— Nu ştiu, răspunse indianul. Şi chiar dac-aş şti!…
— Râurile sierrelor umflate de ploi nu se revarsă niciodată?
— Uneori.
— Acum s-ar putea?
— S-ar putea! spuse Thalcave.
Paganel trebui să se mulţumească cu acest răspuns dat pe jumătate şi-i comunică lui Glenarvan rezultatul conversaţiei.
— Şi ce ne sfătuieşte Thalcave? spuse Glenarvan.
— Ce-i de făcut? îl întrebă Paganel pe patagonez.
— Să mergem repede, îi sfătui indianul.
Uşor de spus, greu de făcut. Caii, mergând pe un pământ ce aluneca sub picioare, oboseau repede; depresiunea era din ce în ce mai mare. Această parte a şesului putea fi comparată cu o imensă groapă în care apele ce năvăleau înăuntru creşteau simţitor. Trebuiau deci să treacă fără întârziere de aceste terenuri mai joase decât nivelul mării, pe care o inundaţie le-ar fi transformat imediat în lacuri.
Iuţiră pasul. Dar parcă apa care se scurgea pe sub picioarele cailor nu era de ajuns, deoarece către ora două se deschiseră zăgazurile cerului şi torentele unei ploi tropicale se revărsară pe câmpie. Acum era cel mai bun prilej de a te purta ca un adevărat filosof. Nu aveai niciun mijloc de a te sustrage potopului şi cel mai bun lucru era să-l primeşti cu stoicism. De pe poncio-urile călătorilor apa curgea şiroaie, iar de pe pălării le picura pe faţă, ca de pe nişte acoperişuri cu jgheaburile înfundate. De marginea şeilor atârnau şuviţe neîntrerupte de apă. Călăreţii, stropiţi cu noroiul împroşcat de copitele cailor, călăreau într-un dublu potop, care venea în acelaşi timp şi din pământ, şi din cer.
Astfel ajunseră seara, uzi până la piele şi rupţi de oboseală, la un rancio ca vai de lume. Numai nişte oameni puţin pretenţioşi i-ar fi putut da numele de adăpost şi numai nişte călători la strâmtoare, care n-ar fi avut încotro, ar fi consimţit să se adăpostească în el. Dar Glenarvan şi tovarăşii săi n-aveau de ales. Se ghemuiră deci în acest bordei părăsit, pe care l-ar fi refuzat şi cel mai sărac indian din pampas. Aprinseră, nu fără greutate, un foc slab din ierburi, care dădea mai mult fum decât căldură. Afară, rafalele de ploaie se năpusteau năvalnic şi prin stuful putred străbăteau stropi mari. Dacă nu se stinse de douăzeci de ori focul din vatră, aceasta se datora lui Mulrady şi Wilson, care de douăzeci de ori luptară împotriva torentului năvalnic. În timpul cinei, care fu pe sponci şi puţin consistentă, călătorii erau trişti. Le lipsea cu totul pofta de mâncare. Numai maiorul nu pierdu nicio îmbucătură. Impasibilul Mac Nabbs plutea deasupra evenimentelor. Cât despre Paganel, în calitatea sa de francez, încercă să glumească. Dar nu izbuti.
— Glumele mele au intrat la apă, nu mai merg, recunoscu el însuşi.
Totuşi, neavând altceva mai bun de făcut decât să doarmă, fiecare căută să-şi uite osteneala într-o clipă de somn. Noaptea fu îngrozitoare. Scândurile rancio-ului trosneau, gata să se rupă; rancio-ul se apleca sub bătaia vântului şi ameninţa s-o ia din loc la fiecare răbufnire; nenorociţii de cai erau afară, expuşi tuturor toanelor nemiloase ale cerului, ca şi stăpânii lor, care nu sufereau mai puţin în bordei. Totuşi, în cele din urmă, îi cuprinse somnul. Întâi pe Robert, care, închizând ochii, îşi lăsă capul pe umărul lordului Glenarvan şi, mai apoi, pe toţi ceilalţi.
Noaptea se sfârşi fără accidente. Se treziră la chemarea lui Thauka; calul veghease toată noaptea, şi acum necheza izbind puternic cu copita în peretele rancio-ului. În lipsa lui Thalcave, ştia la nevoie să dea el semnalul de plecare. Îi datorau prea mult ca să nu-l asculte, de aceea-l urmară. Ploaia nu mai era atât de deasă. Pe argila impermeabilă însă se formaseră mocirle, bălţi şi chiar lacuri, pânze de apă numite „banados”, a căror adâncime îţi rezervă adesea surprize. Paganel, consultând harta, se gândi, nu fără dreptate, că râurile Granade şi Vivarota, ce-şi adună de obicei apele din această câmpie, trebuiau să se fi contopit într-o albie lată de câteva mile.
Fură nevoiţi să iuţească pasul la maximum. Era în joc salvarea tuturor. Dacă inundaţia creştea, unde aveau să se adăpostească? La orizont nu se vedea niciun punct mai ridicat, iar pe câmpie apele năvăleau repede, într-un puhoi nestăvilit.
Dădură pinteni cailor, ca să meargă şi mai iute. Thauka mergea în frunte şi ar fi meritat pe deplin numele de „cal de mare”; trecea prin apă ca şi cum ar fi fost în elementul lui natural.
Către ora zece dimineaţa, calul începu deodată să dea semne de mare nelinişte. Se întorcea adesea către şesurile jilave din sud; nechezatul i se prelungea şi nările lui adulmecau repede şi lacom aerul tare. Se cabra cu îndărătnicie. Thalcave, pe care săriturile calului nu-l puteau azvârli din şa, îl stăpânea totuşi cu greutate. Îi strânsese atât de tare zăbala, încât din bot îi curgea sânge, amestecându-se cu spuma de la gură; şi totuşi, animalul înfuriat nu se liniştea; dac-ar fi fost liber, stăpânul simţea bine că ar fi zbughit-o înspre nord, cât îl ţineau picioarele.
— Ce tot are Thauka? întrebă Paganel. L-au muşcat lipitorile astea atât de lacome din apele argentiniene?
— Nu, răspunse indianul.
— I-e teamă atunci de vreo primejdie?
— Da, a simţit primejdia.
— Ce-o fi oare?
— Nu ştiu.
Dacă ochiul nu putea să vadă încă primejdia pe care o ghicea Thauka, urechea putea s-o distingă. Într-adevăr, un murmur surd, asemănător zgomotului refluxului, se auzea dincolo de orizont. Vântul sufla în rafale încărcate cu o pulbere lichidă; păsările, fugind dinaintea unui fenomen necunoscut lor, săgetau aerul cu repeziciune; caii, cu picioarele jumătate în apă, simţeau primele valuri ale curentului de apă. În curând, un zgomot asurzitor de mugete, nechezat, behăituri răsună la numai o jumătate de milă înspre sud şi deodată se iviră turme nesfârşite, care, căzând şi ridicându-se iar, grăbindu-se într-un amestec pestriţ de animale înfricoşate, alergau cu o iuţeală înspăimântătoare. Abia putură să le deosebească în mijlocul vârtejurilor de apă ridicate în fuga lor. O sută de balene din cele mai mari n-ar fi tulburat cu atâta violenţă valurile oceanului.
— Anda, anda!40 strigă Thalcave cu o voce răsunătoare.
— Ce e? spuse Paganel.
— Vin apele! Vin! răspunse Thalcave dând pinteni calului şi mânându-l spre nord.
— Inundaţie! strigă Paganel. Şi tovarăşii săi, cu Paganel în frunte, zburară pe urmele lui Thauka.
Era şi timpul. Într-adevăr, la cinci mile spre sud, un puhoi mare şi lat se revărsă peste câmpie, transformând-o în ocean. Ierburile înalte dispăreau ca secerate, tufe de mimoza smulse de curent pluteau în voia valurilor, formând mici insule plutitoare. Puhoiul de apă se răspândea în pânze dese, de o putere de nestăvilit. Fără îndoială că apa rupsese „barrancas”-urile marilor fluvii din pampas şi poate că apele Colorado-ului dinspre nord şi ale lui Rio Negro dinspre sud se uneau acum în
aceeaşi albie.
Puhoiul semnalat de Thalcave venea cu iuţeala unui cal de curse.
Călătorii fugeau dinaintea lui aidoma norului gonit de furtună. Ochii lor căutau zadarnic un loc de refugiu. La orizont, cerul şi apa se confundau. Caii, înnebuniţi de spaimă, goneau într-un galop halucinant şi călăreţii abia se puteau ţine în şa. Glenarvan se uita adesea îndărăt.
„Ne ajung apele”, gândea el.
— Anda, anda! striga Thalcave.
Călătorii dădeau pinteni şi mai vârtos nenorocitelor animale. Din trupurile lor, rănite de lovituri, curgea un sânge roşu-aprins, lăsând pe apă lungi şuviţe. Se poticneau în crăpăturile adânci ale pământului. Se încurcau în ierburile ascunse. Cădeau. Se ridicau. Cădeau din nou. Iar se ridicau. Nivelul apelor creştea văzând cu ochii. Valuri puternice vesteau asaltul acestui puhoi, care-şi arăta ameninţător creasta înspumată la mai puţin de două mile distanţă. Un sfert de ceas se prelungi această luptă împotriva celui mai temut element al naturii. Fugarii nu-şi putuseră da seama de distanţa parcursă, dar, judecând după repeziciunea cu care fugeau, trebuia să fi parcurs mile. Acum însă, caii, până la piept în apă, nu mai înaintau decât cu foarte mare greutate. Glenarvan, Paganel, Austin şi toţi ceilalţi se crezură naufragiaţi, părăsiţi. Caii începeau să piardă pământul de sub copite şi şase picioare de apă erau de ajuns ca să-i înece.
Trebuie să renunţăm la descrierea îngrozitoarei spaime a celor opt oameni căzuţi pradă puhoaielor. Se simţeau neputincioşi împotriva acestor cataclisme ale naturii, ce depăşeau cu mult forţele omeneşti. Salvarea nu mai depindea de ei.
Cinci minute mai târziu caii înotau; curentul singur îi târa cu o neasemuită violenţă şi cu o iuţeală egală cu cel mai rapid galop, care trebuie să fi depăşit douăzeci de mile pe oră.
Părea zadarnică orice speranţă, când deodată vocea maiorului se auzi:
