— Indieni? exclamă Glenarvan.
— Nu, răspunse Thalcave, „aguaras”.
Robert îl privi pe Glenarvan.
— Aguaras? întrebă el.
— Da, încuviinţă Glenarvan, lupii roşii din pampas.
Amândoi puseră mâna pe arme şi veniră lângă indian. Acesta arătă spre locul unde se executa parcă un formidabil concert de urlete.
Robert făcu fără voia lui un pas înapoi.
— Ţi-e frică de lupi, băiatul meu? îl întrebă Glenarvan.
— Nu, milord, răspunse Robert cu dârzenie în glas. Lângă dumneavoastră, de altfel, nu mi-e frică de nimic.
— Cu atât mai bine. Aceşti aguaras nu sunt animale de care să te temi prea mult şi nici nu m-aş sinchisi de ele dacă n-ar fi atât de numeroase.
— Ce importanţă are? răspunse Robert. Suntem bine înarmaţi. N-au decât să vină.
— Şi-i vom întâmpina cum se cuvine!
Spunând aceste cuvinte, Glenarvan voia să-l liniştească pe copil. Dar el se gândea cu destulă spaimă la această haită de carnivore dezlănţuite în noapte.
Poate că erau chiar câteva sute, şi trei oameni, oricât de bine ar fi fost înarmaţi, nu puteau să lupte împotriva unui număr atât de mare de sălbăticiuni.
Când patagonezul rostise cuvântul „aguaras”, Glenarvan recunoscuse îndată numele pe care indienii din pampas îl dau lupilor roşii. Acest carnivor, sau „canis-jubatus”, cum îl numesc naturaliştii, este înalt cât un câine mare şi are capul ca de vulpe. Părul e de culoare ruginie ca scorţişoara şi pe spinare îi flutură o coamă neagră. Animalul este foarte agil şi foarte viguros. Trăieşte de obicei în ţinuturile mlăştinoase şi urmăreşte, înotând, animalele de apă. Noaptea îl goneşte din vizuina lui, în care doarme toată ziua; e temut în special în „estancias”36 căci, cum îl încolţeşte foamea, dă iama prin vite. Singur, aguara nu este deloc primejdios: dar când se găsesc în număr mare, se schimbă lucrurile. E preferabil să ai de-a face chiar cu jaguarul sau cuguarul pe care-l poţi ataca deschis.
Dar faţă de urletele care răsunau în pampas şi faţă de mulţimea umbrelor care ţopăiau pe câmp, Glenarvan nu putea să se înşele asupra numărului de lupi roşii adunaţi pe malurile Guamini-ului; animalele mirosiseră o pradă sigură, carne de cal sau de om, şi niciunul dintre ele nu s-ar fi întors în vizuină fără să-şi fi luat porţia. Situaţia era deci foarte primejdioasă.
Cercul lupilor se strângea din ce în ce. Caii, treziţi din somn, dădeau semne de cea mai îngrozitoare spaimă. Thauka bătea cu copita, încercând să-şi rupă căpăstrul şi stătea gata s-o ia la fugă. Stăpânul său nu izbutea să-l liniştească decât scoţând neîntrerupt un anumit şuierat.
Glenarvan şi Robert se aşezară în aşa fel, încât apărau intrarea ramadei. Cu armele încărcate, erau gata să tragă asupra primului rând de aguaras, când Thalcave îi opri.
— Ce vrea Thalcave?
— Să nu tragem.
— De ce?
— Poate socoteşte că n-a sosit momentul.
Dar nu acest motiv îl îndemnase pe indian, ci altul, mai grav, pe care Glenarvan îl înţelese când Thalcave, deschizându-şi cutia cu praf de puşcă şi răsturnând-o le arătă că era aproape goală.
— Ei? întrebă Robert.
— Ei bine, trebuie să ne economisim muniţiile. Vânătoarea noastră de azi ne-a costat scump şi mai avem foarte puţine gloanţe şi praf de puşcă. N-a mai rămas nici pentru douăzeci de focuri.
Copilul nu răspunse nimic.
— Nu ţi-e frică, Robert?
— Nu, milord.
— Bine, băiatul meu.
În acest moment răsună o nouă detunătură. Thalcave culcase la pământ un duşman prea îndrăzneţ. Lupii, care înaintau în rânduri strânse, dădură înapoi şi se îngrămădiră la o sută de paşi de ocol.
De îndată, Glenarvan, la un semn al indianului, îşi reluă locul. Acesta, strângând culcuşul, ierburile, într-un cuvânt toate materiile combustibile, le îngrămădi la intrarea ramadei şi azvârli pe ele un tăciune încă aprins. În curând o perdea de flăcări se întinse pe fondul negru al cerului şi printre limbile de foc câmpia se văzu puternic luminată. Glenarvan îşi dădu atunci seama de numărul mare al animalelor pe care trebuiau să le înfrunte. Părea că niciodată nu se adunaseră laolaltă atâţia lupi lacomi. Bariera de foc pe care le-o ridicase Thalcave le înteţise mânia, neputând înainta. Câţiva, totuşi, ajunseră până la rug şi-şi arseră labele.
Din vreme în vreme trebuiau să tragă din nou, pentru ca să oprească hoarda aceasta dezlănţuită; după o oră, vreo cincisprezece cadavre presărau preria.
Asediaţii se aflară atunci într-o situaţie oarecum mai puţin primejdioasă. Atâta timp cât durau muniţiile, atâta timp cât bariera de foc se înălţa la intrarea ramadei, nu trebuiau să se teamă de năvală. Dar după aceea, ce vor face când toate mijloacele de respingere a haitei se vor sfârşi? Glenarvan îl privi pe Robert şi se simţi înduioşat. Se uită pe sine şi nu se gândi decât la acest biet copil care dovedea un curaj cu mult mai mare decât era firesc pentru vârsta lui. Robert era palid, dar nu lăsa arma din mână şi aştepta hotărât asaltul lupilor înfuriaţi.
Totuşi, Glenarvan, după ce examină cu sânge rece situaţia, hotărî să-i pună capăt.
— Într-o oră, spuse el, nu vom mai avea nici praf de puşcă, nici gloanţe, nici foc. Nu trebuie să aşteptăm până atunci ca să luăm o hotărâre.
Se întoarse deci spre Thalcave şi, folosind cele câteva cuvinte spaniole pe care şi le amintea, începu cu indianul o conversaţie adesea întreruptă de focuri de armă.
Se înţeleseră, dar cu mare greutate. Glenarvan cunoştea din fericire obiceiurile lupului roşu. Fără acest lucru, n-ar fi putut să priceapă cuvintele şi gesturile patagonezului.
Totuşi, se scurse un sfert de ceas până ce fu în stare să-i transmită lui Robert răspunsul lui Thalcave. Glenarvan îl întrebase pe indian despre situaţia lor aproape desperată.
— Şi ce-a răspuns? întrebă Robert.
— A spus că, orice-ar fi, trebuie să rezistăm până în zori. Augaras nu ies decât noaptea; dimineaţa se retrag în vizuină. E lupul întunericului, o fiară laşă, căreia îi e frică de lumină, o bufniţă cu patru labe.
