— Haide, ţine-te bine! repetă Glenarvan, care-l susţinea pe Paganel cu o mână şi înota cu cealaltă.

— Merge, merge, răspunse vrednicul savant, şi chiar nu-mi displace…

Ce nu-i displăcea? Nu o aflară niciodată, căci bietul om fu nevoit să înghită sfârşitul frazei împreună cu o jumătate de litru de apă noroioasă. Maiorul înainta calm, tăind apa cu mişcări regulate, care ar fi stârnit invidia chiar a unui înotător de forţă. Marinarii se strecurau ca marsuinii în elementul lor. Iar Robert, agăţat de coama lui Thauka, se lăsa dus de el. Thauka tăia apele cu putere şi se menţinea instinctiv în direcţia copacului, înspre care, de altfel, îi ducea şi curentul.

Nu-i mai despărţea de copac decât douăzeci de braţe (vreo douăzeci şi unu de metri). În câteva clipe, toţi ajunseră la el. Din fericire, căci, dacă n-ar fi nimerit acest adăpost, ar fi pierdut posibilitatea de salvare şi desigur toţi ar fi fost înghiţiţi de valuri.

Apa se ridica până la partea de sus a trunchiului, tocmai până la locul de unde pornesc crengile. Le veni deci uşor să se agaţe. Thalcave, părăsindu-şi calul şi ridicându-l pe Robert, se căţără cel dintâi; în curând braţele lui puternice aşezară la loc sigur pe înotătorii epuizaţi. Dar Thauka, târât de curent, se depărta cu repeziciune. Îşi întorcea capul spre stăpânul lui şi, clătinându-şi coama lungă, îl chema nechezând.

— Îl părăseşti? îl întrebă Paganel pe Thalcave.

— Eu? strigă indianul.

Şi aruncându-se în apele furioase reapăru la vreo zece-doisprezece metri departe de copac. Peste câteva clipe, braţul i se prindea de gâtul lui Thauka. Şi cal şi călăreţ erau duşi de ape în zarea ceţoasă dinspre nord.

Capitolul XXIII

Viaţă de pasăre

Copacul unde Glenarvan şi tovarăşii săi se refugiaseră semăna cu un nuc. Avea ca şi nucul frunzele lucioase şi

rotunjite. În realitate era un „ombu” care creştea izolat în şesurile argentiniene. Copacul acesta, cu trunchiul răsucit şi uriaş, e fixat în pământ nu numai prin rădăcinile lui groase, dar şi prin lăstari puternici, care îl leagă de pământ şi mai trainic. De aceea şi rezistase el puhoiului care-l asaltase.

Ombu-ul avea o sută de picioare în înălţime şi putea acoperi cu umbra lui o suprafaţă de vreo sută douăzeci de metri. Tot eşafodajul se sprijinea pe trei crengi mari, care se despărţeau din trunchiul lat de şase picioare. Două din ramuri se ridicau aproape perpendicular şi susţineau imensa umbrelă a frunzişului, ale cărui ramuri încrucişate, amestecate şi împletite ca de mâna unui împletitor de coşuri, formau un adăpost de nepătruns.

A treia creangă, dimpotrivă, se întindea aproape orizontal deasupra apelor care mugeau, aşa încât frunzele erau în apă; ea forma un cap înaintat al acestei insule de verdeaţă înconjurată de un ocean. Se puteau mişca în voie în acest copac uriaş. Frunzişul desfăcut în cerc lăsa spaţii mari, goale, adevărate luminişuri cu aer suficient şi proaspăt. Văzând crengile ridicându-şi până la nori ramurile nenumărate şi legate una de alta cu liane parazite, printre care se furişau razele de soare, ai fi spus că într-adevăr trunchiul acestui copac ducea singur în spate o întreagă pădure.

La sosirea fugarilor, o sumedenie de păsări îşi luară zborul de pe ramurile înalte, protestând prin strigăte împotriva unei uzurpări de domiciliu atât de flagrante. Păsările, care şi ele căutau un adăpost pe acest ombu singuratic, erau aici cu sutele; mierle, grauri, „isacas”, „hilgueros” şi mai ales picaflori, păsări-muşte, viu colorate; când zburară, păru că vântul vrea să despoaie copacul de toate florile lui.

Aşa se prezenta locuinţa pe care o găsise mica trupă a lui Glenarvan. Tânărul Grant şi îndemânaticul Wilson, de cum se urcară în copac, se grăbiră să se caţere până la ramurile cele mai înalte. Li se zări atunci capul ieşind prin bolta de verdeaţă. Din acest punct, privirea îmbrăţişa un orizont vast. Oceanul, creat prin inundaţie, îi înconjura din toate părţile şi privirile, oricât de departe ajungeau, nu întâlneau niciun petic de pământ; niciun copac nu ieşea din şesul lichid; numai ombu-ul, solitar, în mijlocul apelor revărsate, fremăta sub loviturile valurilor. Din depărtare, curgând dinspre sud spre nord, treceau trunchiuri dezrădăcinate duse de curentul năvalnic, crengi răsucite, acoperişuri de stuf smulse de pe bordeiele distruse, grinzi furate de apă din acoperişurile estancias-urilor, cadavre de animale înecate, piei însângerate şi, pe un copac ce se clătina, o întreagă familie de jaguari, care răgeau şi-şi înfigeau ghearele în pluta lor fragilă. Ceva mai departe, un punct negru, care aproape nu se mai vedea, atrase atenţia lui Wilson. Era Thalcave şi credinciosul său Thauka, dispărând în zare.

— Thalcave, prietene Thalcave! strigă Robert, întinzând mâna spre curajosul patagonez.

— Va scăpa, domnule Robert, răspunse Wilson. Dar hai să mergem lângă milord.

O clipă mai târziu, Robert Grant şi marinarul coborâră cele trei etaje de ramuri şi se găsiră din nou la capătul trunchiului. Glenarvan, Paganel, maiorul, Austin şi Mulrady erau aşezaţi aici călare sau agăţaţi, fiecare după cum se pricepea. Wilson le povesti ce-au văzut din vârful ombu-ului. Toţi erau de părere că Thalcave va scăpa. Singurul punct nelămurit era dacă Thalcave îl va salva pe Thauka, sau Thauka pe Thalcave. Situaţia oaspeţilor de pe ombu era fără îndoială mult mai alarmantă. Copacul va ceda cu siguranţă puterii curentului, iar inundaţia crescândă putea înghiţi şi ramurile înalte, căci depresiunea solului făcea din această parte a câmpiei un rezervor adânc. Prima grijă a lui Glenarvan fu deci să stabilească, cu câteva crestături, puncte de reper, care să le îngăduie să observe diferenţele de nivel ale apei. Nivelul apei se stabilise. Se părea că nu mai creşte. Ceea ce îi mai liniştea.

— Şi acum, ce vom face? întrebă Glenarvan.

— Ne vom face cuibul, ce naiba! răspunse vesel Paganel.

— Să ne facem cuibul! exclamă Robert.

— Fireşte, băiatul meu, şi vom trăi viaţa păsărilor, de vreme ce nu putem trăi viaţa peştilor.

— Bine, spuse Glenarvan, dar cine ne va aduce merinde-n cioc?

— Eu, răspunse maiorul.

Toate privirile se îndreptară spre Mac Nabbs; maiorul se aşezase confortabil într-un fotoliu natural, format din două ramuri flexibile şi cu o mână întinse desagii lui muiaţi, dar încă plini.

— Ah, Mac Nabbs, exclamă Glenarvan, te recunosc perfect! Te gândeşti la toate, chiar în împrejurări în care oricine uită totul.

— De vreme ce hotărâsem să nu ne înecăm, răspunse maiorul, nu aveam intenţia să murim de foame.

— M-aş fi gândit şi eu la asta, spuse naiv Paganel, dar sunt atât de distrat!

— Şi ce conţin desagii? întrebă Tom Austin.

— Hrană pentru şapte oameni, timp de două zile, îi informă Mac Nabbs.

— Bine, spuse Glenarvan, sper că apa va scădea destul de mult în douăzeci şi patru de ore.

— Sau că noi vom găsi un mijloc să punem iar piciorul pe pământ, replică Paganel.

— Prima noastră datorie este să mâncăm, spuse Glenarvan.

— După ce mai întâi ne vom fi uscat, observă maiorul.

— Dar de unde foc? interveni Wilson.

— Ei bine, trebuie să facem foc, hotărî Paganel.

— Unde?

— La capătul trunchiului, ce naiba!

— Cu ce?

— Cu crengi uscate pe care le vom tăia din copac.

— Dar cum să le aprindem? întrebă Glenarvan. Iasca noastră parcă e un burete muiat.

— Ne vom descurca şi fără ea, răspunse Paganel, puţin muşchi uscat, o rază de soare, lentila ocheanului meu şi veţi vedea la ce foc ne vom încălzi. Cine se duce după lemne în pădure?

— Eu! exclamă Robert. Şi, urmat de prietenul său Wilson, dispăru ca o pisică în desişurile copacului. În timp ce ei lipseau, Paganel găsi muşchi uscat în cantitate suficientă. Cu ajutorul unei raze de soare şi al lentilei, aprinse fără greutate această materie combustibilă, aşezată pe un strat de frunze jilave în trifurcarea crengilor mari ale ombu-ului. Era o vatră naturală, care nu prezenta nicio primejdie de incendiu. Wilson şi Robert se întoarseră în curând cu un braţ de lemne uscate, pe care le aruncară peste muşchi. Paganel se aşeză deasupra vetrei, cu picioarele desfăcute, apoi aplecându-se şi ridicându-se repede produse cu ajutorul poncio-ului un puternic curent de aer. Lemnele se aprinseră şi în curând o flacără frumoasă se ridică pe vatra improvizată. Fiecare se uscă cum îi veni mai bine, în timp ce poncio-urile agăţate de crengi se legănau în bătaia vântului; apoi luară masa, drămuindu-şi porţiile, căci trebuiau să se gândească şi la ziua următoare; imensul bazin cu apă avea să se golească poate mai încet decât nădăjduia Glenarvan, şi proviziile erau foarte puţine. Ombu-ul nu avea niciun fruct, dar din fericire putea oferi o mare cantitate de ouă proaspete, aflate în numeroasele cuiburi care se găseau între ramuri, fără să punem la socoteală şi păsările cărora le aparţineau cuiburile. Toate aceste resurse nu erau deloc de dispreţuit.

Acum, în ipoteza unei şederi mai îndelungi, trebuiau să se instaleze mai confortabil.

— Fiindcă bucătăria şi sufrageria sunt la parter, spuse Paganel, noi ne vom culca la primul etaj; casa e mare, chiria nu e scumpă; nu trebuie să ne jenăm. Văd acolo sus nişte leagăne naturale în care, legându-ne bine, vom dormi ca în cele mai bune paturi din lume. N-avem de ce să ne temem; de altfel, câte unul din voi va sta de veghe şi suntem destui ca să respingem orice animal sălbatic sau chiar o flotă a indienilor.

— Nu ne lipsesc decât armele, spuse Tom Austin.

— Eu am pistoalele mele, anunţă Glenarvan.

— Şi eu pe ale mele, răspunse Robert.