— Doi! replică sergentul cu un ton sigur.
— Doi? spuse Glenarvan foarte surprins. Doi englezi?
— Nu. Cine a zis englezi?… Un francez şi un italian!
— Un italian care a fost măcelărit de poiuşi? întrebă Paganel.
— Da! Şi am aflat apoi… francezul salvat.
— Salvat! strigă tânărul Robert, care-şi pusese toată nădejdea în spusele sergentului.
— Da, salvat, răspunse Manuel.
Toţi îl priveau pe savant, care se lovea peste frunte cu un aer deznădăjduit.
— Ah, înţeleg, spuse el în sfârşit, totul e limpede, totul se explică.
— Despre ce e vorba? întrebă Glenarvan, pe cât de neliniştit, pe atât de nerăbdător.
— Prieteni, răspunse Paganel, apucându-l pe Robert de mâini, trebuie să ne resemnăm după o mare deziluzie. Am urmat un drum greşit. Nu e vorba de căpitan, ci de un italian, Marco Vazello, ucis într-adevăr de poiuşi, şi de unul din compatrioţii mei, care a întovărăşit ca prizonier de mai multe ori pe aceşti indieni până la malurile Colorado-ului şi care, după ce a scăpat, în sfârşit, din mâinile lor, s-a întors în Franţa. Crezând că suntem pe urmele lui Harry Grant, am nimerit pe acelea ale tânărului Guinnard39.
O linişte adâncă întâmpină această declaraţie. Greşeala era evidentă. Amănuntele date de sergent, naţionalitatea prizonierului, uciderea tovarăşului său, evadarea lui din mâinile indienilor, totul contribuia s-o facă şi mai evidentă.
Glenarvan privea nemulţumit spre Thalcave. Indianul luă atunci cuvântul:
— N-aţi auzit niciodată vorbindu-se de trei englezi prizonieri? întrebă el pe sergentul francez.
— Niciodată! răspunse Manuel. S-ar fi aflat la Tandil… Aş şti şi eu… Nu, nu, aşa ceva…
După acest răspuns categoric, Glenarvan nu mai avea nimic de făcut în Fortul Independenţei. Prietenii lui şi el se retraseră, nu fără a-i mulţumi şi a-i strânge mâna sergentului.
Glenarvan era deznădăjduit pentru faptul că li se năruise orice speranţă. Robert mergea alături de el fără să scoată un cuvânt, cu ochii umezi de lacrimi. Glenarvan nu găsea nicio vorbă ca să-l mângâie. Paganel gesticula vorbind cu sine însuşi. Maiorul nu-şi descleşta buzele. Thalcave părea jignit în amorul lui propriu de indian, fiindcă rătăciseră pe un drum greşit. Totuşi nimeni nu se gândea să-i reproşeze o greşeală atât de scuzabilă.
Se întoarseră la fonda.
Seara, la masă, toţi erau trişti. Fireşte, niciunul dintre aceşti oameni curajoşi şi devotaţi nu regreta osteneala îndurată fără folos şi atâtea primejdii prin care trecuseră. Dar fiecăruia i se spulberase într-o clipă orice nădejde de succes. Într-adevăr, puteau ei să-l mai întâlnească pe căpitanul Grant între sierra Tandil şi mare? Nu. Sergentul Manuel ar fi fost cu siguranţă informat dacă vreun prizonier ar fi căzut în mâinile vreunui trib indian pe ţărmul Atlanticului. Un eveniment ca acesta nu putea scăpa atenţiei băştinaşilor care străbat regulat drumul dintre Tandil şi Carmen, pentru a face negoţ la gurile lui Rio Negro. Şi traficanţii din câmpia argentiniană îşi comunică tot ce află. Călătorii nu mai aveau de luat decât o singură hotărâre: să ajungă, şi asta cât mai repede, la Duncan, la întâlnirea hotărâtă în golful Medano.
În acest timp, Paganel îi ceruse lui Glenarvan documentul căruia cu toţii îi dăduseră crezare, rătăcind atâta cu cercetările lor. Îl reciti cu o furie ce abia şi-o putea ascunde, căutând să-i smulgă o nouă interpretare.
— Documentul e totuşi limpede! repeta Glenarvan. Explică în modul cel mai categoric naufragiul căpitanului şi locul captivităţii!
— Ei bine, nu! răspunse geograful bătând cu pumnul în masă. De o sută de ori nu! De vreme ce Harry Grant nu e în pampas, el nu e în America. Şi unde este trebuie să ne spună documentul, şi ne-o va spune, prieteni, de nu, nu mai sunt eu Jacques Paganel!
Capitolul XXII
Năvala apelor
O sută cincizeci de mile despart Fortul Independenţei de malurile Atlanticului. Fără întârzieri neprevăzute, care erau prea puţin probabile, Glenarvan trebuia să ajungă la Duncan în patru zile. Dar să se întoarcă pe bord fără căpitanul Grant, după ce dăduseră greş cu investigaţiile, iată un gând cu care nu se putea împăca. De aceea, a doua zi nici nu se gândi să dea ordinul de plecare. Maiorul îşi luă asupra lui această sarcină; puse să se înşeueze caii, să se reînnoiască proviziile, să stabilească popasuri în drum. Datorită lui, la ora opt dimineaţa, mica trupă coborî văile acoperite cu iarbă ale sierrei Tandil.
Glenarvan, cu Robert alături de el galopau fără a scoate un cuvânt. Caracterul îndrăzneţ şi hotărât al lordului nu-i îngăduia acestuia să accepte liniştit un eşec; inima îi bătea să-i aprindă pieptul, capul îi ardea. Paganel, sâcâit de această idee, întorcea documentul când pe faţă, când pe dos, când în sus, când în jos, doar să afle ceva nou. Thalcave, mut, îl lăsa pe Thauka să-l ducă unde vrea el. Maiorul, fără să-şi fi pierdut încrederea, rămânea la postul lui, ca un om pe care nimic nu-l putea descuraja. Tom Austin şi cei doi marinari împărtăşeau durerea celorlalţi. La un moment dat, un iepure fricos ţâşni peste drum. Marinarii scoţieni, superstiţioşi, se priviră.
— Semn rău, zise Wilson.
— Da, la noi în Highlands, îi răspunse Mulrady.
— Ce e rău în Highlands nu-i bun nici aici, declară cu siguranţă Wilson.
Spre amiază, călătorii trecuseră de sierra Tandil şi se găseau din nou în şesurile complet netede, care se întind până la mare. La fiecare pas, râuri limpezi udau ţinutul rodnic şi se pierdeau în mijlocul păşunilor bogate. Pământul îşi redobândise linia orizontală normală, ca oceanul după furtună. Ultimii munţi ai pampasului argentinian fuseseră lăsaţi în urmă şi preria monotonă oferea cailor un bogat covor de verdeaţă.
Timpul fusese frumos până atunci. Dar în ziua aceea, cerul luă o înfăţişare care-i îngrijoră puţin pe călători. Masele de aburi, iscate de căldura zilelor din ajun şi strânse în nori deşi, promiteau să se reverse în ploi torenţiale. De altfel, vecinătatea Atlanticului şi vântul de vest, care e stăpân deplin aici, făceau deosebit de umedă clima acestui ţinut. Acest fapt se vedea din abundenţa şi rodnicia păşunilor, din verdele lor închis. Totuşi, în acea zi, norii nu s-au spart şi seara, după un drum de patruzeci de mile, parcurs cu uşurinţă, caii se opriră pe malul unor „canadas”, adânci şanţuri naturale pline cu apă. Nicăieri vreun adăpost natural. Poncio-urile le slujiră de cort şi totodată de pături; toţi adormiră sub cerul ameninţător, dar care se mărgini, din fericire, numai la ameninţări.
A doua zi, pe măsură ce câmpia cobora, apele subterane îşi trădară şi mai mult prezenţa; umiditatea ieşea prin toţi porii pământului. În curând, lacuri mari, unele destul de adânci, altele abia începând să se formeze, tăiau drumul ce ducea spre răsărit. Câtă vreme nu întâlniră decât „lagunas”, pânze de apă bine delimitate şi fără plante acvatice, caii putură să-şi taie drum cu uşurinţă; dar mult mai greu se descurcară cu mlaştinile mişcătoare numite „penganos”; ierburi înalte li se împleteau pe picioare, nimic nu te prevenea, trebuia să fi intrat în ele ca să le recunoşti.
În aceste mlaştini şi-au găsit mulţi moartea. Într-adevăr, Robert, care o luase înainte cu o jumătate de milă, se întoarse în galop, strigând:
— Domnule Paganel, domnule Paganel, o pădure de coarne de animale!
— Ce? răspunse savantul. Ai dat de o pădure de coarne?
— Da, sau cel puţin un crâng!
— Un crâng? Visezi, băiete! replică Paganel, dând din umeri.
— Nu visez, reluă Robert, veţi vedea îndată! Uite o ţară ciudată, se seamănă coarne, care cresc ca şi grâul! Aş vrea să le cunosc sămânţa.
— Se pare că vorbeşti serios, spusă maiorul.
— Da, domnule maior, veţi vedea.
Robert nu se înşelase şi, în curând, se găsiră cu toţii în faţa unui imens câmp de coarne, regulat plantate, care se întindea cât vedeai cu ochii. Era un adevărat hăţiş mărunt şi des, dar ciudat.
— Ei, vedeţi? spuse Robert.
— Iată ceva ciudat! răspunse Paganel, întorcându-se spre indian şi cerându-i o lămurire.
— Coarnele ies din pământ, spuse Thalcave, dar boii sunt dedesubt.
— Ce? strigă Paganel. O cireadă întreagă e îngropată în noroi?
— Da, zise patagonezul.
Într-adevăr, o cireadă uriaşă îşi găsise moartea sub pământul acesta desfundat de copitele vitelor; sute de boi pieriseră astfel, unul lângă altul, înăbuşiţi în mocirlă. Faptul acesta, care se întâmpla uneori în câmpia argentiniană, nu putea fi ignorat de indian şi era un avertisment de care trebuiau să ţină seama. Înconjurară hecatomeca imensă, care ar fi satisfăcut şi pe cei mai pretenţioşi zei din antichitate, şi, într-o oră, câmpul de coarne rămase cu două mile în urma lor.
Thalcave privi cu o oarecare nelinişte această stare de lucruri care-i păru neobişnuită. Se oprea adesea şi se înălţa în scări. Statura sa înaltă îi îngăduia să cuprindă cu privirea un vast orizont; dar nevăzând nimic ce ar fi putut să-l lumineze, îşi relua de îndată drumul. După o milă iar se oprea, apoi, abătându-se din drum, mergea câteva mile când înspre nord, când înspre sud şi se reîntorcea în fruntea trupei, fără să mai spună nici ce spera, nici de ce se temea. Această manevră repetată de mai multe ori îl miră pe Paganel şi îl intrigă pe Glenarvan. Savantul a fost rugat să-l întrebe pe indian, lucru pe care îl şi făcu.
Indianul îi răspunse că se miră văzând câmpia îmbibată de apă. Niciodată, după cât ştia şi de când practica meseria de călăuză, nu a călcat pe un pământ atât de jilav. Chiar în anotimpul ploios, pământul argentinian oferă totdeauna poteci practicabile.
— Dar care să fie pricina acestei umidităţi crescânde? întrebă Paganel.
