Obiectele astea o să-ţi placă întotdeauna. Şi eu cât o să-ţi mai plac? Presupun că până o să-mi apară primul rid. Acum ştiu că, dacă-ţi pierzi înfăţişarea frumoasă, oricum ar fi ea, pierzi to -
tul. Portretul tău m-a învăţat lucrul ăsta. Lord Henry Wotton are perfectă dreptate. Tinereţea este singurul bun preţios de pe lume. Când o să simt că îmbătrânesc o să mă omor.
Hallward a pălit şi l-a prins de mână.
— Dorian! Dorian! a strigat, nu mai vorbi în felul ăsta. Nu am avut niciodată un prieten mai drag decât tine şi nici nu o să am vreodată. Nu poţi fi gelos pe nişte obiecte materiale, nu-i aşa? – tu, care eşti mai preţios decât oricare dintre ele.
— Sunt gelos pe orice lucru a cărui frumuseţe nu moare.
Sunt gelos pe portretul pe care mi l-ai pictat. De ce să poată
păstra el ceea ce eu voi pierde? Fiecare moment care zboară
ia ceva din mine şi îi dăruieşte lui. Ah, dacă s-ar putea să fie invers! Portretul să îmbătrânească şi eu să rămân mereu aşa 58
cum sunt acum! De ce l-ai pictat? Într-o bună zi o să-şi bată
joc de mine – o să râdă oribil de mine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi amarnice, s-a smuls de lân -
gă portret şi s-a trântit pe divan îngropându-şi faţa în perne, ca şi cum s-ar fi închinat.
— Harry, ăsta-i efectul tău, a comentat pictorul cu amă -
răciune.
Lordul Henry a ridicat din umeri.
— Ăsta-i adevăratul Dorian Gray, nimic altceva.
— Nu e aşa.
— Dacă nu e aşa, atunci ce vină am eu?
— Trebuia să pleci când ţi-am cerut eu.
— Am rămas când mi-ai cerut tu, i-a replicat Lordul Henry.
— Harry, nu pot să mă cert cu cei mai buni doi prieteni ai mei, dar voi doi m-aţi făcut să urăsc cea mai valoroasă
operă pe care am realizat-o vreodată, aşa că am s-o distrug.
Ce-i altceva decât o bucată de pânză şi nişte vopsele? N-am să-i îngădui să erodeze vieţile noastre şi să le ruineze.
Dorian Gray şi-a înălţat dintre perne capul auriu şi, palid la faţă şi cu ochii pătaţi de lacrimi, l-a urmărit cum s-a dus la măsuţa cu uneltele de pictură de sub fereastra înaltă, acoperită de o perdea. Ce căuta acolo? L-a văzut scotocind printre maldărele de tuburi şi de pensule uscate căutând ceva anume. Da, cuţitul lung, cu lama de oţel foarte fină. În cele din urmă l-a găsit. Avea de gând să sfâşie pânza.
Cu un suspin înăbuşit, tânărul a sărit de pe divan, s-a re -
pezit la Hallward, i-a smuls cuţitul din mână şi l-a zvârlit în celălalt capăt al atelierului.
— Nu, Basil, nu! i-a strigat. Ar fi crimă.
— Dorian, mă bucur că, în sfârşit, apreciezi lucrarea mea, i-a spus pictorul cu răceală, după ce şi-a revenit din şocul surprizei. Nu credeam.
59
— S-o apreciez? Basil, dar sunt îndrăgostit de ea. E parte din mine. Simt lucrul ăsta.
— Mă rog, de îndată ce te usuci, te lăcuiesc, te înrămez şi te expediez la tine acasă. Pe urmă poţi să faci ce pofteşti cu tine însuţi.
După care a străbătut încăperea şi a sunat să se servească
ceaiul.
— O să iei un ceai, Dorian. Şi tu, Harry? Sau poate îţi repugnă micile plăceri simple?
— Ador micile plăceri simple, a răspuns Lordul Henry.
Constituie ultimul refugiu în faţa celor complexe. Dar nu-mi plac asemenea scene decât la teatru. Ce absurzi sunteţi amândoi! Cine a spus oare că omul e un animal raţional? E
definiţia cea mai precară. Omul e tot ce vrei, numai raţional nu. De fapt, mă bucur că nu e, deşi nu-mi place să vă văd încăierându-vă pentru tabloul ăsta. Basil, mai bine mi l-ai da mie. Băiatul ăsta prostuţ nu-l vrea, şi eu îl vreau din toată
inima.
— Basil, dacă dai altcuiva tabloul ăsta n-am să te iert nici -
odată! a strigat Dorian Gray. Şi nu permit nimănui să mă nu -
