— Harry, mă întreb dacă chiar aşa stau lucrurile, a răspuns Dorian Gray, stropindu-şi batista cu câteva picături dintr-un flacon mare, cu dop de aur, care se găsea pe masă. Aşa o fi, dacă spui tu. Şi acum, o întind. Mă aşteaptă Imogen. Nu uita de mâine. La revedere.
După plecarea lui, Lordului Henry pleoapele i s-au lăsat grele peste ochi, a început să chibzuiască. În mod cert, puţini oameni l-au interesat vreodată atât cât îl interesa Dorian Gray, şi totuşi adoraţia smintită a tânărului pentru o altă per -
soană nu-i stârnea nici o zvâcnire de iritare sau de gelozie.
Dimpotrivă, îi făcea plăcere. Îl transforma pe băiat într-un obiect de studiu mai interesant. Lordul Henry fusese întot -
dea una puternic atras de metodele ştiinţelor naturale, dar su biectul sau obiectul acestor ştiinţe i se părea trivial şi lipsit de importanţă. Aşa încât îşi începuse vivisecţia asupra pro -
priei persoane şi sfârşise prin a-i supune unei vivisecţii şi pe alţii. Viaţa omenească – acesta i se părea singurul domeniu demn de a fi investigat. În comparaţie cu aceasta, totul era lipsit de valoare. E drept că, atunci când disecai viaţa în biza -
rul creuzet de durere şi plăcere, nu puteai să te aperi cu o mască de sticlă prinsă pe faţă, nici să te fereşti de izurile sul -
fu roase care-ţi afumă creierul şi-ţi împănează imaginaţia cu fantezii monstruoase şi imagini de coşmar. Existau otră vuri atât de subtile, încât pentru a le detecta trebuia să te laşi îm -
bol năvit de ele. Existau maladii atât de stranii, încât pentru a le înţelege natura trebuia să le simţi pe pielea ta. Şi totuşi, cât de preţioasă era recompensa! Ce înfăţişare miraculoasă do -
bândea lumea în ochii tăi! Să urmăreşti curioasa logică strictă
a pasiunilor şi viaţa emoţională, vibrantă, a intelectului – să
surprinzi punctul în care se întâlnesc şi cel în care se despart, punctul în care ajung la unison şi cel în care ajung la dis cor -
94
die – ce delectare! Ce contează care-i preţul? Preţul sen zaţii -
lor nu poate fi niciodată prea scump.
Era conştient – şi gândul i-a aprins un licăr de plăcere în ochii lui de agată brună – că, datorită vorbelor lui melodioase, rostite cu inflexiunile lui melodioase, sufletul lui Dorian Gray capitulase în faţa acelei fete albe şi căzuse în adoraţie în faţa ei. În mare măsură, băiatul era creaţia lui. Prematură.
Asta însemna ceva. Oamenii obişnuiţi aşteaptă până când viaţa catadicseşte să le dezvăluie tainele ei, dar celor puţini, celor aleşi, misterele vieţii le sunt revelate înainte ca vălul să
fi fost înlăturat. Uneori acesta este efectul artei, mai cu seamă
al artei literare, care lucrează nemijlocit cu pasiunile şi cu inte -
lectul. Dar din când în când o personalitate complexă ia locul artei şi îşi asumă funcţia ei, ceea ce, într-adevăr, devine în felul ei o reală operă de artă. Pentru că şi viaţa are capodope -
rele ei desăvârşite, asemenea poeziei, sculpturii sau picturii.
Da, băiatul era o creaţie prematură. Îşi culegea roadele recoltei încă din timpul primăverii. Vibrau în el pulsul şi pasiunea tinereţii, dar devenea conştient de sine. Era un deli -
ciu să-l urmăreşti. Cu chipul lui frumos, cu sufletul lui fru -
mos, era o realizare uimitoare. Nu avea importanţă cum urma să se termine totul sau dacă era destinat să se termine. Părea o apariţie graţioasă dintr-un spectacol de carnaval sau dintr-o piesă, un personaj ale cărui bucurii te lasă rece, dar ale cărui suferinţe fac apel la simţul frumosului, iar rănile lui sunt ca nişte roze roşii.
Suflet şi trup, trup şi suflet – câte mistere ascundeau!
Există impulsuri animalice în suflet, iar trupul poate cunoaşte momente de spiritualitate. Simţurile se pot rafina şi intelec -
tul se poate degrada. Cine ar putea spune unde încetează
im pulsurile carnale şi unde încep impulsurile psihice? Cât de găunoase sunt definiţiile arbitrare ale psihologilor de rând!
Şi totuşi cât e de dificil să alegi între teoriile diverselor şcoli!
95
Era oare sufletul o umbră cuibărită în casa păcatului? Sau trupul să se fi aflat într-adevăr în suflet, aşa cum gândea Gior -
dano Bruno? Separarea spiritului de materie constituia un mister, şi uniunea dintre spirit şi materie era la rândul ei un mister.
Şi-a pus întrebarea dacă am putea vreodată să facem din psihologie o ştiinţă exactă care să ne înfăţişeze fiecare resort al vieţii. În realitate, mai întotdeauna ne înţelegem greşit pe noi, şi rareori îi înţelegem pe ceilalţi. Experienţa nu are nici o valoare etică. E doar numele cu care oamenii îşi botează
gre şelile. Moraliştii, în general, au considerat-o o modalitate de avertizare şi i-au atribuit o certă eficacitate etică în procesul de formare a caracterului; i-au conferit meritul de a ne învăţa ce cale să urmăm şi ce anume să evităm. Dar experienţa nu deţine o forţă care s-o motiveze. E o cauză la fel de puţin activă ca şi conştiinţa însăşi. N-a făcut decât să demonstreze că viitorul nostru va reproduce trecutul şi că păcatul pe care l-am săvârşit cândva cu neplăcere o să-l repetăm de multe ori, cu mare plăcere.
Îi era totuşi limpede că metoda experimentală era singura cale prin care se poate realiza o analiză ştiinţifică a pasiunilor şi că Dorian Gray era, cu certitudine, un subiect care-i con -
venea perfect şi care promitea rezultate bogate şi rodnice.
Subita lui iubire nebună, inspirată de Sibyl Vane, era un fenomen psihologic nu lipsit de interes. Fără îndoială că la originea lui stătea curiozitatea, curiozitatea şi setea de noi experienţe, totuşi nu era vorba de o pasiune simplă, ci mai curând de una foarte complexă. Ceea ce începuse din purul instinct senzual al adolescenţei fusese prelucrat de mecanica imaginaţiei şi prefăcut în ceva care i se părea băiatului a fi la mare depărtare de simţuri, fapt cu atât mai primejdios. Pasi -
unile de a căror origine ne amăgim singuri sunt cele care ne tiranizează cel mai puternic. Cele de a căror natură suntem 96
conştienţi se manifestă mult mai slab. Se întâmplă deseori să gândim că facem experienţe asupra altora când, de fapt, expe rimentăm asupra noastră înşine.
În timp ce Lordul Henry medita visător la toate aceste lu -
