— Cum legi între ele cuvintele ce le-ai interpretat din nou şi cum citeşti documentul?

— Nimic mai uşor, spuse Paganel, arătându-le preţiosul document, pe care-l studia atât de conştiincios de câteva zile încoace.

Geograful, adunându-şi gândurile, tăcu un răstimp; se aşternu o linişte adâncă. Degetul urmărea pe document rândurile întrerupte, în timp ce cu o voce sigură şi subliniind unele cuvinte, grăi astfel: „La 7 iunie, tricatargul Britannia din Glasgow s-a scufundat după… să spunem, dacă vreţi, două zile, trei zile”, sau „o lungă agonie”, n-are importanţă, este totuna, „pe coastele Australiei. Îndreptându-se spre ţărm, doi marinari şi căpitanul Grant vor încerca să abordeze”, sau „au abordat continentul unde vor fi” sau „sunt luaţi prizonieri de indigeni cruzi. Ei au aruncat documentul” etc., etc. E limpede?

— Limpede, răspunse Glenarvan, dacă numele de continent se poate aplica Australiei, care nu e decât o insulă.

— Linişteşte-te, iubite Glenarvan, cei mai buni geografi sunt de acord să numească această insulă „continentul australian”.

— Atunci nu-mi mai rămâne să spun decât un singur lucru; să mergem în Australia! exclamă Glenarvan.

— În Australia! repetară în cor călătorii.

— Ştii, Paganel, că prezenţa dumitale pe bordul Duncan-ului e providenţială? adăugă Glenarvan.

— Bine, acceptă Paganel. Să admitem că eu sunt trimis de providenţă şi să nu mai vorbim de asta.

Aşa se sfârşi această conversaţie, care urma să aibă în viitor consecinţe atât de mari. Ea schimbă complet moralul călătorilor. Aceştia izbutiseră să găsească iarăşi o ieşire din labirintul în care se credeau rătăciţi pentru totdeauna. Pe ruinele proiectelor sfărâmate se ridica o nouă nădejde. Puteau să lase în urmă, fără teamă, continentul american. Gândurile le şi zburau spre pământul australian. Urcându-se din nou pe Duncan, pasagerii nu vor aduce deznădejdea pe bord, iar lady Helena şi Mary Grant nu vor avea pentru ce să plângă pierderea iremediabilă a căpitanului Grant. Astfel uitară de primejdia în care se găseau şi se lăsară în voia bucuriei, neavând decât un singur regret: acela de a nu putea porni imediat.

Era pe la patru după-masă. Hotărâră să cineze la şase. Paganel voi să sărbătorească printr-un măreţ ospăţ această zi fericită. Dar masa era foarte modestă şi atunci îi propuse lui Robert să meargă împreună la vânătoare „în pădurea vecină”, lucru care l-a bucurat nespus pe băiat. Luară cutia cu praf de puşcă a lui Thalcave, îşi curăţară pistoalele pe care le încărcară cu gloanţe mici şi plecară.

— Nu vă depărtaţi, îi sfătui grav maiorul pe cei doi vânători.

După plecare, Glenarvan şi Mac Nabbs se duseră să cerceteze semnele crestate în copac, în timp ce Wilson şi Mulrady aţâţau din nou focul.

Glenarvan, care coborâse până la suprafaţa imensului lac, nu observase niciun semn de scădere a nivelului apei. Totuşi, părea a fi atins maximum de înălţime; dar violenţa cu care curgea de la sud la nord dovedea că echilibrul între râurile argentiniene nu se stabilise încă. Înainte de descreştere, masa lichidă trebuia să rămână staţionară, asemenea mării în momentul când încetează fluxul şi începe refluxul. Nu puteau deci să se bizuie pe o scădere a apelor atât timp cât ele curgeau cu o iuţeală de torent.

În timp ce Glenarvan şi maiorul îşi comunicau observaţiile, răsunară în copac nişte împuşcături întovărăşite de strigăte de bucurie aproape tot atât de zgomotoase. Vocea subţire a lui Robert se contopea cu aceea de bas a lui Paganel. Se întreceau între ei, care de care mai zglobiu. Vânătoarea se anunţa bună şi îi făcea pe călători să aştepte o masă copioasă. Când maiorul şi Glenarvan se întoarseră lângă foc, ei îl felicitară mai întâi pe Wilson pentru excelenta idee pe care o avusese. Bravul marinar, cu ajutorul unui ac gros prins de o sfoară, pornise la un pescuit cu rezultate minunate. Câteva duzini de peştişori delicaţi ca pietroşeii, numiţi „mojarras”, se zbăteau într-o cută a poncio-ului său şi promiteau să ofere o mâncare delicioasă.

În clipa aceea, vânătorii coborâră de pe culmile ombu-ului. Paganel ducea în mână cu prudenţă nişte ouă de rândunică neagră şi un şir de vrăbii, pe care avea să le prezinte mai târziu sub numele de ciocârlii. Robert împuşcase cu îndemânare câteva perechi de „hilgueros”, păsărele cu pene verzi şi galbene, foarte gustoase şi căutate pe piaţa din Montevideo. Paganel, care cunoştea cincizeci şi unu de feluri de preparate din ouă, trebui să se mulţumească de astă dată să le coacă în spuză. Totuşi, masa fu pe cât de variată, pe atât de aleasă. Carnea uscată, ouăle tari, mojarras la frigare, vrăbiile şi hilgueros fripte au format laolaltă unul din acele ospeţe care cu greu se uită.

Conversaţia era foarte veselă. Paganel fu lăudat mult în îndoita sa calitate de vânător şi bucătar. Savantul primi felicitările cu modestia caracteristică celor merituoşi. Apoi începu să facă consideraţii foarte curioase cu privire la minunatul ombu care-i adăpostea în frunzişul lui şi ale cărui adâncimi erau, după părerea lui, imense.

— Robert şi cu mine, adăugă el glumind, ne credeam în plin codru, la vânătoare. Credeam că ne vom rătăci la un moment dat. Nu mai puteam găsi drumul înapoi. Soarele cobora spre apus, căutam zadarnic urmele paşilor mei. Ne ajunsese foamea. Desişurile întunecate începură să răsune de răgetele fiarelor… adică nu, nu erau fiare, îmi pare rău!

— Cum vine asta, spuse Glenarvan, îţi pare rău că nu erau fiare sălbatice?

— Da, desigur.

— Totuşi, de la animalele sălbatice te poţi aştepta la cele mai teribile lucruri.

— Sălbăticie nu există, ştiinţific vorbind, răspunse savantul.

— Asta-i bună, Paganel, exclamă maiorul, vrei să mă faci să cred în utilitatea fiarelor? La ce folosesc?

— Cum, maiorule, strigă Paganel, dar ele servesc la clasificare, ne ajută să stabilim familii, genuri…

— M-aş lipsi bucuros de ele! zise Mac Nabbs. Dacă aş fi fost unul din tovarăşii lui Noe, în momentul potopului, l-aş fi împiedicat cu siguranţă pe patriarhul acesta neprevăzător să adăpostească în barcă perechi de lei, de tigri, de pantere, de urşi şi de alte animale, pe cât de răufăcătoare, pe atât de nefolositoare.

— Ai fi făcut dumneata asta?

— Aş fi făcut-o.

— Ei bine, ai fi greşit din punct de vedere zoologic!

— Dar nu din punct de vedere uman, răspunse maiorul.

— E revoltător! reluă Paganel. Şi întrucât mă priveşte, dimpotrivă, aş fi păstrat chiar şi nişte megatherium, şi pterodactyli şi toate vieţuitoarele antediluviene de care suntem astăzi, din nenorocire, lipsiţi.

— Îţi spun încă o dată că rău a făcut Noe, izbucni din nou Mac Nabbs, şi că merită până la sfârşitul veacurilor blestemul savanţilor!

Ascultătorii lui Paganel şi ai maiorului nu se puteau abţine să nu râdă, văzând disputa dintre cei doi prieteni pe socoteala bătrânului Noe. Maiorul, în pofida tuturor principiilor sale, căci o viaţă întreagă nu se certase cu nimeni, se lua în flecare zi la harţă cu Paganel. Probabil că savantul îl aţâţa într-un mod cu totul deosebit.

Glenarvan, după obiceiul său, interveni în discuţie şi spuse:

— Poate că este regretabilă lipsa animalelor sălbatice, din punct de vedere ştiinţific sau omenesc; azi, însă, trebuie să ne resemnăm că lipsesc! Paganel nu poate nădăjdui să întâlnească vreunul în această pădure aeriană.

— De ce nu? răspunse savantul.

— Animalele sălbatice într-un copac? întrebă Tom Austin.

— Ei da, fără îndoială! Tigrul Americii, jaguarul, când e încolţit de vânători, se refugiază în copaci; unul din ei, surprins de inundaţie, ar fi putut foarte bine să caute adăpost între ramurile ombu-ului.

— În sfârşit, presupun că n-ai întâlnit vreunul, spuse maiorul.

— Nu, răspunse Paganel, deşi am străbătut toată pădurea. E păcat, căci ar fi fost o vânătoare superbă. Sălbatic carnivor mai e şi jaguarul ăsta! Cu o singură lovitură de labă suceşte gâtul unui cal! Şi dacă a gustat o dată din carne de om, o caută şi o doreşte cu lăcomie. Ceea ce îi place mai mult e carnea de indian, apoi de negru, mulatru şi, în sfârşit, de alb.

— Fericit lucru că nu venim decât în rândul al patrulea! exclamă maiorul.

— Asta nu înseamnă nimic altceva decât că nu ai carnea gustoasă, îl înfruntă Paganel cu un ton dispreţuitor.

— Sunt încântat că nu am carnea gustoasă, îi răspunse la rândul lui maiorul.

— Oricum, e umilitor! îi dădu Paganel înainte cu încăpăţânare. Albii au pretenţia că sunt primii dintre oameni. Şi asta se pare că nu prea se potriveşte cu părerea domnilor jaguari!

— Oricum ar fi, bravul meu Paganel, spuse Glenarvan, mă bucur de lipsa scumpilor dumitale jaguari. Situaţia noastră şi aşa nu e atât de plăcută…

— Cum! Neplăcută? strigă Paganel, agăţându-se de acest cuvânt, care putea da o nouă întorsătură conversaţiei. Te plângi de soartă, Glenarvan?

— Bineînţeles, răspunse lordul. Te simţi poate în largul dumitale pe crengile astea incomode şi prea puţin capitonate?

— Niciodată nu m-am simţit mai bine, nici măcar în cabinetul meu de lucru. Ducem viaţa păsărilor, cântăm, zburăm! Încep să cred că oamenii sunt meniţi să trăiască în copaci.

— Nu le lipsesc decât aripile! spuse maiorul.

— Îşi vor face şi aripi într-o bună zi.

— Aşteptând să şi le facă, răspunse Glenarvan – îngăduie-mi, scumpul meu prieten, să prefer, în locul acestei locuinţe aeriene, nisipul unui parc, parchetul unei camere sau puntea unui vas.