— Şi fiindcă am ocazia, profit.
— Profită, Paganel.
— Hai cu mine, maiorule. Vino şi tu, Robert. Am nevoie de martori.
Şi Paganel, lăsându-şi tovarăşii s-o ia înainte, se îndreptă, urmat de Robert Grant şi de maior, spre grupurile de păsări.
Ajunşi la o distanţă favorabilă, el trase un foc de puşcă în vânt, căci n-ar fi omorât o pasăre fără să aibă nevoie. Stolul de flamingo zbură deodată, în timp ce Paganel îi observa cu atenţie prin ochelari.
— Ei, se adresă el maiorului, când grupul dispăru, i-aţi văzut zburând?
— Da, sigur, răspunse Mac Nabbs, doar nu suntem orbi!
— Nu vi s-a părut că în zbor semănau cu nişte săgeţi împodobite cu pene?
— Nicidecum.
— Deloc, adăugă Robert.
— Eram sigur de asta! răspunse savantul cu un aer de satisfacţie. Aceasta însă nu l-a împiedicat câtuşi de puţin pe cel mai mândru dintre oamenii modeşti, pe ilustrul meu compatriot Chateaubriand, să fi făcut această comparaţie inexactă, între flamingo şi săgeţi! Ah, Robert, vezi tu, comparaţia e cea mai primejdioasă figură de stil pe care o cunosc! Fereşte-te de ea cât trăieşti şi n-o folosi decât la mare strâmtoare.
— Aşadar, eşti satisfăcut de experienţa dumitale? spuse maiorul.
— Încântat.
— Şi eu la fel, dar să dăm pinteni cailor, căci ilustrul dumitale Chateaubriand ne-a lăsat cu o milă în urma celorlalţi.
Când îşi ajunse din urmă tovarăşii, Paganel îl găsi pe Glenarvan vorbind de zor cu indianul, care părea să nu-l înţeleagă. Thalcave se oprise adeseori ca să cerceteze orizontul şi, de fiecare dată, figura lui exprimase o vie mirare. Glenarvan, nevăzând lângă el pe tălmaciul obişnuit, încercase zadarnic să intre în vorbă cu indianul. De aceea, cum îl văzu din depărtare pe savant, îl strigă:
— Haide, prietene Paganel, Thalcave nu izbuteşte defel să se înţeleagă cu mine.
Paganel vorbi câteva minute cu patagonezul şi, întorcându-se spre Glenarvan, spuse:
— Thalcave se miră de un fapt care e într-adevăr bizar.
— De ce anume?
— Că nu întâlneşti nici măcar urme de indieni pe aceste câmpii care, de obicei, sunt cutreierate de triburile lor; îi întâlneşti mânând din urmă vitele din estancias sau mergând până în Anzi, să îşi vândă covoarele de „zorill” şi bicele din curele împletite.
— Şi care o fi motivul? Ce spune Thalcave?
— Nu ştie; se miră, asta-i tot.
— Dar ce indieni credea el că va găsi în această parte a pampasului?
— Tocmai pe cei care au luat prizonieri pe străini, băştinaşi ai căror şefi sunt casicii Calfucura, Catriel sau Yanchetruz.
— Cine sunt ăştia?
— Şefii de trib, care acum treizeci de ani, înainte de a fi fost împinşi dincolo de sierre, erau atotputernici. De atunci s-au supus, atât cât se poate supune un om liber, şi străbat pampasul şi provincia Buenos Aires în căutare de hrană. Mă mir, deci, împreună cu Thalcave, că nu întâlnim urmele lor.
— Atunci ce hotărâre trebuie să luăm? întrebă Glenarvan.
— Voi afla imediat, răspunse Paganel.
Şi după câteva clipe de conversaţie cu Thalcave, spuse:
— Iată părerea lui, care-mi pare foarte înţeleaptă: Trebuie să ne continuăm drumul spre răsărit; până la Fortul Independenţei e drumul nostru, şi acolo, dacă nu vom mai afla noutăţi despre căpitanul Grant, vom şti cel puţin ce s-a întâmplat cu indienii din câmpia argentiniană.
— E departe Fortul Independenţei? întrebă Glenarvan.
— Nu, e aşezat în sierra Tandil, la vreo şaizeci de mile.
— Şi când vom ajunge acolo?
— Poimâine seară.
Vestea aceasta îl dezorientă oarecum pe Glenarvan. Iată ceva la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin: să nu găseşti niciun indian în pampas! Trebuia deci ca vreo împrejurare cu totul deosebită să-i fi alungat. Dar lucru mai grav încă, dacă Harry Grant era prizonierul unuia din aceste triburi, însemna oare că fusese târât de aceştia spre nord sau spre sud? Pe Glenarvan îl frământa îndoiala. Era necesar să urmărească cu orice chip drumul urmat de căpitan. În sfârşit, cel mai bun lucru era să asculte de părerea lui Thalcave şi să ajungă la Tandil. Acolo, cel puţin, vor găsi pe cineva cu care să vorbească.
Pe la patru seara zăriră o colină, care putea să treacă drept un munte în acest ţinut atât de neted. Era sierra Tapalquem, la poalele căreia călătorii înnoptară.
Trecerea sierrei o făcură a doua zi cât se poate de uşor. Urmară unduirile nisipoase ale terenului ce cobora în pantă domoală. O astfel de sierră nu putea să fie luată în serios de nişte oameni care străbătuseră Anzii Cordilieri. Caii nu-şi încetineau nici ei pasul. La prânz trecură de fortul părăsit de la Tapalquem, prima verigă a acestui lanţ de mici forturi, întinse de-a lungul lizierei de sud împotriva indigenilor jefuitori. Dar, spre mirarea crescândă a lui Thalcave, nu întâlniră nici urmă de indieni. Totuşi, spre amiază, mica trupă zări trei călăreţi bine echipaţi şi înarmaţi; aceştia însă nu numai că nu se apropiară, dar fugiră dinaintea lor cu o iuţeală de necrezut.
Glenarvan era furios.
— Nişte gauchos, spuse patagonezul, dând băştinaşilor denumirea care iscase altădată o discuţie între maior şi Paganel.
— Ah, gauchos! răspunse Mac Nabbs. Ei bine, Paganel, vântul de nord nu bate astăzi. Ce gândeşti despre aceştia?
