Adeseori, când revenea acasă dintr-una din acele miste -
ri oase şi prelungite escapade care iscau stranii speculaţii din partea celor care erau prietenii lui, sau credeau că ar fi, se furişa până sus, descuia uşa cu cheia care nu-l părăsea nici -
odată şi, luând în mână o oglindă, se posta în faţa portretu -
lui său pictat de Basil Hallward, examinând, pe rând, faţa crispată şi îmbătrânită de pe pânză şi chipul tânăr şi luminos care-i surâdea din spatele sticlei şlefuite. Însuşi contrastul frapant îi înteţea plăcerea. Era tot mai înamorat de propria-i frumuseţe şi tot mai interesat de procesul de descompunere a sufletului său. Cerceta cu o grijă minuţioasă şi, uneori, cu o monstruoasă şi oribilă satisfacţie, ridurile urâcioase care îi brăzdau fruntea sau se răsfirau în jurul gurii cărnoase, sen -
zuale, întrebându-se câteodată care dintre ele erau mai respin -
gătoare, urmele păcatului sau urmele vârstei. Îşi aşeza mâinile albe, fine, alături de mâinile îngroşate, pătate, ale portretului, şi zâmbea. Privea ironic trupul deformat şi membrele sleite.
176
Existau şi unele momente, în nopţile de nesomn, când zăcea în camera lui suav înmiresmată sau în magherniţa sordidă a tavernei rău famate de la docuri, pe care, deghizat şi sub un nume fals, o frecventa des, şi se gândea la putrezi -
ciunea pe care o adusese sufletului său, cu o milă cu atât mai sfâşietoare cu cât era pur egoistă. Dar asemenea momente erau rare. Acea curiozitate de a cunoaşte viaţa, pe care i-o trezise Lordul Henry când stătuseră de vorbă în grădina prie -
tenului lor, părea să sporească din plin. Şi cu cât gusta viaţa, cu atât nu se sătura să o cunoască. Era devorat de o foame tot mai hulpavă pe măsură ce o hrănea.
Şi totuşi nu era nesocotit, cel puţin în relaţiile cu socie -
tatea. O dată sau de două ori pe lună în timpul iernii şi în fiecare seară de miercuri pe parcursul sezonului monden, îşi deschidea superba reşedinţă şi îi invita pe cei mai reputaţi muzicieni ai vremii să-i delecteze musafirii cu splendorile artei lor. Micile dineuri pe care le oferea, la organizarea cărora îl asista de fiecare dată Lordul Henry, erau notorii atât da -
torită selecţiei atente a invitaţilor şi plasării lor la masă, cât şi prin rafinamentul ornamentaţiei, prin subtilele aran ja -
mente simfonice de flori exotice, feţe de masă brodate şi veselă antică de aur şi argint. Într-adevăr, numeroase per -
soane, în special dintre tineri, vedeau, sau îşi imaginau că văd în Dorian Gray întruchiparea unui tipar pe care-l visaseră
adeseori în zilele lor de la Eton sau Oxford, un tipar în care să se îmbine ceva din reala cultură a cărturarului cu întreaga graţie, distincţie şi eleganţă a manierelor unui cetăţean al lumii. Li se părea că Dorian face parte dintre cei despre care Dante scrie că s-au străduit să se desăvârşească prin venerarea frumosului. Asemenea lui Gautier, era unul dintre cei pentru care „lumea vizibilă există“.
Şi, în mod cert, viaţa în sine era pentru el cea dintâi, cea mai sublimă dintre arte, şi faţă de viaţă, toate celelalte arte 177
păreau a fi doar o fază pregătitoare. Moda, prin care tot ce e fantastic capătă pentru o clipă caracter universal, şi dan -
dysmul care este, în felul său, o încercare de a afirma absoluta modernitate a frumosului, şi-au exercitat, fireşte, fascinaţia asupra lui. Felul în care se îmbrăca şi anumite stiluri pe care le adopta din când în când aveau o influenţă categorică asu -
pra tinerilor sclivisiţi de la balurile din Mayfair şi de la cluburile din Pall Mall, care îl imitau în tot ce făcea şi se străduiau să reproducă farmecul degajat al spilcuitelor lui mici infatuări pe care el nu le prea lua în serios.
Deoarece, deşi s-a arătat gata să accepte poziţia care i s-a oferit de îndată ce a ajuns la majorat, deşi a încercat o subtilă
plăcere la gândul că ar putea să devină în Londra zilelor lui ceea ce a fost în Roma imperială a lui Nero autorul ro ma -
nului Satyricon 1, totuşi în adâncul inimii lui dorea să fie ceva mai mult decât un simplu arbiter elegantiarum, con sultat asupra felului de a purta bijuteriile sau asupra nodu lui unei cravate, ori despre cum se ţine un baston. El ar fi vrut să elabo -
reze o nouă schemă de viaţă, care să deţină o filozofie raţio -
nală şi principii clare şi care să-şi găsească suprema realizare în spiritualizarea simţurilor. Idealizarea simţurilor a fost de multe ori şi pe drept cuvânt blamată, oamenii pose dând un firesc instinct de spaimă în faţa pasiunilor şi a sen zaţiilor care par mai puternice decât ei înşişi şi despre care sunt conştienţi că le împărtăşesc cu alte forme de existenţă mult mai puţin evoluate. Dar Dorian Gray avea impresia că adevărata natură
a simţurilor nu a fost niciodată înţeleasă şi că au rămas pri -
mitive şi animalice pentru că oamenii s-au chi nuit să le înfo -
meteze şi să le domine sau să le ucidă dureros, în loc de a încerca să le transforme în elemente ale unei noi spiritualităţi, 1 Gaius Petronius (?-66 e.n.), scriitor latin de la curtea împăra -
tu lui Nero, epicurian rafinat, supranumit „arbitru al eleganţei“, autor al romanului de moravuri Satyricon.
178
a cărei caracteristică dominantă ar fi un rafinat instinct al frumosului. Când privea în trecut, la traiectoria omului pe parcursul Istoriei, era bântuit de sentimentul irosirii. Exis -
taseră atâtea capitulări! Şi atât de puţin sens! Avuseseră loc respingeri sălbatice, obstinate, forme monstruoase de autotor -
tură şi de autonegare care aveau la origine frica şi al căror rezultat a constat într-o degradare infinit mai nocivă decât imaginara degradare pe care, în ignoranţa lor, au încercat să
o evite. Natura, în superba ei ironie, i-a împins pe anahoreţi să se hrănească cu sălbăticiunile deşertului, iar pustnicilor le-a dat drept parteneri jivinele câmpului.
Da, aşa cum profeţise Lordul Henry, urma să apară un nou hedonism care avea să recreeze viaţa, să o salveze din ghearele hrăpăreţe ale puritanismului care în zilele noastre cunoaşte o bizară recrudescenţă. Va utiliza intelectul, desigur, dar nu va accepta nici o teorie sau nici un sistem care ar im -
plica sacrificarea vreunei experienţe pasionale. Obiectivul său va fi experienţa în sine, şi nu roadele experienţei, oricât ar fi ele de dulci sau de amare. Va ignora ascetismul care omoară
simţurile, ca şi depravarea vulgară care le toceşte. Iar omul va fi învăţat să speculeze momentele unei vieţi care, în sine, nu-i decât un moment.
Nu sunt puţini cei care s-au deşteptat uneori înainte de ivirea zorilor, după una dintre nopţile văduvite de vise care aproape că te fac să îndrăgeşti moartea, sau după una dintre nopţile de groază şi de bucurie chinuită când prin cămăruţele creierului bântuie fantome mai urâcioase chiar decât rea li -
tatea, precum şi instinctul acelei vieţi insidioase care pân deşte în tot ce-i grotesc – cea care-i conferă artei gotice durabila sa vitalitate, această artă aparţinând, am spune, celor ale căror minţi au fost tulburate de maladia reveriei. Treptat, degete albe se furişează prin perdele şi par să tremure. Umbre mute, cu fantastice forme negre, se strecoară în colţurile încăperii 179
şi se cuibăresc acolo. Afară, freamăt de păsări printre frunze, sau zgomot de oameni care merg la muncă, ori suspinul şi sughiţul vântului care coboară dintre dealuri şi hoinăreşte în jurul casei tăcute, încet, de parcă s-ar teme să nu-i trezească
