Deodată îi veni o idee. Paganel spunea că e nyctalop. Paganel vedea deci noaptea. Se duse să-l trezească.

Savantul dormea dus, ca o cârtiţă în vizuina ei, când un braţ viguros îl smulse din culcuşul de nisip.

— Cine-i acolo? strigă el.

— Eu, Paganel.

— Care „eu”?

— Glenarvan. Haide, am nevoie de ochii dumitale!

— De ochii mei? răspunse Paganel, care tocmai şi-i freca tare.

— Da, de ochii dumitale, ca să recunoşti Duncan-ul în bezna asta. Haide, vino!

„Dracu’ s-o ia de nyctalopie!” îşi spuse Paganel, mulţumit totuşi că îi poate fi de folos lui Glenarvan.

Se sculă întinzându-şi mădularele amorţite, bombănind ca omul trezit din somn pe neaşteptate, apoi îşi urmă prietenul pe ţărm

Glenarvan îl rugă să cerceteze orizontul întunecat al mării. Timp de câteva minute, Paganel scrută conştiincios zarea.

— Şi, nu observi nimic? întrebă Glenarvan.

— Nimic! exclamă Paganel. Nici măcar o pisică n-ar vedea ceva, chiar la doi paşi.

— Caută o lumină roşie sau verde, adică o lumină de babord sau tribord.

— Nu văd nici verde, nici roşu, totul e negru! răspunse Paganel, ai cărui ochi se închideau fără să vrea.

Şi vreme de o jumătate de oră, el îşi urmă maşinal prietenul nerăbdător, moţăind, lăsând să-i cadă capul pe piept şi tresărind în răstimpuri. Nu răspundea, nici nu vorbea. Paşii lui şovăitori îl duceau ca pe un om beat. Glenarvan îl privi. Paganel dormea mergând.

Îl luă atunci de braţ şi, fără a-l deştepta, îl conduse din nou în „patul lui”, unde îl acoperi cu nisip cât se putea de confortabil.

În zori, toată lumea sări în picioare, trezită de acest strigăt:

— Duncan! Duncan!

— Ura, ura! răspunseră tovarăşii lui Glenarvan, repezindu-se spre ţărm.

Într-adevăr, la cinci mile de ţărm, iahtul plutea încet, cu pânzele strânse. Fumul i se risipea nedesluşit în ceaţa dimineţii. Marea era agitată şi nicio corabie de tonajul Duncan-ului nu s-ar fi putut apropia, fără primejdie, de bancurile de nisip.

Glenarvan, înarmat cu ocheanul lui Paganel, urmărea manevrele Duncan-ului. John Mangles probabil nu-i zărise pe călători, căci vasul nu înainta, ci continua să navigheze cu murele la babord în direcţia vântului.

În acest moment, însă, Thalcave îşi încărcă carabina şi o descărcă în direcţia iahtului.

Toţi ascultară şi-şi încordară privirile. Carabina indianului bubui de trei ori, deşteptând ecourile dunelor.

În sfârşit, un fum alb se zări pe flancurile iahtului.

— Ne-au văzut! strigă Glenarvan. E tunul de pe Duncan!

Şi, după câteva secunde, zgomotul unei detunături se auzi până la ţărm.

Duncan, întinzându-şi pânzele şi mărindu-şi viteza, înainta apropiindu-se de coastă.

În curând, călătorii noştri zăriră cu ocheanul o barcă desprinzându-se de pe vas.

— Lady Helena nu va putea veni, spuse Tom Austin. Marea e prea agitată!

— Nici John Mangles nu poate să părăsească vasul, spuse Mac Nabbs.

— Sora mea, sora mea! spuse Robert, întinzând mâinile spre barca ce înainta cu iuţeală.

— Ah, de-aş ajunge mai iute pe bord! strigă Glenarvan.

— Răbdare, Eduard, în două ore vei fi acolo, răspunse maiorul.

— Două ore! Şi-ntr-adevăr, barca mânată de şase vâsle nu putea să ajungă în mai puţin de două ore dus şi întors.

Glenarvan se apropie atunci de Thalcave care, cu braţele încrucişate, alături de Thauka, privea liniştit marea agitată.

Glenarvan îi luă mâna şi-i arătă iahtul.

— Vino, îi spuse.

Indianul clătină încet din cap.

— Vino, prietene! spuse din nou Glenarvan.

— Nu, răspunse cu blândeţe Thalcave. Aici e Thauka, şi-acolo pampasul, adăugă el îmbrăţişând cu un gest pătimaş imensa întindere a câmpiei.

Glenarvan înţelese că indianul nu s-ar despărţi niciodată de preria în care trăise şi în care se aflau mormintele strămoşilor săi. El cunoştea devotamentul acestor copii ai deşertului pentru ţara lor. Strânse deci mâna lui Thalcave şi nu mai insistă. Nu insistă nici când indianul, zâmbind în felul lui, refuză răsplata serviciilor sale, spunând:

— Din prietenie.

Glenarvan nu putu să-i răspundă. Ar fi vrut să-i lase cel puţin un semn viteazului indian, care să-i amintească de prietenii din Europa. Dar ce-i mai rămăsese? Armele, caii, pierduse totul în dezastrul inundaţiei. Nici prietenii lui nu erau mai bogaţi decât el.

Nu ştia deci cum să mulţumească viteazului indian pentru devotamentul lui, când îi veni deodată o idee. Scoase din portofel un medalion preţios în care se găsea un minunat portret, o capodoperă a lui Lawrence⁴⁷, şi-l întinse indianului.

— Soţia mea, spuse el.

Thalcave privi portretul cu înduioşare şi rosti doar aceste cuvinte:

— Bună şi frumoasă.

Robert, Paganel, maiorul, Tom Austin şi cei doi marinari îşi luară apoi rămas bun de la patagonez în cuvinte mişcătoare. Aceşti oameni de ispravă erau sincer emoţionaţi de faptul că-şi părăseau un prieten atât de devotat. Thalcave îi strânse pe toţi la pieptul lui puternic. Paganel îl făcu să primească o hartă a Americii de Sud şi a celor două oceane, pe care indianul o privise adesea cu mult interes. Era tot ce avea mai de preţ savantul. Robert nu avea să-i dea decât îmbrăţişările lui şi, dăruindu-i-le, nu-l uită nici pe Thauka.

Între timp, barca se apropia, se strecură printr-un canal îngust, săpat între bancuri, şi acostă în curând la ţărm.