— Să cinăm întâi, spuse Glenarvan, şi să dormim, dacă se poate, până la ora plecării.
Cinară fără să bea, ceea ce nu păru să-i întremeze, şi apoi se culcară. Paganel visă torente, cascade, râuri, fluvii, lacuri, pârâuri, chiar şi carafe pline, într-un cuvânt, tot ce poate conţine de obicei apă de băut. Era un adevărat coşmar.
A doua zi la şase, caii lui Thalcave, Glenarvan şi Robert Grant fură înşeuaţi; li se dădu să bea ultima raţie de apă, pe care ei o înghiţiră mai mult cu sete decât cu satisfacţie, căci era clocită. Apoi cei trei călăreţi încălecară.
— La revedere, spuseră maiorul, Austin, Wilson şi Mulrady.
— Şi, mai ales, căutaţi să nu vă întoarceţi! adăugă Paganel.
În curând, patagonezul, Glenarvan şi Robert pierdură din vedere, nu fără oarecare strângere de inimă, detaşamentul încredinţat agerului geograf.
„Desertio de las Salinas”, pe care îl străbăteau atunci, e o câmpie argiloasă, acoperită de arbuşti piperniciţi, înalţi de zece picioare, de mimoze, pe care indienii le numesc „curra-mammel”, şi de „jume”, nişte arbuşti stufoşi şi bogaţi în sare. Ici-colo, mari plăci de sare reflectau razele soarelui cu o uimitoare intensitate. Ochiul ar fi confundat cu uşurinţă aceste „barreros”34 cu nişte ţinuturi îngheţate de ger; dar arşiţa le dezvăluia repede realitatea. Totuşi, contrastul între solul arid şi ars şi straturile de sare strălucitoare dădea deşertului o înfăţişare cu totul deosebită, care atrăgea privirea.
La optzeci de mile înspre sud, dimpotrivă, sierra Ventana, către care urmau să se îndrepte dacă râul Guamini ar fi fost secat, prezenta o înfăţişare cu totul diferită. Ţinutul acesta, cercetat în 1835 de către căpitanul Fitz-Roy, care comanda pe atunci expediţia făcută cu corabia Beagle, e deosebit de roditor. Aici cresc cele mai abundente păşuni de pe pământul indian; versantul nord-vestic al sierrelor e îmbrăcat cu ierburi luxuriante şi coboară între păduri bogate în diferite esenţe; aici se întâlneşte „algarrobo”, un fel de roşcov, al cărui fruct uscat şi transformat în făină serveşte la pregătirea unei pâini destul de preţuită de indieni; „quebracho alb”, cu ramurile lungi şi flexibile, aidoma sălciilor plângătoare din Europa; „quebracho roşu” dă un lemn fără moarte; „naudubay” se aprinde uşor şi pricinuieşte adesea incendii teribile; „viraro”, ale cărui flori violete cresc suprapuse în formă de piramidă şi, în sfârşit, „limbo”, care îşi ridică până la optzeci de picioare imensa lui umbrelă, unde se pot adăposti de razele soarelui turme întregi. Argentinienii au încercat adesea să colonizeze această ţară bogată, fără a izbuti să înfrângă însă ostilitatea indienilor.
Desigur, te făcea să crezi că râuri abundente coborau pe coamele munţilor ca să aducă apa necesară unei asemenea fertilităţi şi, într-adevăr, nici secetele cele mari n-au secat vreodată râurile; dar ca să ajungi la ele trebuia să mergi o sută treizeci de mile înspre sud. Thalcave avea deci dreptate să se îndrepte întâi spre Guamini, fără să se abată din drum; se găsea la o depărtare mult mai mică.
Cei trei cai galopau cu spor; minunatele animale simţeau, fără îndoială, instinctiv, unde le mânau stăpânii. Thauka mai ales se arăta de o vigoare pe care nu o putea micşora nici oboseala, nici greutăţile drumului; se strecura prin mărăcinişul uscat şi tufişurile de curramammel ca o pasăre. Calul lui Glenarvan, nechezând vesel, şi cel al lui Robert, cu un pas mai greoi, îndemnaţi de pilda lui Thauka, îl urmau curajoşi. Thalcave, nemişcat în şa, dădea tovarăşilor de drum exemplul pe care Thauka îl dădea celor cu patru picioare. Patagonezul întorcea adesea capul să-l privească pe Robert Grant.
Văzându-l pe băiat hotărât şi bine aşezat pe cal, cu pulpele suple, cu umerii strânşi, cu picioarele corect încordate, cu genunchii lipiţi de şa, el îşi manifestă mulţumirea printr-un strigăt de încurajare. Robert devenea un excelent călăreţ şi merita felicitările indianului.
— Bravo, Robert! spuse Glenarvan. Thalcave are aerul că te felicită, te admiră, da, băiatul meu!
— Pentru ce, milord?
— Pentru felul în care călăreşti.
— Oh, mă ţin bine în şa, asta-i tot! răspunse Robert, care, auzind complimentul, roşi de plăcere.
— Asta e principalul, Robert, răspunse Glenarvan, dar eşti prea modest şi-ţi prezic că ai să ajungi un sportiv desăvârşit.
— Bine, zise Robert, dar ce va zice tata, care vrea să mă facă marinar?
— Una nu împiedică pe cealaltă. Dacă nu toţi călăreţii sunt buni marinari, apoi toţi marinarii pot fi buni călăreţi. Tot călărind pe şarturile corabiei, înveţi să te ţii solid în şa. Pe urmă să încaleci, să struneşti şi să mâi calul într-o parte sau alta, totul vine de la sine, căci nimic nu e mai firesc.
— Bietul tata! răspunse Robert. Cum are să vă mulţumească, milord, când îl veţi fi salvat!
— Îl iubeşti mult, Robert?
— Da, milord. Era atât de bun cu sora mea şi cu mine! Nu se gândea decât la noi! Din orice călătorie, din fiecare ţară pe care o vizita, ne aducea o amintire, şi, mai mult încă, se întorcea cu mângâieri şi vorbe bune. Şi dumneavoastră îl veţi iubi când îl veţi cunoaşte. Mary îi seamănă, are voce blândă ca el. E ciudat pentru un marinar, nu-i aşa?
— Da, foarte ciudat, răspunse Glenarvan.
— Parcă-l văd, reluă copilul, care părea că vorbeşte pentru sine. Bunul şi viteazul meu tată! Mă adormea pe genunchi când eram mic, şi-mi îngâna mereu un vechi refren scoţian, în care sunt cântate lacurile din ţara noastră. Melodia îmi revine uneori în minte, dar neclară. Şi Mary şi-o aminteşte câteodată!… Cât îl iubeam, milord! Uite, eu cred că trebuie să fii mic, ca să-ţi iubeşti mult tatăl.
— Şi să fii mare, ca să-l venerezi, copile, răspunse Glenarvan, mişcat de cuvintele rostite din inimă de acest tânăr.
În timpul conversaţiei, caii încetiniseră mersul.
— Îl vom regăsi, nu-i aşa? spuse Robert, după câteva clipe de tăcere.
— Da, îl vom regăsi, răspunse Glenarvan. Thalcave ne-a adus pe urmele lui şi eu am încredere în el.
— E un indian de ispravă Thalcave, completă copilul.
— Sigur!
— Ştiţi ceva, milord?
— Ştiu, dacă-mi vei spune.
— Cu dumneavoastră nu sunt decât oameni de ispravă! Lady Helena, pe care o iubesc atâta, maiorul, o fire atât de liniştită, căpitanul Mangles, domnul Paganel, marinarii de pe Duncan, atât de curajoşi şi devotaţi!
— Da, o ştiu, băiatul meu, răspunse Glenarvan.
— Şi ştiţi că dumneavoastră sunteţi cel mai bun dintre toţi?
— Nu, asta nu ştiu!
— Ei, trebuie să aflaţi asta, milord, răspunse Robert, luându-i mâna şi sărutându-i-o.
Glenarvan dădu cu blândeţe din cap şi întrerupseră conversaţia numai fiindcă Thalcave rechema cu un gest pe cei rămaşi în urmă. Nicio clipă nu trebuia să se piardă din cauza celor întârziaţi.
Reluară deci mersul repede, dar în curând îşi dădură seama că, afară de Thauka, toţi ceilalţi cai nu mai puteau ţine mult timp pasul. La amiază trebui să li se acorde un ceas de odihnă. Nu mai puteau de osteneală şi refuzau să pască tufele de „alfafari”, un fel de lucernă măruntă, încălzită de razele soarelui.
Glenarvan deveni neliniştit. Uscăciunea solului şi lipsa de apă puteau avea urmări dezastruoase. Thalcave nu spunea nimic şi se gândea probabil că dacă şi Guamini era secat, atunci ar fi fost cazul să fie deznădăjduiţi, fireşte, dacă s-ar putea întâmpla vreodată ca într-o inimă de indian să bată deznădejdea.
Porni deci iar la drum şi, de voie, de nevoie, mai cu biciul, mai cu pintenii, caii trebuiră să meargă din nou, dar la pas, nu mai repede.
