mească băiat prostuţ.
— Dorian, ştii bine că tabloul e al tău. Ţi l-am dăruit îna -
inte de a fi fost creat.
— Şi, domnule Gray, ştii bine că ai fost cam prostuţ şi că
nu ai nimic împotrivă să ţi se aducă aminte că eşti încă
extrem de tânăr.
— Azi-dimineaţă aş fi avut multe împotrivă, Lord Henry.
— Ah, azi-dimineaţă! Dar de atunci ai trăit multe.
S-a auzit o bătaie în uşă şi a apărut valetul cu o tavă de ceai încărcată, pe care a aşezat-o pe o măsuţă japoneză. Au urmat clinchete de ceşti şi de farfurioare şi fâsâitul unui ceai -
nic de stil georgian. Un fecior a adus două platouri de por -
ţelan în formă de glob. Dorian Gray a început să toarne 60
ceaiul. Cei doi bărbaţi se apropiară lenevos de măsuţă şi apoi examinară bunătăţile de sub capace.
— Hai să mergem diseară la un teatru, a propus Lordul Henry. Trebuie să fie ceva pe undeva. Am promis să iau cina la clubul White cu un vechi prieten, dar pot să-i trimit o telegramă că m-am îmbolnăvit sau că n-am putut veni din pricina unui angajament pe care l-am luat ulterior. Cred că
ar fi o scuză bună – conţine surpriza candorii.
— Ah, ce bătaie de cap când trebuie să îmbraci ţinuta de seară! a bombănit Hallward. Şi după ce te-ai îmbrăcat, te simţi groaznic.
— Da, aprobă Lordul Henry cu un aer visător, vestimen -
taţia secolului al nouăsprezecelea e detestabilă. Atât de sum -
bră, de deprimantă. Păcatul e singurul element care dă culoare vieţii moderne.
— Harry, n-ar trebui să spui asemenea lucruri de faţă cu Dorian.
— De faţă cu care Dorian? Cel care ne toarnă ceai sau cel din portret?
— Cu amândoi.
— Lord Henry, mi-ar face plăcere să vin şi eu cu dum nea -
voastră la teatru, i s-a adresat Dorian.
— Atunci vino, şi vii şi tu Basil, nu?
— Nu pot. Aş prefera să nu vin. Am mult de lucru.
— Foarte bine, mergem doar noi doi, domnule Gray.
— Mi-ar plăcea la nebunie.
Pictorul şi-a muşcat buzele şi s-a îndreptat, cu ceaşca în mână, spre tablou.
— Eu rămân aici cu adevăratul Dorian, a spus el cu o voce tristă.
— Crezi că ăsta e adevăratul Dorian? a întrebat originalul portretului, îndreptându-se spre el. Chiar aşa sunt?
— Da, eşti într-adevăr aşa.
61
— E minunat, Basil.
— Cel puţin în aparenţă aşa eşti. Şi portretul nu o să se schimbe niciodată, a oftat Hallward. Asta e ceva.
— Ce se mai agită lumea în legătură cu fidelitatea! a exclamat Lordul Henry. Ce mai, chiar şi în dragoste fide -
litatea nu-i decât o chestiune de fiziologie. Nu are nici o legă -
tură cu voinţa noastră. Tinerii vor să fie fideli, dar nu sunt, bătrânii vor să fie infideli, dar nu pot, asta-i tot ce se poate spune.
— Dorian, nu te duce astă-seară la teatru, l-a rugat Hall -
ward. Rămâi aici şi ia cina cu mine.
— Nu pot, Basil!
