— Trebuie să mărturiseşti, Paganel, răspunse Glenarvan, că ai ales bine momentul pentru o povestire atât de liniştitoare!

— Ei, replică Paganel, oricând e bine să înveţi ceva. A, începe! Se porneşte!

Conversaţia aceasta nepotrivită fu întreruptă de tunete tot mai puternice; violenţa lor creştea, mergând spre tonuri din ce în ce mai înalte; trecea apoi la registre mai joase şi apoi la cele mijlocii, ca să vorbim în termeni muzicali. În curând, bubuiturile deveniră stridente, şi vibraţiile aerului din ce în ce mai repezi. Văzduhul era o mare de flăcări, şi în acest incendiu nu mai puteai să-ţi dai seama cărui fulger îi corespunde bubuitura prelungită la nesfârşit, care răsuna din ecou în ecou, până în înălţimea cerului.

Fulgerele neîncetate luau cele mai variate forme. Unele cădeau perpendicular pe pământ, de cinci sau şase ori în acelaşi loc. Altele ar fi stârnit în cel mai înalt grad curiozitatea unui savant, căci dacă Arago, în statisticile sale, n-a notat decât două tipuri de fulgere bifurcate, apoi aci puteai să găseşti cu sutele. Altele, împărţite în mii de ramuri, păreau nişte zigzaguri în formă de corali, ca nişte jocuri uimitoare de lumină arborescentă, pe bolta întunecoasă.

Curând, un brâu fosforescent, de o puternică strălucire, încinse tot cerul de la răsărit la miazănoapte. Incendiul cuprinse puţin câte puţin întreg orizontul, aprinzând norii de parcă ar fi fost o materie combustibilă; reflectat în oglinzile apelor, formă o imensă sferă de foc, în care ombu-ul era centrul.

Glenarvan şi tovarăşii lui priveau în tăcere acest spectacol înspăimântător. Nu se mai auzeau între ei. Din când în când fâşii de lumină le scăldau trupurile, şi între fulgerele repezi se iveau şi apoi dispăreau când faţa calmă a maiorului, când figura plină de curiozitate a lui Paganel sau trăsăturile energice ale lui Glenarvan, când capul speriat al lui Robert sau fizionomia nepăsătoare a marinarilor, care păreau nişte stafii.

Totuşi, ploaia nu începuse încă şi vântul nu izbucnise. Dar, deodată, zăgazurile cerului se deschiseră şi fondul lui negru fu brăzdat de nişte dungi verticale ca firele de urzeală. Picături mari de ploaie, izbind suprafaţa lacului, se spărgeau în mii de scântei, luminate de focul fulgerelor.

Ploaia vestea oare sfârşitul furtunii? Glenarvan şi tovarăşii lui puteau oare spera că au scăpat numai cu câteva duşuri puternice? Nu. În toiul acestei lupte între elementele naturii dezlănţuite, la capătul crengii celei mai groase care se întindea orizontal, se ivi deodată un glob de mărimea unui pumn, aprins şi înconjurat de un fum negru. După ce se învârti în jurul lui, globul explodă ca o bombă, cu un zgomot atât de violent, încât cu tot vacarmul din jur fu auzit de toţi. Un abur sulfuros umplu aerul. După un minut de tăcere, se auzi vocea lui Tom Austin, care strigă:

— Copacul a luat foc!

Tom Austin nu se înşela. Într-o clipă, flacăra, ca şi cum ar fi aprins un imens joc de artificii, cuprinse şi partea dinspre apus a ombu-ului; lemnul uscat, cuiburile de iarbă uscate şi în sfârşit tot muşchiul de pe scoarţă, fiind spongios, alimentară de minune lăcomia focului.

Tocmai atunci se stârni vântul, care înteţi incendiul. Fură nevoiţi să fugă. Glenarvan şi ai săi se refugiară în partea de răsărit a ombuului, care fusese până acum cruţată de foc, şi cu toţii, încremeniţi, zăpăciţi, înspăimântaţi, căţărându-se şi alunecând, se aventurară pe ramurile ce se îndoiau sub greutatea lor. Crengile sfârâiau, trosneau şi se răsuceau în foc, ca nişte şerpi arşi de vii; bucăţi de lemn aprinse cădeau în apele revărsate, răspândind o lumină roşiatică, şi se îndepărtau luate de curent. Flăcările ba se ridicau la o înălţime ameţitoare, pierzându-se în văzduhul incendiat, ba, doborâte de uraganul dezlănţuit, învăluiau ombu-ul, ca o tunică a lui Nessus⁴⁵. Glenarvan, Robert, maiorul, Paganel şi marinarii încremeniseră; fumul des îi înăbuşea şi o căldură arzătoare îi pârjolea. Focul ajunsese aproape de ei, ameninţând partea interioară a copacului; nimic nu-l putea opri şi nici stinge. Călătorii se vedeau cu groază condamnaţi la supliciul acelor nenorociţi din India, care sunt închişi de vii în pântecele încins al unui zeu, pentru a fi aduşi jertfă. Situaţia deveni desperată. Aveau de ales numai felul morţii.

— În apă! strigă Glenarvan.

Wilson, pe care flăcările îl şi ajunseseră, se şi aruncă în lac, dar strigă îndată cu cea mai cumplită spaimă în glas:

— Ajutor! Ajutor!

Austin se repezi spre el şi-l ajută să se suie din nou în copac.

— Ce e?

— Caimanii, caimanii! răspunse Wilson.

La poalele copacului se vedeau, într-adevăr, poate cele mai de temut animale din ordinul saurienilor. Solzii lor sclipeau în lumina proiectată de incendiu; coada turtită vertical, capul ca un vârf de lance, ochii bulbucaţi, fălcile despicate până după urechi, toate aceste semne caracteristice nu-l înşelară pe Paganel. El recunoscu crocodilii specifici Americii, numiţi în ţinuturile spaniole caimani. Erau poate vreo zece, bătând apa cu coada lor puternică şi atacând ombu-ul cu colţii lor lungi de pe falca de jos.

La vederea caimanilor, nenorociţii se simţiră pierduţi. Li se pregătea o moarte înspăimântătoare: sau să fie mistuiţi de flăcări, sau să fie sfâşiaţi de caimani. Până şi calmul maior spuse:

— Ar putea să fie sfârşitul sfârşitului.

Deşi furtuna scădea în momentul acela, ea răspândise totuşi în aer o imensă cantitate de vapori, cărora descărcările electrice le imprimaseră o forţă extraordinară. Spre sud se forma încet-încet o trombă uriaşă, un con de ceţuri cu vârful în jos, amestecând apele învolburate cu norii furtunoşi. Această trombă se apropia învârtindu-se în jurul ei însăşi cu o iuţeală vertiginoasă; împingea spre centru o coloană lichidă pe care o smulsese din lac şi cu un impuls produs de mişcarea ei circulară precipita spre ea toate curentele de aer dimprejur.

În câteva clipe, gigantica trombă se aruncă asupra ombu-ului înlănţuindu-l. Copacul fu zguduit din rădăcini. Glenarvan crezu că fusese atacat de caimani cu fălcile lor puternice şi că-l smulgeau din pământ. Tovarăşii lui, ţinându-se unii de alţii, simţiră cum puternicul arbore ceda şi se răsturna. Ramurile aprinse se scufundară în vâltoare cu un zgomot asurzitor. Totul se petrecu într-o clipă. Vârtejul îi şi depăşise, mânându-şi aiurea furia lui distrugătoare, şi aspirând apele lacului părea că-l soarbe din fugă.

Ombu-ul plutea la întâmplare, sub acţiunea combinată a vântului şi curentului apei. Caimanii fugiseră, în afară de unul singur care se căţărase pe rădăcinile răsturnate şi înainta ameninţător, cu fălcile căscate. Dar Mulrady, punând mâna pe o creangă pe jumătate aprinsă, izbi animalul cu o lovitură atât de puternică, încât îi sfărâmă spinarea. Caimanul, răsturnat, fu înghiţit de vârtej, numai coada lui puternică bătea apa cu furie.

Glenarvan şi tovarăşii săi, scăpaţi de crocodilii lacomi, se agăţară de crengile aşezate în bătaia focului, în timp ce ombu-ul, ale cărui flăcări aţâţate de uragan se înălţau ca nişte perdele incandescente, o luă la vale prin beznă, aidoma unei corăbii incendiate.

Capitolul XXVI

Atlanticul

Timp de două ceasuri, ombu-ul navigă pe lacul uriaş fără a atinge pământul. Flăcările ce-l mistuiau se stinseseră aproape. Cea mai mare primejdie a acestei înspăimântătoare călătorii dispăruse. Maiorul se mărgini să spună că n-ar fi de mirare să fie salvaţi.

Curentul, păstrându-şi direcţia iniţială, continua să meargă de la sud-vest înspre nord-est. Întunericul, abia luminat ici-colo de un fulger întârziat, se îndesise din nou şi Paganel căuta în zadar puncte de reper la orizont. Furtuna se apropia de sfârşit. Nu mai cădeau stropi mari de ploaie, ci mici picături care se risipeau în bătaia vântului. În înălţimile cerului, norii se rupeau în fâşii.

Ombu-ul înainta cu repeziciune pe torentul năvalnic; aluneca surprinzător de iute, ca şi cum ar fi fost mânat de un puternic motor de locomotivă. Nimic nu te îndreptăţea să crezi că nu-şi va continua drumul la întâmplare, zile întregi. Totuşi, spre ora trei dimineaţa, maiorul observă că rădăcinile lui atingeau uneori pământul. Tom Austin, rupând o creangă lungă, sondă cu grijă apa şi constată că terenul urca în pantă. Şi, într-adevăr, peste douăzeci de minute se produse o zguduitură şi ombu-ul se opri brusc.

— Pământ! Pământ! strigă Paganel cu o voce răsunătoare.

Capelele ramurilor arse se opriseră într-o ridicătură de pământ. Niciodată n-au existat navigatori mai mulţumiţi că ajung pe uscat decât aceşti călători. Stânca era în cazul lor un adevărat port. Robert şi Wilson, coborând imediat pe un platou solid, scoaseră strigăte de bucurie, când deodată auziră un fluierat binecunoscut. În câmpie răsună un galop de cal, şi statura înaltă a indianului se desenă în întuneric.

— Thalcave! strigă Robert.

— Thalcave! reluară tovarăşii săi într-un glas.

— Amigos!⁴⁶ spuse patagonezul, care-i aşteptase pe călători acolo unde trebuia să-i aducă şuvoiul, după cum îl adusese şi pe el.

În aceeaşi clipă, îl ridică pe Robert Grant în braţe, fără a bănui că Paganel se atârna de el, şi-l strânse la piept. În curând Glenarvan, maiorul şi marinarii, fericiţi că-şi revăd călăuza credincioasă, îi strânseră mâna din toată inima. Patagonezul îi conduse apoi într-o estancia părăsită. Aci ardea un foc, la care naufragiaţii se încălziră: la frigare erau puse bucăţi mari de vânat, din care nu rămase nicio fărâmitură. Şi când, odihniţi, începură să se gândească la ei, nici unuia nu-i venea să creadă că au putut scăpa din aventura aceasta atât de primejdioasă: apă, foc şi înfiorătorii caimani din râurile argentiniene.

În câteva cuvinte, Thalcave îi povesti lui Paganel prin ce trecuse şi îi arătă că scăpase numai datorită calului. Paganel încercă atunci să-i explice noua interpretare a documentului şi speranţele pe care le nutreau acum. Să fi înţeles oare indianul ingenioasele ipoteze ale savantului? E îndoielnic. El îşi vedea însă prietenii fericiţi şi încrezători şi nu-i trebuia mai mult.

Ne putem da uşor seama că neînfricaţii călători nu s-au lăsat mult rugaţi ca, după ziua de odihnă petrecută în ombu, să pornească iar la drum. La opt dimineaţa erau gata de plecare. Dar se aflau prea la sud de estancias şi de saladeros pentru a-şi procura mijloace de transport. Din această pricină nu aveau altceva de făcut decât să meargă pe jos. De altfel, în total erau numai vreo patruzeci de mile (vreo 15 leghe), şi Thauka avea să ducă din vreme în vreme în spate câte un pieton obosit, şi chiar doi, la nevoie. În treizeci şi şase de ceasuri puteau ajunge pe ţărmurile Atlanticului.

Călăuza şi tovarăşii săi lăsară în urma lor uriaşa depresiune, înecată încă în apă, şi-şi îndreptară paşii spre terenurile mai ridicate. Pământul argentinian îşi redobândea fizionomia sa monotonă, câteva desişuri plantate de europeni îndrăzneau să-şi ridice capul peste păşuni, tot atât de rare de altfel ca şi în împrejurimile sierrelor Tandil şi Tapalquem; copacii indigeni nu cresc decât la liziera preriei şi în apropierea capului Corrientes. Astfel, trecu ziua. Ziua următoare, cu cincisprezece mile înainte de a ajunge la ţărm, se şi simţea vecinătatea oceanului. Virazonul, un vânt ciudat care bate regulat în timpul după-amiezei şi noaptea spre zori, culca ierburile înalte. Pe pământul uscat se ridicau câţiva arbori, răsfiraţi, mici mimoze arborescente, tufişuri de salcâmi şi mănunchiuri de curramammel. Câteva lagune sărate sclipeau ca nişte cioburi de sticlă şi le îngreuiau mersul, căci trebuiau ocolite. Călătorii iuţeau pasul ca să ajungă în aceeaşi zi la lacul Salado pe ţărmul oceanului şi, ca să mărturisim adevărul, erau destul de obosiţi când, pe la opt seara, dădură de dunele de nisip, înalte de douăzeci de prăjini (cam 58 de metri), care mărginesc liziera înspumată a oceanului. În curând auziră murmurul prelung al fluxului.

— Oceanul! strigă Paganel.

— Da, oceanul, răspunse Thalcave.

Şi călătorii, deşi aproape sleiţi de puteri, urcau totuşi pe dune cu multă agilitate.

Dar întunericul se şi lăsase. Privirile se plimbau zadarnic pe nesfârşita întindere întunecată. Căutau Duncan-ul fără a-l zări.

— E totuşi aici! exclamă Glenarvan. Trebuie că ne aşteaptă plutind în lungul coastei.

— Îl vom vedea mâine, răspunse Mac Nabbs.

Tom Austin lansă un strigăt la întâmplare spre iahtul invizibil, fără a obţine însă un răspuns. Vântul bătea de altfel foarte tare şi creasta spumoasă a valurilor se sfărâma într-o pulbere fină până dincolo de dune. Chiar dacă Duncan se găsea la locul de întâlnire, omul de veghe nu putea nici să audă, nici să se facă auzit. Coasta nu oferea niciun loc de adăpost. Nici golf, nici port, nici măcar un intrând. Era formată din bancuri lungi de nisip, care se pierdeau în mare şi care erau mai primejdioase decât stâncile de la suprafaţa apei. Într-adevăr, bancurile tulbură valurile, iar în preajma lor marea este foarte agitată şi corăbiile ce pătrund pe timp de furtună în regiunea acestor covoare de nisip sunt pierdute cu siguranţă.

Era deci foarte firesc ca Duncan, socotind coasta inabordabilă şi fără port de refugiu, să se ţină la distanţă. John Mangles, cu prudenţa lui obişnuită, trebuie că se depărtase cât se poate de mult de ea. Aceasta fu părerea lui Tom Austin, care susţinu că Duncan nu putea naviga la mai puţin de cinci mile de coastă.

Maiorul ceru deci prietenului lui nerăbdător să se resemneze. De altfel, n-aveau niciun mijloc să risipească bezna. La ce bun atunci să-şi obosească ochii, tot aţintindu-i în zarea întunecată?

Acestea fiind spuse, Mac Nabbs organiză un fel de tabără la adăpostul dunelor; pentru ultima cină a călătoriei folosiră ultimele provizii; apoi, fiecare, urmând exemplul maiorului, îşi improviză câte un pat destul de confortabil săpându-l în nisip, şi, trăgându-şi până sub bărbie pătura uriaşă de nisip, căzu într-un somn adânc. Numai Glenarvan veghea. Briza continua să bată tare şi oceanul se resimţea încă în urma furtunii. Valurile mereu agitate se sfărâmau la poalele bancurilor cu un zgomot de tunet. Glenarvan nu se împăca deloc cu gândul că Duncan s-ar putea totuşi să nu se găsească în apropiere. De altfel, nici nu-i trecea prin gând ca vasul să nu fi venit la întâlnire. Glenarvan părăsise golful Talcahuano la 14 octombrie şi sosise pe ţărmul Atlanticului la 12 noiembrie. În timpul acestor treizeci de zile, în care caravana a străbătut Chile, Anzii Cordilieri, pampasul, câmpia argentiniană, Duncan avusese vreme să înconjoare Capul Horn şi să ajungă pe coasta opusă. Un asemenea vas nu putea întârzia; furtuna fusese desigur violentă şi bântuise cu o furie teribilă pe întinsa suprafaţă a Atlanticului, dar iahtul era un vas bun şi căpitanul lui un marinar priceput. Ţinând seama de toate acestea, trebuia să se găsească acolo, şi credinţa lui Glenarvan era că Duncan sosise.

Acest raţionament nu izbuti totuşi să-l liniştească pe Glenarvan, căci între inimă şi raţiune nu învinge întotdeauna raţiunea. Îi vedea în întuneric pe toţi aceia pe care-i iubea, pe scumpa lui Helena, pe Mary Grant şi întreg echipajul Duncan-ului. Lordul rătăcea pe ţărmul pustiu, acoperit de spuma fosforescentă a valurilor, privea şi asculta. Uneori vedea parcă aievea o pâlpâire de lumină pe mare.

„Dacă nu mă înşel, îşi spuse, iată lumina de pe Duncan. Ah, de ce nu pot să străpung întunericul cu privirea!”