gi naţia. Acum nu-mi mai stârneşti nici curiozitatea. Pur şi simplu nu mai ai nici un efect asupra mea. Te-am iubit pen -
tru că erai o minune, pentru că posedai geniu şi intelect, pentru că tu dădeai realitate visurilor marilor poeţi şi dădeai formă şi substanţă umbrelor artei. Ai dat cu piciorul la tot.
Eşti superficială şi proastă. Dumnezeule! Am fost nebun că
te-am iubit! Ce neghiob am fost! Acum nu mai însemni nimic pentru mine. Nu vreau să te mai văd niciodată. Nu o să-ţi mai pomenesc numele. Nu ai habar ce ai însemnat pentru mine, cândva… Da, cândva… Ah, nu suport nici să
mă gândesc. Aş dori să nu te fi cunoscut niciodată. Ai mânjit romanţa vieţii mele. Ce puţin ştii despre iubire, dacă poţi 129
afirma că îţi ruinează arta! Fără arta pe care o aveai în tine eşti un nimic. Te-aş fi făcut celebră, splendidă, plină de măre ţie!
Lumea te-ar fi venerat şi tu ai fi purtat numele meu. Şi acum ce eşti? O actriţă de mâna a treia cu o mutră frumuşică.
Fata se albise la faţă şi tremura. Şi-a încleştat mâinile şi vocea părea să i se stranguleze în gât.
— Dorian, nu vorbeşti serios, a şoptit. Joci teatru.
— Teatru! Îl las în seama ta. Joci doar atât de bine! i-a răspuns el pe un ton amar.
Fata s-a ridicat şi s-a apropiat de el, cu o expresie de du -
rere sfâşietoare pe chip. Şi-a pus mâna pe braţul lui şi l-a pri vit în ochi. El a împins-o.
— Nu mă atinge! i-a strigat.
Cu un geamăt surd s-a aruncat la picioarele lui şi zăcea acolo ca o floare strivită sub tălpi.
— Dorian, Dorian, nu mă părăsi! şoptea. Îmi pare atât de rău că am jucat prost! Tot timpul mă gândeam numai la tine.
O să încerc – ai să vezi că o să încerc. Dragostea mea pentru tine m-a copleşit atât de subit! Cred că niciodată nu mi-aş
fi dat seama dacă nu m-ai fi sărutat – dacă nu ne-am fi sărutat.
Sărută-mă din nou, dragostea mea! Nu mă lăsa! N-aş putea să îndur. O, nu pleca de lângă mine. Fratele meu… Nu, n-are nici o importanţă. N-a vorbit serios. A glumit… Dar tu, vai! Nu mă poţi ierta pentru seara asta? O să lucrez din greu şi o să încerc să îmbunătăţesc lucrurile. Nu fi crud cu mine pentru că te iubesc mai mult decât orice altceva de pe lume. În fond, numai o singură dată nu ţi-am plăcut. Dar ai dreptate, Dorian. Ar fi trebuit ca artista din mine să fie mai tare! A fost o prostie din partea mea, dar nu m-am putut ab -
ţine. O, nu mă părăsi, nu mă părăsi!
A înecat-o o criză de sughiţuri de plâns. S-a ghemuit pe podea, ca o vietate rănită; Dorian Gray a privit-o cu ochii lui frumoşi, iar buzele fin cizelate i s-au arcuit într-un zâmbet 130
de dispreţ. Oamenii pe care am încetat să-i mai iubim au în -
tot deauna ceva ridicol. Sibyl Vane i se părea absurd de melo -
dramatică. Lacrimile şi sughiţurile ei de plâns îl iritau.
— Eu plec, a avertizat-o în cele din urmă, cu vocea lui clară şi calmă. Nu vreau să fiu rău, dar nu pot să te mai văd.
M-ai dezamăgit.
Ea continua să plângă încet; nu i-a răspuns, dar s-a târât mai aproape de el. Îşi întindea orbeşte mâinile micuţe, de parcă îi căuta prezenţa. El s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit din cabină. În câteva minute a lăsat teatrul în urmă.
Nici nu-şi dădea seama încotro merge. Mai târziu şi-a adus aminte că a rătăcit pe nişte străduţe prost iluminate, pe lângă arcade părăginite, înfăşurate în umbre tenebroase, pe lângă case din care izbucnea răul. Femei cu feţe grosolane şi râsete dogite îl ademeneau. Beţivi se împleticeau înjurând şi îşi vorbeau singuri, ca nişte maimuţe. Copii groteşti se în -
ghe suiau de-a valma în praguri, ţipete şi înjurături răzbăteau din curţile sinistre.
Când s-a crăpat de ziuă, s-a pomenit pe lângă Covent Gar -
den. Bezna se subţiase şi cerul săgetat de lumini diafane se dezgolea ca o perlă. Căruţe uriaşe, încărcate cu crini care-şi aplecau căpşoarele, huruiau pe străzile curăţate, pustii. Aerul era impregnat de parfumul florilor, şi frumuseţea lor părea să-i ofere un antidot pentru durere. A mers pe urma căruţelor până în piaţă şi i-a privit pe oamenii care-şi descărcau marfa.
Un căruţaş încins cu un şorţ alb i-a oferit un pumn de cireşe.
I-a mulţumit, s-a minunat că omul a refuzat să primească
bani şi a început să le mănânce absent. Fuseseră culese peste noapte şi erau pătrunse de culoarea lunii. Un şir lung de băieţi cu coşuri de lalele vărgate şi de trandafiri galbeni şi roşii au defilat prin faţa lui, strecurându-se printre maldărele de legume verzi ca jadul. Sub un portic cu coloane cenuşii, spălăcite de soare, tândălea un grup de fete cu capul gol, 131
neîngrijite, aşteptând să se termine vânzările la mezat. Alţii se îngrămădeau pe lângă uşile batante ale cafenelei din Piazza.
Caii înhămaţi la căruţele încărcate alunecau şi tropăiau pe pietrele colţuroase, scuturându-şi zurgălăii şi hamurile. Câţiva vizitii dormeau pe un teanc de saci. Porumbei cu gâturi de iris şi picioruşe roz ţopăiau ciugulind seminţe.
După scurtă vreme s-a urcat într-o trăsură care l-a dus acasă. Câteva clipe a zăbovit pe treptele locuinţei, privind în jur la piaţeta tăcută, cu ferestrele apărate de obloanele închise şi storurile care păreau să te privească asemenea unor ochi.
Cerul devenise un fundal de opal pe care acoperişurile caselor sclipeau ca argintul. Din coşul locuinţei de peste drum se des -
pletea o spirală de fum. Bucle ca de panglică violetă se risi -
peau în văzduhul de sidef.
În imensul candelabru aurit veneţian – pradă de pe vasul vreunui Doge – care atârna de tavanul holului panelat cu lemn de stejar, ardeau încă lumini pâlpâitoare, cuibărite în petale subţiri, albastre, ce păreau tivite cu un foc alb. A stins luminile şi, după ce şi-a azvârlit pălăria şi pelerina pe o masă, a străbătut biblioteca, îndreptându-se spre dormitor, o spa -
