fascinant să exerciţi o influenţă asupra cuiva. Nu se compară

cu nici o altă acţiune. Să-ţi proiectezi sufletul într-o graţioasă

formă străină, să-l laşi să zăbovească un moment acolo, să-ţi auzi propriile gânduri restituite ca un ecou, învăluite în muzica pasiunii şi a tinereţii; să transmiţi altcuiva trăirile tale lăun -

trice, de parc-ar fi fost un fluid difuz sau un parfum straniu –

era o reală plăcere – poate cea mai satisfăcătoare bucurie ră -

masă în această epocă a noastră limitată şi vulgară, o epocă

a plăcerilor grosiere, carnale şi a năzuinţelor grosier banale.

Era un specimen excelent, băiatul ăsta pe care îl întâlnise printr-o curioasă întâmplare în atelierul lui Basil, un băiat care, în orice caz, ar putea fi modelat într-un personaj aparte.

Poseda graţia şi puritatea imaculată a adolescenţei şi frumuse -

ţea unei vechi marmure greceşti. Puteai face orice din el. Îl puteai preface într-un titan sau într-o jucărie. Ce păcat că o asemenea splendoare urma să se altereze… Şi Basil? Cât era de interesant din punct de vedere psihologic! Noua lui ma -

nieră artistică, prospeţimea felului de a privi viaţa, toate induse atât de ciudat de prezenţa abia vizibilă a cuiva care nu era conştient de toate acestea; asemenea unui duh tăcut din miezul pădurii întunecoase, care brusc se avântă nevăzut peste plaiu -

rile deschise, luând înfăţişare de driadă, neînfricoşată, ştiind că în sufletul celui care o aşteptase încolţise acea viziune mira -

culoasă în care ţi se dezvăluie minunile lumii; simplele forme şi contururi ale lucrurilor se rafinează şi dobândesc un soi de valoare simbolică de parcă ar fi devenit contururile unor forme desăvârşite, ale căror umbre au căpătat realitate; cât de straniu era totul! I-a trecut prin gând ceva similar din istorie. Oare nu Platon, acel artist al gândirii, a fost primul care a analizat-o?1

Oare nu Michelangelo Buonarotti a dăltuit-o în marmurile 1 Aluzie la doctrina lui Platon asupra realităţii formelor ideale.

70

colorate ale versurilor unui sonet? Dar în secolul nostru era bizar… Da, va încerca să fie pentru Dorian Gray ceea ce băia tul era, fără să ştie, pentru pictorul care modelase extraor -

dinarul portret. O să încerce să-l domine – izbutise deja pe jumătate. O să-şi însuşească acel spirit fantastic al lui. Era fas -

cinant acest vlăstar al Iubirii şi al Morţii.

Brusc, Lordul Henry s-a oprit şi a privit casele din jur. De -

pă şise cu o bună bucată de drum locuinţa mătuşii lui şi, zâmbind în sinea sa, făcu cale întoarsă. Când a intrat în holul cam întu necos, feciorul l-a anunţat că lumea se aşezase la masă.

I-a dat unui valet pălăria şi bastonul şi a intrat în sufragerie.

— Ai întârziat, ca întotdeauna, Harry, l-a mustrat mătuşa lui, clătinând din cap.

A îndrugat pe loc o scuză, s-a aşezat pe scaunul gol de lângă ea şi a privit de jur împrejur să vadă cine erau mesenii.

Dorian s-a înclinat timid spre el din celălalt capăt al mesei şi un val de bucuroasă roşeaţă i-a năvălit în obraji. În faţa lui era Ducesa de Harley, o doamnă cu o fire admirabilă, în cli -

nată spre veselie, îndrăgită de toţi cei care o cunoşteau, clădită

în ample proporţii arhitecturale care, în cazul femeilor care nu sunt ducese, sunt definite de către istoricii contem porani drept planturoase. Alături de ea, în dreapta, şedea Sir Thomas Burdon, un parlamentar radical, care în viaţa publică îşi urma şeful, şi în viaţa particulară îi urmărea pe cei mai buni bucătari, prânzind cu membrii Tory şi declarându-se de acord cu liberalii, conform unei înţelepte zicale. Locul din stânga ei era ocupat de domnul Erskine de Treadley, un gen tle man vârstnic, cu un considerabil farmec, cultivat, care căzuse însă, din păcate, în proasta deprindere a tăcerii, justi -

ficându-se odată faţă de Lady Agatha că până împlinise trei -

zeci de ani spusese tot ce avea de spus. Vecina lui de masă era doamna Vandeleur, una dintre cele mai vechi prietene ale mătuşii lui, o sfântă între sfinte, dar atât de şleampătă, încât 71

îţi evoca o carte de rugăciuni prost legată. Din fericire pentru el, vecinul doamnei era Lordul Faudel, o mediocritate inte -

ligentă între două vârste, cu un creştet golaş ca un raport ministerial al Camerei Comunelor; doamna discuta cu el în felul acela intens şi sincer care, observase cândva Lordul Henry, constituie o greşeală de neiertat în care cad toţi oa -

menii cumsecade şi din care nimeni nu mai are scăpare.

— Lord Henry, vorbeam despre bietul Dartmoor, i-a stri -

gat ducesa, făcându-i, pe deasupra mesei, semne prietenoase cu capul. Crezi că o să se căsătorească, într-adevăr, cu tânăra aceea încântătoare?

— Cred că ea a luat hotărârea să-l ia de bărbat, ducesă.

— Ce îngrozitor! a exclamat Lady Agatha. Ar trebui să

intervină cineva, zău aşa.

— Am aflat dintr-o sursă sigură că tatăl ei ţine în America un magazin de galanterie, a rostit cu dispreţ Sir Thomas Burdon.

— Unchiul meu sugera că se ocupă cu ambalarea cărnii de porc, Sir Thomas.

— Galanterie! Ce înseamnă galanterie în America? a între -

bat ducesa, înălţându-şi mâinile mari, ca să-şi exprime mira -

rea şi accentuând verbul din fraza rostită.

— Proză americană, i-a răspuns Lordul Henry servindu-se cu o bucată de carne de prepeliţă.

Ducesa părea nedumerită.

— Nu-i da atenţie, draga mea, i-a şoptit Lady Agatha. Nici -

odată nu crede nimic din ce spune.

— Când a fost descoperită America, s-a declanşat parla -

mentarul radical şi a început să înşire o avalanşă de date plic -

ticoase. Asemenea tuturor celor care încearcă să epuizeze un subiect, reuşea să-i epuizeze pe ascultători. Ducesa a oftat şi şi-a exercitat privilegiul ei de a întrerupe vorbitorul: 72

— Aş fi preferat să nu fi fost descoperită deloc, a exclamat.

Zău aşa, fetele noastre nu mai au azi nici o şansă. E o mare nedreptate.