— Sibyl, eşti nebună după el.
Fata a râs şi l-a luat de braţ.
— Dragule, bătrâne Jim, vorbeşti de parcă ai avea o sută
de ani. Într-o zi ai să te îndrăgosteşti şi tu. Şi atunci ai să în -
ţelegi. Nu face mutra asta posomorâtă. Ar trebui să fii bucu -
ros la gândul că, deşi pleci, mă laşi mai fericită ca oricând.
Viaţa a fost aspră cu noi doi, foarte aspră şi plină de greutăţi.
Dar de acum înainte totul va fi altfel. Tu pleci să cauţi o lume nouă şi eu am găsit o lume nouă. Uite două scaune, haide să ne aşezăm şi să ne uităm la lumea elegantă.
S-au aşezat în mijlocul unei îmbulzeli de gură-cască. Ră -
zoarele de lalele din faţa lor ardeau ca nişte cercuri de foc fremătânde. În aerul vibrant plutea o pulbere albă, ca un nor tremurător de rădăcini de irişi măcinate. Umbreluţele viu colorate dansau şi se legănau ca nişte fluturi uriaşi.
107
Îşi sili fratele să vorbescă despre el, despre speranţele şi perspectivele lui. Vorbea rar, cu efort. Îşi pasau unul altuia cuvintele, cu încetineală, ca mişcările unor jucători de şah.
Sibyl simţea o apăsare. Nu-şi putea comunica bucuria. Tot ce putea obţine de la el era un zâmbet palid care arcuia buzele acelea bosumflate. După un timp, a rămas tăcută. De odată, a zărit o scăpărare de păr de aur şi de râs şi Dorian Gray a trecut prin faţa ei într-o trăsură deschisă, alături de două
doamne.
A sărit în picioare.
— Uite-l! a strigat.
— Pe cine?
— Pe Făt-Frumos, a răspuns, privind după trăsură.
A sărit şi băiatul în picioare şi a prins-o brutal de braţ.
— Arată-mi-l! Care e? Arată-mi-l. Trebuie să-l văd!
Dar în momentul acela s-a interpus landoul Ducelui de Berwick şi, după ce a trecut, nu se mai vedea nici urmă de trăsură în Park.
— A dispărut, a murmurat Sibyl cu amărăciune. Aş fi vrut să-l vezi.
— Şi eu aş fi vrut, pentru că, la fel de sigur cum există un Dumnezeu în ceruri, dacă omul ăsta o să-ţi facă vreodată
un rău, îl omor.
Sibyl l-a privit îngrozită. El şi-a repetat cuvintele care au sfârtecat aerul ca un pumnal. Oamenii din jurul lui au făcut ochii mari. O doamnă din apropierea ei a chicotit.
— Jim, hai să plecăm.
A urmat-o înciudat în timp ce ea îşi făcea loc prin mul -
ţime. Era bucuros că spusese ce spusese.
Când au ajuns la statuia lui Ahile, Sibyl s-a întors spre el.
În ochi îi lucea mila, dar pe buze îi juca râsul. A clătinat din cap cu reproş.
— Eşti nebun, Jim, absolut nebun, eşti un băiat urâcios, asta-i tot. Cum poţi spune lucruri atât de înfiorătoare? Habar 108
n-ai despre ce vorbeşti. Eşti pur şi simplu gelos şi rău. Tare aş vrea să te văd îndrăgostit. Iubirea îi îmblânzeşte pe oameni, şi ce-ai spus tu a fost o ticăloşie.
— Am şaisprezece ani, a răspuns băiatul, şi ştiu ce vreau.
Mama nu-ţi poate fi de nici un ajutor. Nu se pricepe să aibă
grijă de tine. Mai bine nu plecam în Australia. Mă bate gândul să las totul baltă. Aş renunţa dacă nu aş fi semnat documentele.
— Nu fi atât de solemn, Jim. Parcă eşti un erou din melo -
dramele alea idioate în care-i plăcea atât de mult mamei să
joace. Nu vreau să mă cert cu tine. L-am văzut şi, vai!, a-l ve dea e fericirea deplină. Nu, n-o să ne certăm. Ştiu că n-ai fi niciodată în stare să faci rău cuiva pe care-l iubesc, nu-i aşa?
— Nu cred, atâta timp cât îl iubeşti, a sunat răspunsul morocănos.
— O să-l iubesc pe veci, a exclamat Sibyl.
