— Un copac!
— Un copac? strigă Glenarvan.
— Acolo, acolo! răspunse Thalcave şi cu degetul arătă spre nord; la vreun kilometru şi jumătate se înălţa singuratic, din mijlocul apelor, un fel de nuc.
Tovarăşii săi n-aveau nevoie să fie îmboldiţi. Trebuiau să ajungă cu orice preţ la copacul care li se oferea atât de neaşteptat. Caii nu-l puteau ajunge, e adevărat, dar oamenii cel puţin puteau fi salvaţi. Curentul îi ducea. În clipa aceea, calul lui Tom Austin necheză înăbuşit şi se scufundă. Stăpânul îşi trase picioarele din scări şi începu să înoate cu putere.
— Agaţă-te de şaua mea! îi strigă Glenarvan.
— Mulţumesc, milord, răspunse Tom Austin, am două braţe puternice.
— Calul tău, Robert? întrebă Glenarvan, întorcându-se spre tânărul Robert.
— Merge, milord, merge, înoată ca un peşte!
— Atenţie! strigă maiorul cu o voce puternică.
Abia rostise cuvântul, că puhoiul uriaş îi şi ajunse. Un val monstruos, înalt de patruzeci de picioare, se revărsă peste fugari cu un zgomot înspăimântător. Oameni şi animale dispărură într-un vârtej de spumă. O masă lichidă, cântărind mai multe milioane de tone, îi rostogolea în apele ei furioase. Când unda trecu, reveniră la suprafaţa apei şi se numărară în grabă. Erau toţi, dar caii, în afară de Thauka, pe care-l încălecase indianul, dispăruseră pentru totdeauna.
— Haide, ţine-te bine! repetă Glenarvan, care-l susţinea pe Paganel cu o mână şi înota cu cealaltă.
— Merge, merge, răspunse vrednicul savant, şi chiar nu-mi displace…
Ce nu-i displăcea? Nu o aflară niciodată, căci bietul om fu nevoit să înghită sfârşitul frazei împreună cu o jumătate de litru de apă noroioasă. Maiorul înainta calm, tăind apa cu mişcări regulate, care ar fi stârnit invidia chiar a unui înotător de forţă. Marinarii se strecurau ca marsuinii în elementul lor. Iar Robert, agăţat de coama lui Thauka, se lăsa dus de el. Thauka tăia apele cu putere şi se menţinea instinctiv în direcţia copacului, înspre care, de altfel, îi ducea şi curentul.
Nu-i mai despărţea de copac decât douăzeci de braţe (vreo douăzeci şi unu de metri). În câteva clipe, toţi ajunseră la el. Din fericire, căci, dacă n-ar fi nimerit acest adăpost, ar fi pierdut posibilitatea de salvare şi desigur toţi ar fi fost înghiţiţi de valuri.
Apa se ridica până la partea de sus a trunchiului, tocmai până la locul de unde pornesc crengile. Le veni deci uşor să se agaţe. Thalcave, părăsindu-şi calul şi ridicându-l pe Robert, se căţără cel dintâi; în curând braţele lui puternice aşezară la loc sigur pe înotătorii epuizaţi. Dar Thauka, târât de curent, se depărta cu repeziciune. Îşi întorcea capul spre stăpânul lui şi, clătinându-şi coama lungă, îl chema nechezând.
— Îl părăseşti? îl întrebă Paganel pe Thalcave.
— Eu? strigă indianul.
Şi aruncându-se în apele furioase reapăru la vreo zece-doisprezece metri departe de copac. Peste câteva clipe, braţul i se prindea de gâtul lui Thauka. Şi cal şi călăreţ erau duşi de ape în zarea ceţoasă dinspre nord.
Capitolul XXIII
Viaţă de pasăre
Copacul unde Glenarvan şi tovarăşii săi se refugiaseră semăna cu un nuc. Avea ca şi nucul frunzele lucioase şi
rotunjite. În realitate era un „ombu” care creştea izolat în şesurile argentiniene. Copacul acesta, cu trunchiul răsucit şi uriaş, e fixat în pământ nu numai prin rădăcinile lui groase, dar şi prin lăstari puternici, care îl leagă de pământ şi mai trainic. De aceea şi rezistase el puhoiului care-l asaltase.
Ombu-ul avea o sută de picioare în înălţime şi putea acoperi cu umbra lui o suprafaţă de vreo sută douăzeci de metri. Tot eşafodajul se sprijinea pe trei crengi mari, care se despărţeau din trunchiul lat de şase picioare. Două din ramuri se ridicau aproape perpendicular şi susţineau imensa umbrelă a frunzişului, ale cărui ramuri încrucişate, amestecate şi împletite ca de mâna unui împletitor de coşuri, formau un adăpost de nepătruns.
A treia creangă, dimpotrivă, se întindea aproape orizontal deasupra apelor care mugeau, aşa încât frunzele erau în apă; ea forma un cap înaintat al acestei insule de verdeaţă înconjurată de un ocean. Se puteau mişca în voie în acest copac uriaş. Frunzişul desfăcut în cerc lăsa spaţii mari, goale, adevărate luminişuri cu aer suficient şi proaspăt. Văzând crengile ridicându-şi până la nori ramurile nenumărate şi legate una de alta cu liane parazite, printre care se furişau razele de soare, ai fi spus că într-adevăr trunchiul acestui copac ducea singur în spate o întreagă pădure.
La sosirea fugarilor, o sumedenie de păsări îşi luară zborul de pe ramurile înalte, protestând prin strigăte împotriva unei uzurpări de domiciliu atât de flagrante. Păsările, care şi ele căutau un adăpost pe acest ombu singuratic, erau aici cu sutele; mierle, grauri, „isacas”, „hilgueros” şi mai ales picaflori, păsări-muşte, viu colorate; când zburară, păru că vântul vrea să despoaie copacul de toate florile lui.
Aşa se prezenta locuinţa pe care o găsise mica trupă a lui Glenarvan. Tânărul Grant şi îndemânaticul Wilson, de cum se urcară în copac, se grăbiră să se caţere până la ramurile cele mai înalte. Li se zări atunci capul ieşind prin bolta de verdeaţă. Din acest punct, privirea îmbrăţişa un orizont vast. Oceanul, creat prin inundaţie, îi înconjura din toate părţile şi privirile, oricât de departe ajungeau, nu întâlneau niciun petic de pământ; niciun copac nu ieşea din şesul lichid; numai ombu-ul, solitar, în mijlocul apelor revărsate, fremăta sub loviturile valurilor. Din depărtare, curgând dinspre sud spre nord, treceau trunchiuri dezrădăcinate duse de curentul năvalnic, crengi răsucite, acoperişuri de stuf smulse de pe bordeiele distruse, grinzi furate de apă din acoperişurile estancias-urilor, cadavre de animale înecate, piei însângerate şi, pe un copac ce se clătina, o întreagă familie de jaguari, care răgeau şi-şi înfigeau ghearele în pluta lor fragilă. Ceva mai departe, un punct negru, care aproape nu se mai vedea, atrase atenţia lui Wilson. Era Thalcave şi credinciosul său Thauka, dispărând în zare.
— Thalcave, prietene Thalcave! strigă Robert, întinzând mâna spre curajosul patagonez.
— Va scăpa, domnule Robert, răspunse Wilson. Dar hai să mergem lângă milord.
O clipă mai târziu, Robert Grant şi marinarul coborâră cele trei etaje de ramuri şi se găsiră din nou la capătul trunchiului. Glenarvan, Paganel, maiorul, Austin şi Mulrady erau aşezaţi aici călare sau agăţaţi, fiecare după cum se pricepea. Wilson le povesti ce-au văzut din vârful ombu-ului. Toţi erau de părere că Thalcave va scăpa. Singurul punct nelămurit era dacă Thalcave îl va salva pe Thauka, sau Thauka pe Thalcave. Situaţia oaspeţilor de pe ombu era fără îndoială mult mai alarmantă. Copacul va ceda cu siguranţă puterii curentului, iar inundaţia crescândă putea înghiţi şi ramurile înalte, căci depresiunea solului făcea din această parte a câmpiei un rezervor adânc. Prima grijă a lui Glenarvan fu deci să stabilească, cu câteva crestături, puncte de reper, care să le îngăduie să observe diferenţele de nivel ale apei. Nivelul apei se stabilise. Se părea că nu mai creşte. Ceea ce îi mai liniştea.
— Şi acum, ce vom face? întrebă Glenarvan.
— Ne vom face cuibul, ce naiba! răspunse vesel Paganel.
— Să ne facem cuibul! exclamă Robert.
— Fireşte, băiatul meu, şi vom trăi viaţa păsărilor, de vreme ce nu putem trăi viaţa peştilor.
— Bine, spuse Glenarvan, dar cine ne va aduce merinde-n cioc?
— Eu, răspunse maiorul.
Toate privirile se îndreptară spre Mac Nabbs; maiorul se aşezase confortabil într-un fotoliu natural, format din două ramuri flexibile şi cu o mână întinse desagii lui muiaţi, dar încă plini.
— Ah, Mac Nabbs, exclamă Glenarvan, te recunosc perfect! Te gândeşti la toate, chiar în împrejurări în care oricine uită totul.
— De vreme ce hotărâsem să nu ne înecăm, răspunse maiorul, nu aveam intenţia să murim de foame.
— M-aş fi gândit şi eu la asta, spuse naiv Paganel, dar sunt atât de distrat!
