Un căruţaş încins cu un şorţ alb i-a oferit un pumn de cireşe.

I-a mulţumit, s-a minunat că omul a refuzat să primească

bani şi a început să le mănânce absent. Fuseseră culese peste noapte şi erau pătrunse de culoarea lunii. Un şir lung de băieţi cu coşuri de lalele vărgate şi de trandafiri galbeni şi roşii au defilat prin faţa lui, strecurându-se printre maldărele de legume verzi ca jadul. Sub un portic cu coloane cenuşii, spălăcite de soare, tândălea un grup de fete cu capul gol, 131

neîngrijite, aşteptând să se termine vânzările la mezat. Alţii se îngrămădeau pe lângă uşile batante ale cafenelei din Piazza.

Caii înhămaţi la căruţele încărcate alunecau şi tropăiau pe pietrele colţuroase, scuturându-şi zurgălăii şi hamurile. Câţiva vizitii dormeau pe un teanc de saci. Porumbei cu gâturi de iris şi picioruşe roz ţopăiau ciugulind seminţe.

După scurtă vreme s-a urcat într-o trăsură care l-a dus acasă. Câteva clipe a zăbovit pe treptele locuinţei, privind în jur la piaţeta tăcută, cu ferestrele apărate de obloanele închise şi storurile care păreau să te privească asemenea unor ochi.

Cerul devenise un fundal de opal pe care acoperişurile caselor sclipeau ca argintul. Din coşul locuinţei de peste drum se des -

pletea o spirală de fum. Bucle ca de panglică violetă se risi -

peau în văzduhul de sidef.

În imensul candelabru aurit veneţian – pradă de pe vasul vreunui Doge – care atârna de tavanul holului panelat cu lemn de stejar, ardeau încă lumini pâlpâitoare, cuibărite în petale subţiri, albastre, ce păreau tivite cu un foc alb. A stins luminile şi, după ce şi-a azvârlit pălăria şi pelerina pe o masă, a străbătut biblioteca, îndreptându-se spre dormitor, o spa -

ţioasă cameră octogonală, aflată la parter, pe care, cu recent încolţitul său gust pentru lux, o decorase după sufletul lui, cu nişte tapiserii renascentiste descoperite într-un pod nefolosit de la Selby Royal. Când a răsucit mânerul uşii, ochii i-au căzut pe portretul lui pictat de Basil Hallward. A tresărit sur -

prins. A intrat în cameră, oarecum derutat. După ce şi-a eliberat butoniera hainei, a ezitat un timp. În cele din urmă

s-a întors la portret şi l-a examinat atent. În lumina semi -

obscură, care se cernea prin storurile de mătase crem, chipul lui din portret i se părea puţin schimbat. O expresie diferită.

S-ar fi zis că în jurul gurii i se ivise o vagă grimasă de cruzime.

Ciudat!

132

S-a îndreptat spre fereastră şi a ridicat storul. Zorii lumi -

noşi au năvălit în cameră şi au alungat umbrele fantastice în ungherele prăfuite, unde zăceau fremătând. Dar strania ex -

presie de pe chipul portretului nu părea să fi dispărut, ba chiar era mai vizibilă acum. Lumina soarelui arzătoare, vi -

brantă, îi dezvăluia nota de cruzime din jurul gurii la fel de pregnant de parcă s-ar fi privit într-o oglindă după ce ar fi înfăptuit un lucru îngrozitor.

S-a cutremurat şi, luând de pe masă o oglindă ovală, înca -

drată de amoraşi din sidef – unul dintre numeroasele cadouri pe care i le făcuse Lordul Henry – s-a privit în grabă în apele ei adânci. Nimic nu-i umbrea buzele roşii.

S-a frecat la ochi, s-a apropiat mai mult de tablou şi l-a examinat din nou în întregime. Nici o schimbare nu era vizi -

bilă în portret şi totuşi, fără îndoială, expresia era alta. Nu era o simplă fantezie de-a lui. Schimbarea era înfricoşător de evidentă.

S-a prăbuşit pe un scaun şi a început să chibzuiască.

Deodată i-au revenit în minte cele spuse de el în atelierul lui Basil Hallward în ziua când terminase tabloul. Da, îşi amin -

tea cu precizie. Îşi exprimase dorinţa nebunească de a rămâne mereu tânăr, şi ca portretul să îmbătrânească în locul lui, iar fru museţea lui să rămână neîntinată şi chipul de pe pânză

să poarte povara pasiunilor şi păcatelor lui; ca imaginea lui pictată să fie cea brăzdată de cutele suferinţei şi ale gândirii, şi el să poată păstra delicata, înfloritoarea frumuseţe a adoles -

cenţei, pe atunci abia conştientă de ea însăşi. Să-i fi fost oare îndeplinită dorinţa? Asemenea lucruri sunt cu neputinţă. E

monstruos să te gândeşti măcar la aşa ceva. Şi totuşi, iată

portretul din faţa lui, cu expresia de cruzime din jurul gurii.

Cruzime! S-a purtat el crud cu ea? Era vina ei, nu a lui.

El a visat să o facă mare artistă şi i-a dăruit dragostea lui pen -

tru că a crezut că e mare. Şi ea l-a dezamăgit. S-a dovedit 133

meschină şi lipsită de valoare. Şi totuşi, acum, când o revedea prăbuşită la picioarele lui şi plângând ca un copil, îl frământa un sentiment de infinit regret. Şi-a amintit cât de împietrit o privise. De ce s-o fi simţit aşa? De ce-o fi fost el înzestrat cu un astfel de suflet? Dar şi el suferise. În cele trei ceasuri crâncene cât ţinuse piesa, el parcursese veacuri de durere, eon după eon de tortură. Viaţa lui fusese pusă în cumpănă

cu viaţa ei. Ea îi ruinase bucuria pentru o clipă şi el o rănise pentru un veac. Dar femeile sunt mai oţelite în faţa durerii decât bărbaţii. Ele trăiesc prin emoţii. Sunt obsedate de emoţiile lor. Când îşi găsesc un amant, se ambalează doar ca să aibă pe cineva căruia să-i facă scene. Lordul Henry îi spu -

sese acest lucru, şi Lordul Henry cunoştea bine femeile. De ce să se necăjească el pentru Sibyl Vane? Fata nu mai însemna nimic pentru el acum.

Dar portretul? Aici ce mai era de spus? Conţinea taina vieţii lui şi îi spunea povestea. Portretul îl învăţase să-şi iu -

bească propria frumuseţe. Avea să-l înveţe oare să-şi deteste propriul suflet? Va mai putea să se uite vreodată la el?

Nu, probabil că era doar o iluzie plăsmuită de simţurile lui răvăşite. Noaptea de groază prin care trecuse lăsase fan -

tome în urmă-i. Brusc i se pusese pe creier pata aceea mică, roşie, care îi împinge pe oameni la nebunie. Portretul nu se schimbase. Era o absurditate să-şi imagineze aşa ceva.

Şi totuşi îl privea în faţă, cu chipul lui frumos, deformat de un zâmbet crud. Părul auriu îi strălucea în lumina soarelui din zori. Ochii albaştri au întâlnit ochii lui. S-a simţit invadat de un val de milă, nu pentru el însuşi, ci pentru imaginea lui pictată. Se modificase şi se va modifica în continuare.

Au riul se va preschimba în cenuşiu. Rozele albe şi roşii se vor veşteji. Pentru fiecare păcat pe care o să-l săvârşească, o pată

îi va întuneca şi îi va obtura lumina. Dar n-o să păcătuiască.

Portretul, alterat sau nealterat, va fi pentru el emblema făţişă

134

a conştiinţei. O să se împotrivească ispitelor. Nu o să se mai vadă cu Lordul Henry – în orice caz, n-o să mai asculte te -

oriile lui subtile şi veninoase care, atunci, în grădina lui Basil Hallward, au incitat în el, pentru prima oară, pasiunea pentru lucruri imposibile. O să se întoarcă la Sibyl Vane, o să-şi ceară scuze, o să se însoare cu ea, o să încerce să o iu bească

din nou. Da, era datoria lui să procedeze aşa. Probabil că