— Îmi pare că au aerul unor tâlhari, răspunse Paganel.
— De la aparenţă până la adevăr… scumpul meu savant…
— Nu e decât un pas… scumpul meu maior.
Mărturisirea lui Paganel stârni un hohot de râs, care nu-l supără însă.
În acest timp, conform ordinelor lui Thalcave, mica trupă mergea în grup compact. Oricât de pustiu ar fi fost ţinutul, era bine să te fereşti de surprize; precauţia fu însă inutilă, şi seara trupa se odihnea într-o mare „tolderia” părăsită, în care casicul Catriel îşi aduna de obicei bandele. Inspectând terenul şi negăsind niciun fel de urme, patagonezul îşi dădu seama că tolderia nu fusese folosită de multă vreme.
A doua zi, Glenarvan şi tovarăşii săi străbăteau din nou câmpia; se zăreau primele „estancias”, care se învecinează cu sierra Tandil: dar Thalcave hotărî să nu se oprească aici, ci să meargă până la Fortul Independenţei, unde voia să se informeze în special asupra situaţiei atât de bizare a acestui ţinut părăsit.
Copacii, atât de rari de la Cordilieri încoace, se iviră din nou, majoritatea fiind plantaţi după sosirea europenilor pe teritoriul american. Întâlnea piersici, plopi, sălcii, salcâmi, care fără nicio îngrijire creşteau repede şi viguroşi. Ei înconjurau de obicei întinsele ocoluri de vite, denumite „corrales”, străjuite la rândul lor de pari. Aici păşteau şi se îngrăşau mii de boi, oi, vaci şi cai, însemnaţi cu fierul roşu al pecetei stăpânului respectiv, în timp ce împrejur vegheau câini voinici şi aprigi. Pământul, puţin sărat, care se întinde la poalele munţilor, e foarte bun pentru vite şi produce un nutreţ excelent. De aceea, terenurile de aici sunt preferate pentru stabilirea crescătoriilor de vite, conduse de un vechil şi un vătaf, care au la rândul lor sub ordine patru argaţi la fiecare mie de capete.
Aceşti oameni duc o viaţă de păstori biblici; turmele lor sunt atât de numeroase, poate mai numeroase decât acelea care mişunau altădată pe câmpiile Mesopotamiei. Dar aici păstorul nu are familie, şi marii „estancieros”38 ai pampasului au toate apucăturile grosolane ale negustorilor de vite, semănând prea puţin cu păstorii timpurilor biblice. Toate acestea le explică foarte bine tovarăşilor săi Paganel, care se şi lansă apoi într-o discuţie antropologică, plină de interes, asupra raselor. Ajunsese chiar să-l intereseze şi pe maior, care nu se sfii să o mărturisească.
Paganel avu de asemenea prilejul să atragă atenţia asupra unui curios efect de miraj, foarte obişnuit de altfel în aceste şesuri întinse. De departe, numeroasele estancias semănau cu nişte mari insule. Plopii şi sălciile de la marginea lor păreau că se reflectă ca într-o apă limpede, care fugea din faţa călătorilor; iluzia era atât de perfectă, încât ochiul nu se putea obişnui cu realitatea.
În timpul acestei zile de 6 noiembrie întâlniră mai multe estancias, precum şi unul sau două „saladeros”. Aici, vitele, după ce au fost îngrăşate cu nutreţ foarte hrănitor, aşteaptă să fie înjunghiate. Saladero, aşa cum îl arată numele, este locul unde se sărează carnea. Această muncă respingătoare începe la sfârşitul primăverii. Măcelarii vin în ocoluri; prind animalele cu lasso-ul pe care-l mânuiesc foarte îndemânatic şi le duc în saladero; în acest loc, boii, taurii, vacile şi oile sunt înjunghiate cu sutele, jupuite şi tăiate în bucăţi. Dar, adesea, taurii opun rezistenţă. Măcelarul se transformă atunci în toreador şi ştie să practice cu dibăcie şi această meserie periculoasă, ba chiar, trebuie s-o spunem, cu o sălbăticie puţin obişnuită. În totul, acest măcel oferă un spectacol înspăimântător. Nimic mai respingător decât apropierea de acest abator. Din aceste oribile „măcelării” răzbate o atmosferă încărcată de duhori fetide, strigătele sălbatice ale jupuitorilor, lătratul sinistru al câinilor, urletele prelungi ale animalelor muribunde, în timp ce vulturii uriaşi ai câmpiei argentiniene, dând năvală cu miile chiar de la douăzeci de leghe distanţă, îşi dispută cu măcelarii resturile calde încă ale victimelor lor. Dar în acest moment, saladeros-urile erau liniştite şi nepopulate. Nu sunase încă ceasul sinistrelor carnagii.
Thalcave iuţea pasul; voia să ajungă în aceeaşi seară la Fortul Independenţei. Caii, împodobiţi de stăpânii lor şi urmând exemplul lui Thauka, zburau printre ierburile înalte. Se întâlneau multe ferme cu zidurile crenelate şi apărate de şanţuri adânci. Clădirea principală avea o terasă, de pe care locuitorii, organizaţi milităreşte, puteau trage împotriva bandiţilor. Glenarvan ar fi putut găsi acolo informaţiile trebuincioase, dar mai sigur era să ajungă la satul Tandil, de aceea nu se opriră. Trecură râul los Huesos, printr-un vad, iar câteva mile mai departe râul Chapaleofu. În curând, sierra Tandil îşi întinse la picioarele cailor covorul de iarbă al primelor ei pante, şi o oră mai târziu se ivi satul aşezat în fundul unei văi strâmte, străjuit de zidurile crenelate ale Fortului Independenţei.
Capitolul XXI
Fortul Independenţei
Sierra Tandil se ridică la o mie de picioare deasupra nivelului mării; e un masiv primar, adică anterior oricăror forme organice şi metamorfice, în sensul că structura şi compoziţia i s-au modificat treptat sub influenţa căldurii interne. E formată dintr-o succesiune semicirculară de coline de gnais acoperite de iarbă măruntă. Districtul Tandil, numit astfel după muntele cu acelaşi nume, cuprinde tot sudul provinciei Buenos Aires şi este mărginit de un povârniş care alungă înspre nord râurile ce izvorăsc de pe pantele sale.
Districtul numără aproape patru mii de locuitori şi capitala lui e satul Tandil, aşezat la poalele culmilor sudice ale sierrei şi apărat de Fortul Independenţei; poziţia lui pe râul Chapaleofu este destul de fericită şi are o caracteristică ce nu putea să scape lui Paganel: târgul era populat îndeosebi de basci francezi şi de colonişti italieni. Într-adevăr, Franţa a întemeiat primele aşezări străine în această regiune ce se întinde la sud de La Plata. Francezul Parchappe înălţă în 1828 Fortul Independenţei, destinat să protejeze ţinutul împotriva invaziilor indiene. Alcide d’Orbigny, un renumit savant, îl însoţise în această expediţie şi tot el a cunoscut, studiat şi descris cel mai bine toate ţările sudice ale Americii de Sud.
Satul Tandil e destul de important. Cu ajutorul „galeras”-urilor, mari căruţe cu boi perfect adaptate drumurilor de şes, se ajunge în douăsprezece zile la Buenos Aires; din această pricină, comerţul e destul de activ; satul vinde în oraş carnea din estancias, pastrama din saladeros ca şi produsele specifice ale industriei indiene: stofe de bumbac, ţesături de lână şi obiecte din piele împletită, atât de căutate etc. În afară de câteva case, destul de confortabile, Tandil are şi câteva şcoli şi biserici.
Paganel, după ce le dădu aceste amănunte, mai spuse că aici vor afla neapărat unele lucruri care-i interesează: fortul, de altfel, este totdeauna ocupat de un detaşament de trupe naţionale.
Glenarvan deşeuă caii, pe care îi adăposti în grajdul unei „fonda” destul de arătoase. Apoi, Paganel, maiorul, Robert şi el se îndreptară către Fortul Independenţei, sub conducerea lui Thalcave. După câteva minute de urcuş, pe una din coamele sierrei, ajunseră la o intrare a fortului, destul de prost păzită de o santinelă argentiniană. Trecură de altfel fără vreo dificultate, ceea ce dovedea o mare nepăsare sau o desăvârşită siguranţă.
Câţiva soldaţi făceau exerciţii pe esplanada fortului; dar cel mai în vârstă dintre soldaţi avea douăzeci de ani şi cel mai tânăr, şapte. La drept vorbind, erau o duzină de copii şi de tineri care făceau scrimă destul de bine. Uniforma lor se compunea dintr-o cămaşă în dungi, strânsă în talie cu o curea de piele. Cât despre pantalonii lungi sau scurţi, sau măcar kilt-ul scoţian, nici pomeneală: clima dulce le permitea să poarte un costum relativ sumar. Iar Paganel îşi făcu o bună idee despre un guvern care nu se ruina cheltuind cu uniformele. Fiecare din aceşti băieţandri purta o puşcă cu capse şi o sabie; o sabie prea lungă şi o puşcă prea grea pentru ei. Toţi aveau faţa arsă de soare.
Caporalul-instructor care-i comanda semăna cu ei. Trebuia să fi fost, şi erau într-adevăr, doisprezece fraţi care defilau sub ordinele unui al treisprezecelea.
Paganel nu se miră; el cunoştea statistica argentiniană şi ştia că în ţara aceasta media de copii pe familie trece de nouă; dar se miră totuşi când îi văzu pe micii soldaţi mânuind armele după instrucţia francezilor şi executând cu o precizie perfectă principalele mişcări ale şarjei în doisprezece timpi. Adesea chiar ordinele caporalului răsunau în limba maternă a savantului.
— Iată ceva curios, zise el.
Dar Glenarvan nu venise la Fortul Independenţei ca să privească nişte copii făcând exerciţii militare, şi mai puţin încă pentru a se ocupa de naţionalitatea şi de originea lor. El nu lăsă deci vreme lui Paganel să se mire prea mult şi-l rugă să întrebe de comandantul garnizoanei. Paganel se execută şi unul din soldaţii argentinieni se îndreptă către o căsuţă care slujea de cazarmă.
După câteva clipe apăru căpitanul în persoană. Era un om de cincizeci de ani, viguros, cu prestanţa unui adevărat militar, cu mustăţi mari, cu pomeţii obrajilor ieşiţi, cu părul cărunt şi cu privirea poruncitoare, bineînţeles atât cât îţi puteai da seama cercetându-l prin norii de fum ce-i pufăia dintr-o pipă scurtă. Mersul lui îi aminti lui Paganel ţinuta specifică a bătrânilor subofiţeri din patrie.
Thalcave, adresându-se comandantului, îl prezentă pe lordul Glenarvan şi pe tovarăşii săi. În timp ce vorbeau, comandantul nu încetă să-l privească pe Paganel cu o stăruinţă ce-l punea pe savant în încurcătură. Paganel nu ştia unde voia să ajungă militarul, şi era gata să-l întrebe, când acesta îi luă mâna şi fără nicio introducere îi spuse cu bucurie în glas, în limba geografului:
— Francez?
— Da, francez, răspunse Paganel.
— A încântat, bun venit! Şi eu francez! repetă comandantul scuturând braţele savantului cu o forţă îngrijorătoare.
— Unul din prietenii dumitale? îl întrebă maiorul pe Paganel.
— Te cred! răspunse acesta cu o anume mândrie. Am prieteni în toate cele cinci părţi ale lumii.
Şi după ce-şi desprinse mâna cu o oarecare greutate din menghina vie ce i-o strivea, intră într-o conversaţie adâncă cu voinicul comandant. Glenarvan ar fi vrut să scoată şi el un cuvânt care să aibă vreo legătură cu problemele lor, dar militarul îşi povestea viaţa şi nu arăta deloc că ar avea intenţia să se oprească. Se vedea bine că acest om de treabă părăsise Franţa de foarte multă vreme; limba maternă nu-i mai era familiară şi uitase, dacă nu cuvintele, cel puţin cum să le lege. Vorbea aproape ca un negru din coloniile franceze. Într-adevăr, aşa cum vizitatorii lui nu întârziară să afle, comandantul Fortului Independenţei era un sergent francez, vechi tovarăş al lui Parchappe.
De la întemeierea fortului, în 1828, nu-l mai părăsise şi acum îl comanda cu autorizaţia guvernului argentinian. Era un om de cincizeci de ani, un basc; se numea Manuel Ipharaguerre. După cum se vede, deşi nu era spaniol, scăpase totuşi cu viaţă. La un an de la venirea lui în această ţară, sergentul Manuel ceru să fie naturalizat, intră în armata argentiniană şi se căsători cu o indiană, care la sosirea lor tocmai alăpta doi gemeni de şase luni. Doi băieţi, bineînţeles, căci vrednica soţie a sergentului nu şi-ar fi permis să-i nască fete. Manuel nu concepea o altă situaţie decât aceea de militar şi nădăjduia să ofere republicii o companie întreagă de tineri soldaţi.
— Ai văzut? spuse el. Frumoşi! Buni soldaţi! José! Juan! Miquele! Pepe Pepe! Şapte ani! A şi început să mânuiască puşca!
Pepe, auzind că este lăudat, îşi lipi călcâiele şi prezentă arma cu o graţie perfectă.
— Va ajunge departe, adăugă sergentul. Ca mâine, maior, colonel, general de brigadă!
Sergentul Manuel se arătă încântat că nu era contrazis nici în privinţa superiorităţii meseriei de militar, nici asupra viitorului ce-l rezervase progeniturii sale. Era fericit, şi, cum a spus Goethe, nimic din ceea ce ne face fericiţi nu e iluzie.
Toată povestea dură un sfert de ceas încheiat, aceasta spre marea mirare a lui Thalcave. Indianul nu înţelegea cum pot să iasă atâtea cuvinte dintr-un gâtlej. Nimeni nu-l întrerupse pe comandant. Dar cum şi un sergent, chiar francez, trebuie să tacă odată şi odată, Manuel amuţi până la urmă, nu fără a-i ruga pe oaspeţi să-l urmeze în casă. Aceştia, resemnaţi, primiră să fie prezentaţi doamnei Ipharaguerre, care părea un „om de ispravă”, dacă această expresie din Lumea Veche se poate folosi pentru o femeie.
Pe urmă, după ce musafirii îi făcură în totul după voie, sergentul îşi întrebă oaspeţii cărui fapt se datora cinstea de a-i primi la el. Acum ori niciodată, trebuiau să se explice. Paganel îi povesti în franţuzeşte toată călătoria lor prin pampas şi isprăvi întrebându-l pentru ce părăsiseră indienii ţara.
— Ah… nimeni… răspunse sergentul, dând din umeri. Într-adevăr… nimeni! Noi, ăştia de aici, cu braţele încrucişate… nimic de făcut!
— De ce?
