rian. Eşti unica persoană din viaţa mea care mi-a influen ţat arta. Toate realizările mele ţi se datorează ţie. Ah, nu ştii cât de greu mi-a fost să-ţi spun ce ţi-am spus.
— Dragul meu Basil, ce mi-ai spus? Pur şi simplu am impresia că tu m-ai admirat exagerat. Nu e nici măcar un compliment.
— N-am avut intenţia să-ţi fac un compliment. A fost o confesiune. Acum că am făcut-o, parcă s-a desprins ceva din mine. Poate că n-ar trebui să-ţi articulezi niciodată adoraţia în cuvinte.
— A fost o confesiune dezamăgitoare.
— De ce, la ce te aşteptai, Dorian? N-ai văzut nimic în plus la tablou, nu-i aşa? Nu mai era nimic altceva de văzut?
— Nu, nu era nimic altceva de văzut. De ce întrebi? Dar nu trebuie să vorbim despre adoraţie. E o nebunie. Tu şi cu mine suntem prieteni, Basil, şi aşa trebuie să rămânem mereu.
— Îl ai pe Harry, a răspuns pictorul cu amărăciune.
— O, Harry, a strigat băiatul, cu un tril de râs. Harry îşi petrece zilele spunând lucruri incredibile şi serile făcând lu -
cruri improbabile. Exact felul de viaţă care mi-ar plăcea şi 163
mie. Dar dacă aş avea vreun necaz, nu cred că m-aş duce la Harry. Aş veni la tine, Basil.
— Ai să vrei să-mi mai pozezi?
— Imposibil.
— Dorian, dacă mă refuzi îmi distrugi viaţa de artist. Ni -
mănui nu i-au ieşit în cale două idealuri. Foarte puţini au dat fie şi peste un singur ideal.
— Nu pot să-ţi explic, Basil, dar nu mai trebuie să-ţi po -
zez vreodată. Există o fatalitate legată de portrete. Portretul are o viaţă proprie. O să vin să luăm ceaiul împreună. Va fi la fel de plăcut.
— Mai plăcut pentru tine, a murmurat Hallward cu regret.
Şi acum, la revedere. Regret că nu m-ai lăsat să mă mai uit o dată la portret. Dar n-am ce face, înţeleg foarte bine ce simţi în legătură cu el.
După ce a ieşit din cameră, Dorian Gray a zâmbit în sinea lui. Bietul Basil! Cât de puţin ştia despre adevăratul motiv. Şi ce ciudat a fost faptul că, în loc să fie el silit să dez -
văluie propriul său secret, izbutise, aproape din întâmplare, să smulgă secretul prietenului său. Şi cât de multe lucruri îi lămurea această bizară confesiune! Absurdele accese de gelozie ale pictorului, infinita lui devoţiune, elogiile lui extravagante, reticenţele curioase – acum le înţelegea pe toate şi îi era milă
de el. I se părea că există o notă tragică într-o prietenie colo -
rată de atâta romantism.
A oftat şi a agitat clopoţelul. Portretul trebuia ascuns cu orice preţ. Nu se putea supune riscului de a fi din nou des -
coperit. Fusese o prostie din partea lui să-l lase acolo, chiar şi o oră în plus, într-o cameră unde avea acces oricare dintre prietenii lui.
Capitolul 10
Când valetul a intrat în cameră, Dorian l-a privit atent, întrebându-se dacă nu cumva îi venise ideea să se uite după
paravan. Omul arăta impasibil şi aştepta să i se dea dispoziţii.
Dorian şi-a aprins o ţigară, apoi s-a instalat în faţa oglinzii, iscodind. Vedea faţa lui Victor, perfect reflectată. Părea o placidă mască de servilism. Nu, nici o pricină de teamă din partea asta. Totuşi, şi-a spus că nu strică să fie vigilent.
Vorbind foarte rar, i-a cerut să-i comunice menajerei că
doreşte să-i spună ceva, şi apoi să se ducă la meşterul care în -
răma tablouri şi să ceară să-i trimită de îndată doi dintre oamenii lui. A avut impresia că, în clipa când ieşea din ca meră, privirile i s-au îndreptat în direcţia paravanului. Sau poate că
doar şi-a imaginat.
Câteva minute mai târziu a dat buzna în bibliotecă me -
najera, doamna Leaf, în rochia ei de mătase neagră şi demo -
datele mănuşi fără degete, împletite din aţă, pe mâinile ei zbârcite. Dorian i-a cerut cheia de la sala de cursuri.
— De la vechea sală de clasă, domnu’ Dorian? a exclamat ea mirată. Da-i îmbâcsită de praf. Trebuie să fac curăţenie şi s-o pun la punct înainte să intraţi în ea. N-o puteţi vedea în halul ăsta, zău că nu.
— Leaf, nu vreau s-o pui la punct, vreau numai cheia.
— Bine, domnule, dar dacă intraţi în ea o să vă încâlciţi în pânze de păianjen. Vai de mine, n-a mai fost deschisă de vreo cinci ani, de la moartea Înălţimii Sale, lordul.
165
Dorian a tresărit când a auzit-o vorbind de bunicul lui.
Îl legau amintiri detestabile de el.
— N-are nici o importanţă, a asigurat-o. Pur şi simplu vreau să o mai văd – nimic altceva. Dă-mi cheia.
— Uitaţi-vă, asta-i cheia, domnule, a răspuns bătrâna sco -
to cind cu mâini tremurătoare, şovăielnice, în lanţul ei de chei.
Într-o clipă o scot din lanţ. Dar nu vă gândiţi să vă mutaţi acolo, domnule, staţi aşa de confortabil aici.
— Nu, nu, a strigat oţărât. Mulţumesc, Leaf. E în ordine.
Femeia a mai zăbovit câteva momente, trăncănind despre unele detalii gospodăreşti. Dorian a oftat şi i-a spus să facă
cum crede că-i mai bine. Drept care ea a părăsit camera zâm -
bind radios.
După ce a închis uşa, Dorian şi-a vârât cheia în buzunar şi şi-a rotit privirea de jur împrejurul camerei. I-au căzut ochii pe o cuvertură amplă din satin purpuriu, încărcată cu broderii grele din fir de aur, o piesă splendidă, datând de pe la sfârşitul secolului al şaptesprezecelea, o lucrătură vene -
