— Şi ce conţin desagii? întrebă Tom Austin.
— Hrană pentru şapte oameni, timp de două zile, îi informă Mac Nabbs.
— Bine, spuse Glenarvan, sper că apa va scădea destul de mult în douăzeci şi patru de ore.
— Sau că noi vom găsi un mijloc să punem iar piciorul pe pământ, replică Paganel.
— Prima noastră datorie este să mâncăm, spuse Glenarvan.
— După ce mai întâi ne vom fi uscat, observă maiorul.
— Dar de unde foc? interveni Wilson.
— Ei bine, trebuie să facem foc, hotărî Paganel.
— Unde?
— La capătul trunchiului, ce naiba!
— Cu ce?
— Cu crengi uscate pe care le vom tăia din copac.
— Dar cum să le aprindem? întrebă Glenarvan. Iasca noastră parcă e un burete muiat.
— Ne vom descurca şi fără ea, răspunse Paganel, puţin muşchi uscat, o rază de soare, lentila ocheanului meu şi veţi vedea la ce foc ne vom încălzi. Cine se duce după lemne în pădure?
— Eu! exclamă Robert. Şi, urmat de prietenul său Wilson, dispăru ca o pisică în desişurile copacului. În timp ce ei lipseau, Paganel găsi muşchi uscat în cantitate suficientă. Cu ajutorul unei raze de soare şi al lentilei, aprinse fără greutate această materie combustibilă, aşezată pe un strat de frunze jilave în trifurcarea crengilor mari ale ombu-ului. Era o vatră naturală, care nu prezenta nicio primejdie de incendiu. Wilson şi Robert se întoarseră în curând cu un braţ de lemne uscate, pe care le aruncară peste muşchi. Paganel se aşeză deasupra vetrei, cu picioarele desfăcute, apoi aplecându-se şi ridicându-se repede produse cu ajutorul poncio-ului un puternic curent de aer. Lemnele se aprinseră şi în curând o flacără frumoasă se ridică pe vatra improvizată. Fiecare se uscă cum îi veni mai bine, în timp ce poncio-urile agăţate de crengi se legănau în bătaia vântului; apoi luară masa, drămuindu-şi porţiile, căci trebuiau să se gândească şi la ziua următoare; imensul bazin cu apă avea să se golească poate mai încet decât nădăjduia Glenarvan, şi proviziile erau foarte puţine. Ombu-ul nu avea niciun fruct, dar din fericire putea oferi o mare cantitate de ouă proaspete, aflate în numeroasele cuiburi care se găseau între ramuri, fără să punem la socoteală şi păsările cărora le aparţineau cuiburile. Toate aceste resurse nu erau deloc de dispreţuit.
Acum, în ipoteza unei şederi mai îndelungi, trebuiau să se instaleze mai confortabil.
— Fiindcă bucătăria şi sufrageria sunt la parter, spuse Paganel, noi ne vom culca la primul etaj; casa e mare, chiria nu e scumpă; nu trebuie să ne jenăm. Văd acolo sus nişte leagăne naturale în care, legându-ne bine, vom dormi ca în cele mai bune paturi din lume. N-avem de ce să ne temem; de altfel, câte unul din voi va sta de veghe şi suntem destui ca să respingem orice animal sălbatic sau chiar o flotă a indienilor.
— Nu ne lipsesc decât armele, spuse Tom Austin.
— Eu am pistoalele mele, anunţă Glenarvan.
— Şi eu pe ale mele, răspunse Robert.
— La ce bun, reluă Tom Austin, dacă domnul Paganel nu găseşte mijlocul de a fabrica praf de puşcă?
— E inutil, răspunse Mac Nabbs, arătând o cutie în bună stare.
— De unde o ai, domnule maior? întrebă Paganel.
— De la Thalcave. El s-a gândit că ne-ar putea fi de folos şi mi-a dat-o înainte de a sări în ajutorul lui Thauka.
— Viteaz şi generos indian! exclamă Glenarvan.
— Da, răspunse Tom Austin. Dacă toţi patagonezii sunt pe măsura lui, atunci mă închin în faţa Patagoniei!
— Vă rog să nu uitaţi calul! spuse Paganel. Sunt aşa de legaţi, încât ori mă înşel de-a binelea, ori îi vom revedea, unul purtându-l pe celălalt.
— Cât de departe suntem de Atlantic? întrebă maiorul.
— La patruzeci de mile cel mult, răspunse Paganel. Şi acum, prieteni, fiindcă fiecare poate face ce vrea, vă cer îngăduinţa să vă părăsesc. Îmi voi alege acolo sus un post de observaţie şi, datorită ocheanului meu, vă voi ţine la curent cu tot ce se întâmplă în jur.
Îl lăsară pe savant să facă ce voia şi acesta se căţără foarte îndemânatic din ramură în ramură, până dispăru îndărătul perdelei groase de frunziş. Tovarăşii săi începură atunci să-şi pregătească culcuşul. Ceea ce nu fu greu şi nici nu dură mult. Nu trebuiau nici să-şi facă paturi, nici să aşeze mobile; în curând, fiecare îşi reluă locul în jurul vetrei de jeratic. Începură să vorbească, dar nu despre situaţia prezentă pe care trebuiau s-o îndure cu răbdare. Reluară tema inepuizabilă a căpitanului Grant. Dacă apele aveau să se retragă, Duncan îşi va revedea călătorii pe bord în mai puţin de trei zile. Dar Harry Grant şi cei doi marinari, nefericiţii naufragiaţi, nu vor fi cu ei. Ba chiar părea că, după acest insucces, după această inutilă traversare a Americii, orice speranţă de a-i regăsi era pentru totdeauna pierdută, încotro să-şi îndrepte noile cercetări? Ce durere pentru lady Helena şi pentru Mary Grant, când vor auzi că viitorul nu le mai rezervă nicio nădejde.
— Biata mea soră! spuse Robert. Totul s-a sfârşit pentru noi!
Pentru prima oară, Glenarvan nu găsea niciun cuvânt de mângâiere. Ce nădejde mai putea da el copilului? Nu urmase oare cu o riguroasă exactitate indicaţiile din document?
— Şi totuşi, se frământă el, 37° latitudine nu e o cifră zadarnică. Faptul că aceasta se referă la naufragiul sau la captivitatea lui Harry Grant nu este ceva presupus sau ghicit. Am citit-o doar cu ochii noştri.
— Totul e adevărat, milord, răspunse Tom Austin, şi totuşi cercetările noastre au dat greş.
— Tocmai asta mă supără şi mă face să deznădăjduiesc! exclamă Glenarvan.
— Supărător poate fi, dacă vrei, răspunse Mac Nabbs liniştit, dar nu e cazul să-ţi pierzi nădejdea. Tocmai fiindcă avem o cifră indiscutabilă, trebuie să epuizăm până la capăt toate indicaţiile ei.
— Ce vrei să spui? îl întrebă Glenarvan. Ce ne mai rămâne de făcut, după părerea dumitale?
— Un lucru foarte simplu şi foarte logic, scumpul meu Eduard. Să ajungem din nou pe bordul Duncan-ului, să îndreptăm prova spre răsărit, şi să mergem pe paralela 37°, chiar dac-ar fi să ne întoarcem de unde am plecat.
— Crezi poate că nu m-am gândit la asta, Mac Nabbs? răspunse Glenarvan. Ba da! De o sută de ori! Dar ce şanse de reuşită avem? Să părăsim continentul american nu înseamnă să ne îndepărtăm de locul indicat chiar de Harry Grant, de Patagonia, atât de limpede numită în document?
— Vrei să începi iarăşi cercetările în pampas, răspunse maiorul, când ştii sigur că naufragiul Britanniei n-a avut loc nici pe coastele Pacificului, nici pe coastele Atlanticului?
