— Glenarvan, răspunse Paganel, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Sunt bune, cu atât mai bine. Sunt rele, nu le lua în seamă. Văd că regreţi confortul din Malcolm-Castle!

— Nu, dar…

— Sunt sigur că Robert e foarte fericit, se grăbi să spună Paganel, pentru a se asigura că are măcar un simpatizant al teoriilor lui.

— Da, domnule Paganel! exclamă Robert vesel.

— E din pricina vârstei lui, explică Glenarvan.

— Şi a vârstei mele! ripostă savantul. Cu cât ai mai puţină bunăstare, cu atât ai mai puţine nevoi. Şi cu cât ai mai puţine nevoi, cu atât eşti mai fericit.

— Ia uitaţi-vă la Paganel, zise maiorul – începe să predice împotriva bogăţiilor şi a caselor luxoase.

— Nu vreau să spun asta, Mac Nabbs, răspunse savantul, dar dacă doriţi, o să vă povestesc o istorioară arabă, care-mi vine acum în minte.

— Da, vrem, domnule Paganel! strigă Robert.

— Şi ce vrea să dovedească povestea dumitale? întrebă maiorul.

— Ceea ce dovedesc toate poveştile, stimate tovarăşe de drum.

— Deci, nu mare lucru, răspunse Mac Nabbs. În sfârşit, dă-i drumul, Sheherezada, şi povesteşte-ne, cu măiestria dumitale obişnuită, istorioara.

— A fost odată, începu Paganel, un fiu al marelui Harun-al-Raşid, care nu-şi putea afla fericirea. S-a dus să ceară sfatul unui bătrân derviş. Bătrânul înţelept îi spuse că fericirea este lucru greu de găsit în lumea aceasta. „Totuşi, adăugă el, cunosc un mijloc sigur de a te face fericit”. „Care?” întrebă tânărul prinţ. „Să îmbraci cămaşa unui om cu adevărat fericit!” Auzind acestea, prinţul îşi luă rămas bun de la moşneag şi plecă în căutarea leacului. Iată-l străbătând mări şi ţări şi cutreierând toate oraşele lumii. Încercă el cămăşi de regi, de împăraţi, de prinţi, cămăşi de nobili, dar totul fu în zadar! Nu se simţea cu nimic mai fericit. Porni să îmbrace atunci cămăşi de artişti, de războinici, cămăşi de negustori. Totul fu în zadar! Astfel a colindat prinţul nostru multă vreme fără să afle fericirea. În sfârşit, desperat de a fi încercat în van atâtea cămăşi, se îndreptă într-o bună zi, foarte îngândurat, către palatul tatălui său; văzu pe câmp un plugar, care-şi mâna boii voios şi cântând cât îl ţinea gura. „Dacă nici omul ăsta nu e fericit, îşi zise el, înseamnă că nu mai există fericire pe pământ”. Se duse la el: „Om bun, îl întrebă, spune-mi, eşti fericit?” „Sunt”, zise omul. „Nu doreşti nimic?” „Nu doresc!” „N-ai vrea să-ţi schimbi soarta cu a unui rege?” „Doamne păzeşte!” „Ei bine, vinde-mi, rogu-te, cămaşa dumitale”. „Cămaşa? Păi eu n-am cămaşă!…”

Capitolul XXV

Între foc şi apă

Se făcuse seară. Doar un somn bun putea încheia cum se cuvine această zi emoţionantă. Oaspeţii din ombu se simţeau nu numai obosiţi de peripeţiile inundaţiei, dar mai ales istoviţi de căldura din timpul zilei, care fusese de-a dreptul copleşitoare. Vieţuitoarele înaripate le dădeau exemplu: hilgueros, privighetorile pampasului, îşi întrerupseră melodiosul lor ciripit şi toate păsările din copac dispărură în desimea frunzişului întunecat. Cel mai bun lucru era să le imite.

Totuşi, înainte de a se „cuibări”, după cum spunea Paganel, Glenarvan, Robert şi savantul se căţărară la postul de observaţie pentru a cerceta pentru ultima oară şesul lichid. Era cam pe la ora nouă. Soarele se ascunsese în ceţurile scânteietoare dinspre apus. Toată această jumătate a sferei cereşti, până la zenit, se scălda într-un abur cald. Constelaţiile atât de strălucitoare ale emisferei australe păreau acoperite de un văl uşor; nu se vedeau clar, totuşi se puteau zări destul pentru a le recunoaşte şi Paganel îi arătă prietenului său Robert – lucru de care profită şi Glenarvan – zona circumpolară, în care stelele sunt splendide. Printre altele, îi arătă Crucea Sudului, un grup de patru stele de prima şi de a doua mărime, care formează un romb situat aproape la înălţimea Polului; îi arătă Centaurul, în care străluceşte steaua cea mai apropiată de Pământ, la numai opt mii de miliarde de leghe depărtare; norii lui Magellan, două mari nebuloase, dintre care cea mai mare se întinde pe un spaţiu de două sute de ori mai mare decât suprafaţa aparentă a Lunii; în sfârşit, acel „abis negru”, unde pare că lipseşte cu totul orice materie stelară.

Spre marea lui părere de rău, Orionul, care se poate vedea din amândouă emisferele, nu apăruse încă; dar Paganel explică celor doi elevi o particularitate ciudată a cosmografiei patagoneze. Indienii înclinaţi spre poezie văd Orionul ca un uriaş lasso şi trei bolas-uri aruncate de mâna vânătorului străbătând preriile cerului. Toate constelaţiile oglindite în apă stârneau admiraţia, creând un fel de al doilea cer.

În timp ce Paganel cuvânta astfel, toată zarea dinspre răsărit luă o înfăţişare prevestitoare de furtună. O negură deasă şi întunecată, limpede conturată, se urca puţin câte puţin, stingând stelele. Norul, cu o înfăţişare ameninţătoare, acoperi în curând o jumătate de boltă, părând că o inundă. Forţa ce-l mâna sălăşluia în el însuşi, întrucât vântul nici nu adia. Straturile atmosferice erau complet liniştite. Nu se mişca nicio frunză în copac. Niciun val nu unduia întinderea apelor. Chiar aerul părea să lipsească, de parcă l-ar fi rarefiat o maşină pneumatică. Atmosfera era saturată de electricitate de înaltă tensiune şi orice vieţuitoare o simţea şerpuindu-i de-a lungul nervilor.

Glenarvan, Paganel şi Robert simţiră şi ei aceste unde electrice.

— Vom avea furtună, spuse Paganel.

— Nu ţi-e frică de trăsnete? îl întrebă Glenarvan pe băiat.

— O, milord! răspunse Robert.

— Ei, cu atât mai bine, căci furtuna nu e departe.

— Şi dacă priveşti mai atent cerul, îţi dai seama că va fi destul de puternică, reluă Paganel.

— Nu furtuna mă nelinişteşte, reluă Glenarvan, ci torentele de ploaie care vor urma. Vom fi udaţi până la piele. Orice-ai spune, Paganel, un cuib nu poate fi un adăpost sigur pentru un om, şi o să te convingi în curând pe pielea dumitale.

— O, cu puţină filosofie!… răspunse savantul.

— Filosofia nu te apără de ploaie.

— Nu, dar te încălzeşte.

— În sfârşit, spuse Glenarvan, să mergem la prietenii noştri şi să-i rugăm să se învelească bine cu filosofia şi cu poncio-urile lor, şi mai ales să facă provizii de răbdare, căci vor avea nevoie de ea!

Glenarvan aruncă o ultimă privire spre cerul ameninţător, acoperit în întregime de o mulţime de nori. Numai spre apus se mai putea zări un petic de cer luminat. Apa căpătase o culoare închisă şi semăna şi ea cu un nor uriaş, gata să se confunde cu vaporii grei din atmosferă. Nici nu se mai putea vedea prin întuneric. Nu mai simţeai nici lumina, nici zgomotul. Tăcerea şi întunericul erau la fel de adânci.

— Să coborâm, propuse Glenarvan, o să fulgere îndată!

Toţi trei alunecară de-a lungul ramurilor şi fură destul de miraţi când se găsiră deodată într-o semiobscuritate; aceasta se datora unor milioane de puncte luminoase care se încrucişau, bâzâind la suprafaţa apelor.

— Fosforescenţe? întrebă Glenarvan.

— Nu, îi lămuri Paganel, insecte fosforescente, adevăraţi licurici, nişte diamante vii şi ieftine, din care doamnele din Buenos Aires îşi fac podoabe minunate.

— Ce? strigă Robert. Există insecte lucitoare aidoma stelelor?

— Da, băiatul meu.

Robert prinse una din insecte. Paganel nu se înşelase. Era un fel de bondar mare, lung de un deget, pe care indienii l-au botezat „tuco-tuco”. Ciudata coleopteră împrăştia lumini prin două pete aşezate în jurul gâtului şi luminile erau atât de puternice, încât ai fi putut citi în întuneric. Paganel apropie insecta de ceas: văzu că era zece seara.

Glenarvan, apropiindu-se de maior şi de cei trei marinari, le dădu dispoziţii pentru noapte. Trebuiau să se aştepte la o furtună violentă. După primele bubuituri de tunet, vântul se va dezlănţui fără îndoială şi ombu-ul va fi puternic zguduit. Toţi fură sfătuiţi să se înfunde solid în patul de ramuri, pe care şi-l aleseseră. Dacă nu puteau să se ferească de apele cerului, măcar să se ferească de cele ale pământului şi să nu fie luaţi de şuvoiul cel repede, care se lovea cu putere de trunchi.

Îşi urară noapte bună, fără să aibă însă siguranţa că aşa va fi. Apoi, fiecare se întinse în culcuşul aerian, se înveli în poncio şi aşa aşteptă somnul.

Presimţirea dezlănţuirii unor mari fenomene ale naturii provoacă în orice fiinţă sensibilă o anume nelinişte, pe care nu o pot alunga nici cei mai tari oameni. Oaspeţii ombu-ului, îngrijoraţi, agitaţi, nu putură să închidă ochii şi primul tunet îi găsi treji. Tunetul se dezlănţui cu puţin înainte de ora unsprezece, sub forma unei rostogoliri îndepărtate. Glenarvan, ajungând la capătul crengii orizontale, îndrăzni să scoată capul afară din frunziş.

Fondul întunecat al nopţii era însângerat de crestăturile vii şi strălucitoare, pe care apele lacului le reflectau întocmai. Norii se sfâşiau în toate părţile, fără zgomot, ca o ţesătură fină şi moale. Glenarvan, după ce ridică ochii spre zenit şi apoi spre orizontul care se îneca în acelaşi întuneric, se înapoie lângă ceilalţi.

— Ei, ce ne spui, Glenarvan? întrebă Paganel.

— Începe bine, prieteni. Şi dacă o ţine aşa, va fi o furtună grozavă.

— Cu atât mai bine! răspunse entuziasmat Paganel. De vreme ce tot nu scap de ea, cel puţin să am un spectacol grozav!

— Hait! Încă o teorie năstruşnică de-a dumitale, Paganel! spuse maiorul.

— Şi chiar una din cele mai bune, Mac Nabbs. Sunt de părerea lui Glenarvan. Furtuna va fi într-adevăr minunată. Adineauri, când încercam să adorm, mi-am amintit de mai multe lucruri care mă îndreptăţesc să am această convingere. Ne găsim aici în ţinutul cu cele mai puternice descărcări electrice. Am citit undeva că în 1793, chiar în provincia Buenos Aires, numai în timpul unei singure furtuni, a trăsnit de treizeci şi şapte de ori. Colegul meu, domnul Marin de Moussy⁴⁴, a numărat cincizeci şi cinci de minute de bubuituri continue.

— Cu ceasul în mână? întrebă maiorul.

— Desigur. Un singur lucru m-ar nelinişti, adăugă Paganel, dacă neliniştea ne-ar feri de primejdie; singurul punct mai înalt de pe câmpie este tocmai ombu-ul pe care ne găsim. Un paratrăsnet ne-ar prinde bine aici, căci tocmai copacul ăsta, dintre toţi câţi cresc în pampas, este cel mai îndrăgit de trăsnete. Şi, pe urmă, ştiţi bine, prieteni, oamenii de ştiinţă ne recomandă să nu ne adăpostim sub copaci în timpul furtunii.

— Foarte bine, spuse maiorul. E cum nu se poate mai binevenită recomandaţia asta!