— N-are nici un rost să prelungim scena asta. Refuz cate -

goric. E o nebunie din partea ta să-mi ceri aşa ceva.

— Refuzi?

— Da.

— Te conjur, Alan.

— Inutil.

În ochii lui Dorian Gray s-a reaprins aceeaşi licărire de milă. Pe urmă a întins mâna, a luat o foaie de hârtie şi a scris ceva pe ea. A recitit de două ori ce scrisese, a împăturit cu grijă

hârtia şi i-a împins-o peste masă. Apoi s-a ridicat şi s-a dus la fereastră.

Campbell l-a privit surprins, pe urmă a luat hârtia şi a despăturit-o. Când a citit-o, faţa i-a devenit lividă şi s-a pră -

buşit în scaun. L-a năpădit un val de greaţă. Avea senzaţia că inima îi bate a moarte în golul unui hău.

După câteva minute de tăcere împietrită, Dorian a venit în spatele lui şi i-a pus mâna pe umăr.

— Alan, îmi pare foarte rău pentru tine, a murmurat, dar nu-mi laşi alternativă. Am şi redactat o scrisoare. Uite-o.

Vezi adresa. Dacă nu mă ajuţi, o expediez. Ştii bine care va fi rezultatul. Dar ai să mă ajuţi. Acum ţi-ar fi imposibil să mă

refuzi. Am încercat să te cruţ. Cred că recunoşti. Dar ai fost neînduplecat, dur, agresiv. M-ai tratat cum nimeni nu a în -

drăznit vreodată să mă trateze – în orice caz nici un om aflat încă în viaţă. Acum, eu dictez condiţiile.

Campbell şi-a îngropat faţa în mâini şi un tremur i-a zgâl ţâit trupul.

— Da, Alan, e rândul meu să dictez condiţiile. Le cunoşti.

Treaba e foarte simplă. Haide, nu-ţi induce singur starea asta febrilă! Lucrul trebuie făcut. Înfruntă-l şi fă-l!

226

Campbell a scos un geamăt adânc şi s-a lăsat iar zgâlţâit de tremur. Ticăitul ceasului de pe consola căminului părea să dividă timpul în atomi de agonie, separaţi, fiecare dintre ei fiind prea complex pentru a putea fi suportat. Avea senzaţia că un cerc de fier i se strânge treptat în jurul frunţii, de parcă

dizgraţia cu care fusese ameninţat coborâse asupră-i. Mâna de pe umărul lui îl strivea ca o mână de plumb. Era de neîn -

durat. Simţea că îl zdrobeşte.

— Haide, Alan, trebuie să te hotărăşti imediat.

— Nu pot s-o fac, a rostit maşinal, ca şi cum cuvintele ar fi putut schimba lucrurile.

— Trebuie! N-ai de ales. Nu tărăgăna.

A şovăit o clipă.

— E vreo sobă în camera de sus?

— Da, e o sobă cu gaz, căptuşită cu azbest.

— Trebuie să mă duc acasă să-mi iau nişte scule din laborator.

— Nu, Alan, nu părăseşti casa asta. Scrie pe o bucată de hârtie tot ce-ţi trebuie şi valetul meu o să ia o trăsură şi o să-ţi aducă tot ce ai nevoie.

Campbell a luat o bucată de hârtie, a aşternut câteva rân -

duri, le-a uscat şi a adresat un plic asistentului său. Dorian a preluat nota şi a citit-o cu atenţie. După care l-a sunat pe valet, i-a înmânat plicul, dându-i dispoziţii să revină cât mai curând posibil şi să aducă lucrurile.

Când a auzit uşa de la hol închizându-se, Campbell a tresărit nervos şi, ridicându-se de pe scaun, s-a dus în faţa şemineului. Dârdâia de parcă avea o criză de malarie. Preţ de vreo douăzeci de minute nici unul din ei nu a scos o vorbă.

O muscă bâzâia zgomotos şi tic-tacul ceasului răsuna ca nişte lovituri de ciocan.

Când ceasul a bătut ora unu, Campbell s-a răsucit şi, pri -

vindu-l pe Dorian Gray, a văzut că ochii acestuia erau plini 227

de lacrimi. În puritatea şi rafinamentul acestei feţe era ceva care i-a trezit mânia.

— Eşti infam, absolut infam! a îngăimat.

— Taci, Alan, mi-ai salvat viaţa, a răspuns Dorian.

— Viaţa ta? Doamne, ce mai viaţă! Ai căzut din depravare în depravare şi acum ai culminat cu o crimă. Dacă fac ceea ce o să fac, ce mă forţezi tu să fac, nu la viaţa ta mă gândesc.

— Ah, Alan, a şoptit Dorian cu un suspin, aş dori să ai faţă de mine a mia parte din mila pe care o simt eu pentru tine.

În timp ce vorbea s-a întors spre fereastră şi a privit în gră -

dină. Campbell nu i-a răspuns.

După vreo zece minute s-a auzit o bătaie în uşă şi a apărut valetul, cărând o ladă mare de mahon plină cu chimicale, un colac mare de sârmă de oţel şi de platină şi doi cleşti de fier cu o formă ciudată.

— Să las aici lucrurile, domnule? l-a întrebat pe Campbell.

— Da, i-a răspuns Dorian. Francis, mă tem că trebuie să

mai faci un drum. Cum îl cheamă pe omul din Richmond care ne aprovizionează cu orhidee la Selby?

— Harden, domnule.

— Da, Harden. Trebuie să te duci de îndată la Richmond, să-l vezi pe Harden personal şi să-i ceri să ne trimită de două

ori mai multe orhidee decât i-am comandat şi să fie cât mai puţine albe. De fapt, nu vreau albe deloc. E o zi frumoasă, Francis, şi Richmond e un loc foarte plăcut, altminteri nu te-aş trimite până acolo.