar plăcea la nebunie.

Pictorul şi-a muşcat buzele şi s-a îndreptat, cu ceaşca în mână, spre tablou.

— Eu rămân aici cu adevăratul Dorian, a spus el cu o voce tristă.

— Crezi că ăsta e adevăratul Dorian? a întrebat originalul portretului, îndreptându-se spre el. Chiar aşa sunt?

— Da, eşti într-adevăr aşa.

61

— E minunat, Basil.

— Cel puţin în aparenţă aşa eşti. Şi portretul nu o să se schimbe niciodată, a oftat Hallward. Asta e ceva.

— Ce se mai agită lumea în legătură cu fidelitatea! a exclamat Lordul Henry. Ce mai, chiar şi în dragoste fide -

litatea nu-i decât o chestiune de fiziologie. Nu are nici o legă -

tură cu voinţa noastră. Tinerii vor să fie fideli, dar nu sunt, bătrânii vor să fie infideli, dar nu pot, asta-i tot ce se poate spune.

— Dorian, nu te duce astă-seară la teatru, l-a rugat Hall -

ward. Rămâi aici şi ia cina cu mine.

— Nu pot, Basil!

— De ce?

— Pentru că i-am promis Lordului Henry Wotton că

merg cu el.

— Nu o să scazi în ochii lui dacă n-ai să-ţi ţii promisiunea.

El îşi încalcă toate promisiunile. Te conjur să nu te duci.

Dorian Gray a râs şi a clătinat din cap.

— Te implor.

Tânărul a şovăit şi l-a privit pe Lordul Henry, care rămă -

sese lângă măsuţa de ceai şi-i urmărea cu un aer amuzat.

— Basil, trebuie să mă duc, a repetat Dorian.