Băiatul s-a încruntat.

— Harry, nu-mi place explicaţia asta, a ripostat el, dar sunt bucuros că nu mă socoteşti lipsit de inimă. Nu sunt. Ştiu bine. Şi totuşi trebuie să recunosc că ceea ce s-a întâmplat nu m-a afectat în măsura în care ar fi trebuit. Îmi apare doar ca finalul frumos al unei piese frumoase. Are întreaga cumplită

frumuseţe a unei tragedii greceşti, o tragedie în care eu am avut un rol important, dar care nu m-a rănit.

— E o întrebare interesantă, a apreciat Lordul Henry, care se desfăta în acest joc cu egoismul băiatului, o întrebare extrem de interesantă. Îmi închipui că adevărata explicaţie e următoarea: se întâmplă foarte des ca tragediile reale ale vieţii să se producă într-un fel atât de neartistic, încât ne ră -

nesc prin simpla lor crudă violenţă, prin totala lor incoe ren -

ţă, prin absurda lor lipsă de sens, prin extrema lor lipsă de stil. Ne afectează în aceeaşi măsură în care ne afectează vul -

garitatea. Ne dau impresia de forţă brută, împotriva căreia ne revoltăm. Totuşi, uneori, ne iese în cale şi câte o tra gedie care conţine elemente de frumuseţe artistică. Dacă aceste ele mente de frumos sunt reale, atunci apelează la gus tul nostru pentru efecte dramatice. Ne dăm brusc seama că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau poate că şi una, şi alta. Ne urmărim pe noi înşine şi splendoarea specta colului ne vrăjeşte. În cazul de faţă, ce s-a întâmplat de fapt? Cineva s-a sinucis din dragoste pentru tine. Aş fi vrut să trec şi eu printr-o asemenea experienţă. Mi-ar fi plăcut să mă în dră -

gostesc de dragoste pentru tot restul vieţii mele. Femeile care m-au adorat pe mine – n-au fost foarte multe, dar câteva tot au fost – s-au încăpăţânat să trăiască mult timp după ce n-au mai însemnat nimic pentru mine sau eu n-am mai 145

însemnat nimic pentru ele. S-au îngrăşat şi au devenit plic -

ticoase şi, când le mai întâlnesc acum, dau imediat drumul şuvoiului de amintiri. Ah, memoria asta infamă a femeilor!

Ce lucru îngrozitor! Şi ce completă stagnare intelectuală de -

notă! E bine să observi culorile vieţii, dar să uiţi detaliile.

Deta liile sunt întotdeauna vulgare.

— Trebuie să-mi sădesc maci în grădină, a oftat Dorian.

— Nu-i nevoie, l-a asigurat prietenul lui. Viaţa are întot -

deauna maci la îndemână. Desigur, uneori lucrurile prea se lungesc. Odată, un sezon întreg, am purtat numai violete, ca un simbol de doliu artistic după o poveste romanţioasă care refuza să moară. Până la urmă, fireşte, a murit. Nu mai ţin minte ce anume a ucis-o. Cred că propunerea doamnei de a sacrifica totul pentru mine. Un moment extrem de penibil, de fiecare dată. Îţi insuflă teroarea eternităţii. Ei bine – ai să

mă crezi? –, acum o săptămână, la Lady Hampshire, m-am pomenit plasat la masă lângă doamna în chestiune, care a insistat să evoce din nou totul, să dezgroape trecutul, să isco -

dească viitorul. Eu îngropasem povestea sub un strat de crini mortuari. Ea a scormonit-o din nou şi m-a asigurat că i-am distrus viaţa. Trebuie să-ţi spun că s-a îndopat cu un dejun copios, aşa încât nu mi-am făcut nici o grijă. Dar de câtă lipsă

de bun-simţ a dat dovadă! Unicul farmec al trecutului stă în faptul că a trecut. Dar femeile nu-şi dau niciodată seama când a căzut cortina. Aşteaptă întotdeauna un al şaselea act şi, când piesa şi-a pierdut orice interes, ele îşi propun să o continue. Dacă ar fi după ele, orice comedie ar avea un final tragic şi orice tragedie ar culmina cu o farsă. Da, sunt fer -

mecător de artificiale, dar nu au nici un pic de simţ artistic.

Tu eşti mai norocos decât mine. Te asigur, Dorian, că nici una dintre femeile pe care le-am cunoscut nu ar fi făcut pen -

tru mine ce a făcut Sibyl Vane pentru tine. Femeile obişnuite se consolează întotdeauna. Unele dintre ele adoptă culori 146

sentimentale. Să nu te încrezi niciodată într-o femeie care se îmbracă în mov, orice vârstă ar avea, şi nici în femeile trecute de treizeci şi cinci de ani care se dau în vânt după panglici roz. Lucrurile astea arată că au o istorie în spate. Altele se consolează descoperind brusc admirabilele calităţi ale soţilor lor. Îţi flutură în faţă fericirea lor conjugală, de parcă ar fi cel mai fascinant dintre păcate. Altele se consolează cu religia.

O femeie mi-a declarat odată că misterele religiei sunt la fel de atrăgătoare ca un flirt, şi eu pot înţelege lucrul ăsta. În plus, nimic nu e mai flatant pentru orgoliul tău decât să ţi se spună

că eşti un păcătos. Conştiinţa ne transformă în egoişti. Da, femeile pot găsi consolări infinite în viaţa modernă. Dar nu ţi-am vorbit de cea mai importantă dintre consolări.

— Care anume, Harry? a întrebat Dorian indiferent.

— O, consolarea cea mai evidentă. Când îţi pierzi admi -

ratorul, să-l furi pe cel al altei femei. În înalta societate, acest procedeu salvează întotdeauna reputaţia unei femei. Dar zău aşa, Dorian, ce deosebită trebuie să fi fost Sibyl Vane de toate celelalte femei! Pentru mine, moartea ei e plină de fru -

museţe. Mă bucur că trăim într-un secol în care se pot întâm -

pla asemenea minuni. Te fac să crezi în realitatea noţiunilor cu care ne jucăm, ca, de pildă, romantismul, pasiu nea, iubirea.

— Am fost înfiorător de crud cu ea. Uiţi lucrul ăsta.

— Mă tem că femeile apreciază cruzimea, cruzimea directă, mai mult decât orice altceva. Ele au instincte primitive. Le-am emancipat noi, dar au rămas tot nişte sclave, care-şi caută stă -

pânii. Le place să se simtă dominate. Sunt convins că tu ai fost splendid. Eu nu te-am văzut niciodată într-adevăr furios, dar îmi imaginez cât de încântător erai. Şi, la urma urmei, alaltă -

ieri mi-ai spus ceva care pe moment mi s-a părut o fantezie, dar care acum mi se pare absolut adevărat, ceva care deţine cheia întregii întâmplări.

— Ce ţi-am spus, Harry?

147

— Mi-ai afirmat că Sibyl Vane reprezintă pentru tine toate eroinele romantice – că într-o seară era Desdemona şi în următoarea Ofelia; şi dacă moare ca Julieta, învie ca Imogena.

— Acum, n-o să mai învie deloc, a murmurat băiatul, în -

gro pându-şi faţa în mâini.

— Nu, n-o să mai revină la viaţă. Şi-a interpretat cel din urmă rol. Dar trebuie să te gândeşti la acea moarte singura -

tică, într-o cabină sordidă, ca la un straniu şi lugubru pasaj dintr-o tragedie iacobeană, ca la o scenă de mare efect dintr-o piesă de Webster sau Ford sau Cyril Tourneur.1 Fata asta nu a dus o viaţă reală, aşadar nici moartea ei nu poate fi reală.

Pentru tine, cel puţin, a fost tot timpul un vis efemer, o fantomă care plutea prin piesele lui Shakespeare şi a cărei prezenţă le-a făcut şi mai frumoase, un fluier de trestie prin care muzica lui Shakespeare a sunat mai deplină, mai dă -

tătoare de bucurii. Şi în clipa în care ea s-a atins de viaţa reală, a năruit-o şi, la rândul ei, viaţa a năruit-o pe ea şi s-a volatilizat. Jeleşte-o pe Ofelia, dacă vrei pune-ţi cenuşă în cap pentru Cordelia cea strangulată. Răfuieşte-te cu cerul pentru că fata lui Brabantio2 a murit. Dar nu-ţi irosi lacrimile pentru Sibyl Vane. A fost mult mai puţin reală decât celelalte eroine.

A urmat un interval de tăcere. Înserarea invada încăperea.

Tiptil, pe tălpi de argint, umbrele se furişau din grădină. Cu -

lo rile lucrurilor se estompau, ostenite.

După un timp, Dorian Gray, şi-a ridicat privirile:

— Harry, m-ai lămurit faţă de mine însumi, a şoptit cu un suspin de uşurare. Simţeam în mine toate câte mi le-ai spus dar, într-un fel, eram speriat de ele şi nu le puteam exprima.

Cât de bine mă cunoşti! Dar să nu mai vorbim de cele în -

1 Dramaturgi din perioada iacobeană (secolul al XVI-lea), autori ai unor tragedii metafizice având ca temă dragostea şi răzbunarea.