— Eram sigur de asta! răspunse savantul cu un aer de satisfacţie. Aceasta însă nu l-a împiedicat câtuşi de puţin pe cel mai mândru dintre oamenii modeşti, pe ilustrul meu compatriot Chateaubriand, să fi făcut această comparaţie inexactă, între flamingo şi săgeţi! Ah, Robert, vezi tu, comparaţia e cea mai primejdioasă figură de stil pe care o cunosc! Fereşte-te de ea cât trăieşti şi n-o folosi decât la mare strâmtoare.

— Aşadar, eşti satisfăcut de experienţa dumitale? spuse maiorul.

— Încântat.

— Şi eu la fel, dar să dăm pinteni cailor, căci ilustrul dumitale Chateaubriand ne-a lăsat cu o milă în urma celorlalţi.

Când îşi ajunse din urmă tovarăşii, Paganel îl găsi pe Glenarvan vorbind de zor cu indianul, care părea să nu-l înţeleagă. Thalcave se oprise adeseori ca să cerceteze orizontul şi, de fiecare dată, figura lui exprimase o vie mirare. Glenarvan, nevăzând lângă el pe tălmaciul obişnuit, încercase zadarnic să intre în vorbă cu indianul. De aceea, cum îl văzu din depărtare pe savant, îl strigă:

— Haide, prietene Paganel, Thalcave nu izbuteşte defel să se înţeleagă cu mine.

Paganel vorbi câteva minute cu patagonezul şi, întorcându-se spre Glenarvan, spuse:

— Thalcave se miră de un fapt care e într-adevăr bizar.

— De ce anume?

— Că nu întâlneşti nici măcar urme de indieni pe aceste câmpii care, de obicei, sunt cutreierate de triburile lor; îi întâlneşti mânând din urmă vitele din estancias sau mergând până în Anzi, să îşi vândă covoarele de „zorill” şi bicele din curele împletite.

— Şi care o fi motivul? Ce spune Thalcave?

— Nu ştie; se miră, asta-i tot.

— Dar ce indieni credea el că va găsi în această parte a pampasului?

— Tocmai pe cei care au luat prizonieri pe străini, băştinaşi ai căror şefi sunt casicii Calfucura, Catriel sau Yanchetruz.

— Cine sunt ăştia?

— Şefii de trib, care acum treizeci de ani, înainte de a fi fost împinşi dincolo de sierre, erau atotputernici. De atunci s-au supus, atât cât se poate supune un om liber, şi străbat pampasul şi provincia Buenos Aires în căutare de hrană. Mă mir, deci, împreună cu Thalcave, că nu întâlnim urmele lor.

— Atunci ce hotărâre trebuie să luăm? întrebă Glenarvan.

— Voi afla imediat, răspunse Paganel.

Şi după câteva clipe de conversaţie cu Thalcave, spuse:

— Iată părerea lui, care-mi pare foarte înţeleaptă: Trebuie să ne continuăm drumul spre răsărit; până la Fortul Independenţei e drumul nostru, şi acolo, dacă nu vom mai afla noutăţi despre căpitanul Grant, vom şti cel puţin ce s-a întâmplat cu indienii din câmpia argentiniană.

— E departe Fortul Independenţei? întrebă Glenarvan.

— Nu, e aşezat în sierra Tandil, la vreo şaizeci de mile.

— Şi când vom ajunge acolo?

— Poimâine seară.

Vestea aceasta îl dezorientă oarecum pe Glenarvan. Iată ceva la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin: să nu găseşti niciun indian în pampas! Trebuia deci ca vreo împrejurare cu totul deosebită să-i fi alungat. Dar lucru mai grav încă, dacă Harry Grant era prizonierul unuia din aceste triburi, însemna oare că fusese târât de aceştia spre nord sau spre sud? Pe Glenarvan îl frământa îndoiala. Era necesar să urmărească cu orice chip drumul urmat de căpitan. În sfârşit, cel mai bun lucru era să asculte de părerea lui Thalcave şi să ajungă la Tandil. Acolo, cel puţin, vor găsi pe cineva cu care să vorbească.

Pe la patru seara zăriră o colină, care putea să treacă drept un munte în acest ţinut atât de neted. Era sierra Tapalquem, la poalele căreia călătorii înnoptară.

Trecerea sierrei o făcură a doua zi cât se poate de uşor. Urmară unduirile nisipoase ale terenului ce cobora în pantă domoală. O astfel de sierră nu putea să fie luată în serios de nişte oameni care străbătuseră Anzii Cordilieri. Caii nu-şi încetineau nici ei pasul. La prânz trecură de fortul părăsit de la Tapalquem, prima verigă a acestui lanţ de mici forturi, întinse de-a lungul lizierei de sud împotriva indigenilor jefuitori. Dar, spre mirarea crescândă a lui Thalcave, nu întâlniră nici urmă de indieni. Totuşi, spre amiază, mica trupă zări trei călăreţi bine echipaţi şi înarmaţi; aceştia însă nu numai că nu se apropiară, dar fugiră dinaintea lor cu o iuţeală de necrezut.

Glenarvan era furios.

— Nişte gauchos, spuse patagonezul, dând băştinaşilor denumirea care iscase altădată o discuţie între maior şi Paganel.

— Ah, gauchos! răspunse Mac Nabbs. Ei bine, Paganel, vântul de nord nu bate astăzi. Ce gândeşti despre aceştia?

— Îmi pare că au aerul unor tâlhari, răspunse Paganel.

— De la aparenţă până la adevăr… scumpul meu savant…

— Nu e decât un pas… scumpul meu maior.

Mărturisirea lui Paganel stârni un hohot de râs, care nu-l supără însă.

În acest timp, conform ordinelor lui Thalcave, mica trupă mergea în grup compact. Oricât de pustiu ar fi fost ţinutul, era bine să te fereşti de surprize; precauţia fu însă inutilă, şi seara trupa se odihnea într-o mare „tolderia” părăsită, în care casicul Catriel îşi aduna de obicei bandele. Inspectând terenul şi negăsind niciun fel de urme, patagonezul îşi dădu seama că tolderia nu fusese folosită de multă vreme.

A doua zi, Glenarvan şi tovarăşii săi străbăteau din nou câmpia; se zăreau primele „estancias”, care se învecinează cu sierra Tandil: dar Thalcave hotărî să nu se oprească aici, ci să meargă până la Fortul Independenţei, unde voia să se informeze în special asupra situaţiei atât de bizare a acestui ţinut părăsit.

Copacii, atât de rari de la Cordilieri încoace, se iviră din nou, majoritatea fiind plantaţi după sosirea europenilor pe teritoriul american. Întâlnea piersici, plopi, sălcii, salcâmi, care fără nicio îngrijire creşteau repede şi viguroşi. Ei înconjurau de obicei întinsele ocoluri de vite, denumite „corrales”, străjuite la rândul lor de pari. Aici păşteau şi se îngrăşau mii de boi, oi, vaci şi cai, însemnaţi cu fierul roşu al pecetei stăpânului respectiv, în timp ce împrejur vegheau câini voinici şi aprigi. Pământul, puţin sărat, care se întinde la poalele munţilor, e foarte bun pentru vite şi produce un nutreţ excelent. De aceea, terenurile de aici sunt preferate pentru stabilirea crescătoriilor de vite, conduse de un vechil şi un vătaf, care au la rândul lor sub ordine patru argaţi la fiecare mie de capete.

Aceşti oameni duc o viaţă de păstori biblici; turmele lor sunt atât de numeroase, poate mai numeroase decât acelea care mişunau altădată pe câmpiile Mesopotamiei. Dar aici păstorul nu are familie, şi marii „estancieros”³⁸ ai pampasului au toate apucăturile grosolane ale negustorilor de vite, semănând prea puţin cu păstorii timpurilor biblice. Toate acestea le explică foarte bine tovarăşilor săi Paganel, care se şi lansă apoi într-o discuţie antropologică, plină de interes, asupra raselor. Ajunsese chiar să-l intereseze şi pe maior, care nu se sfii să o mărturisească.

Paganel avu de asemenea prilejul să atragă atenţia asupra unui curios efect de miraj, foarte obişnuit de altfel în aceste şesuri întinse. De departe, numeroasele estancias semănau cu nişte mari insule. Plopii şi sălciile de la marginea lor păreau că se reflectă ca într-o apă limpede, care fugea din faţa călătorilor; iluzia era atât de perfectă, încât ochiul nu se putea obişnui cu realitatea.

În timpul acestei zile de 6 noiembrie întâlniră mai multe estancias, precum şi unul sau două „saladeros”. Aici, vitele, după ce au fost îngrăşate cu nutreţ foarte hrănitor, aşteaptă să fie înjunghiate. Saladero, aşa cum îl arată numele, este locul unde se sărează carnea. Această muncă respingătoare începe la sfârşitul primăverii. Măcelarii vin în ocoluri; prind animalele cu lasso-ul pe care-l mânuiesc foarte îndemânatic şi le duc în saladero; în acest loc, boii, taurii, vacile şi oile sunt înjunghiate cu sutele, jupuite şi tăiate în bucăţi. Dar, adesea, taurii opun rezistenţă. Măcelarul se transformă atunci în toreador şi ştie să practice cu dibăcie şi această meserie periculoasă, ba chiar, trebuie s-o spunem, cu o sălbăticie puţin obişnuită. În totul, acest măcel oferă un spectacol înspăimântător. Nimic mai respingător decât apropierea de acest abator. Din aceste oribile „măcelării” răzbate o atmosferă încărcată de duhori fetide, strigătele sălbatice ale jupuitorilor, lătratul sinistru al câinilor, urletele prelungi ale animalelor muribunde, în timp ce vulturii uriaşi ai câmpiei argentiniene, dând năvală cu miile chiar de la douăzeci de leghe distanţă, îşi dispută cu măcelarii resturile calde încă ale victimelor lor. Dar în acest moment, saladeros-urile erau liniştite şi nepopulate. Nu sunase încă ceasul sinistrelor carnagii.

Thalcave iuţea pasul; voia să ajungă în aceeaşi seară la Fortul Independenţei. Caii, împodobiţi de stăpânii lor şi urmând exemplul lui Thauka, zburau printre ierburile înalte. Se întâlneau multe ferme cu zidurile crenelate şi apărate de şanţuri adânci. Clădirea principală avea o terasă, de pe care locuitorii, organizaţi milităreşte, puteau trage împotriva bandiţilor. Glenarvan ar fi putut găsi acolo informaţiile trebuincioase, dar mai sigur era să ajungă la satul Tandil, de aceea nu se opriră. Trecură râul los Huesos, printr-un vad, iar câteva mile mai departe râul Chapaleofu. În curând, sierra Tandil îşi întinse la picioarele cailor covorul de iarbă al primelor ei pante, şi o oră mai târziu se ivi satul aşezat în fundul unei văi strâmte, străjuit de zidurile crenelate ale Fortului Independenţei.

Capitolul XXI

Fortul Independenţei

Sierra Tandil se ridică la o mie de picioare deasupra nivelului mării; e un masiv primar, adică anterior oricăror forme organice şi metamorfice, în sensul că structura şi compoziţia i s-au modificat treptat sub influenţa căldurii interne. E formată dintr-o succesiune semicirculară de coline de gnais acoperite de iarbă măruntă. Districtul Tandil, numit astfel după muntele cu acelaşi nume, cuprinde tot sudul provinciei Buenos Aires şi este mărginit de un povârniş care alungă înspre nord râurile ce izvorăsc de pe pantele sale.

Districtul numără aproape patru mii de locuitori şi capitala lui e satul Tandil, aşezat la poalele culmilor sudice ale sierrei şi apărat de Fortul Independenţei; poziţia lui pe râul Chapaleofu este destul de fericită şi are o caracteristică ce nu putea să scape lui Paganel: târgul era populat îndeosebi de basci francezi şi de colonişti italieni. Într-adevăr, Franţa a întemeiat primele aşezări străine în această regiune ce se întinde la sud de La Plata. Francezul Parchappe înălţă în 1828 Fortul Independenţei, destinat să protejeze ţinutul împotriva invaziilor indiene. Alcide d’Orbigny, un renumit savant, îl însoţise în această expediţie şi tot el a cunoscut, studiat şi descris cel mai bine toate ţările sudice ale Americii de Sud.

Satul Tandil e destul de important. Cu ajutorul „galeras”-urilor, mari căruţe cu boi perfect adaptate drumurilor de şes, se ajunge în douăsprezece zile la Buenos Aires; din această pricină, comerţul e destul de activ; satul vinde în oraş carnea din estancias, pastrama din saladeros ca şi produsele specifice ale industriei indiene: stofe de bumbac, ţesături de lână şi obiecte din piele împletită, atât de căutate etc. În afară de câteva case, destul de confortabile, Tandil are şi câteva şcoli şi biserici.

Paganel, după ce le dădu aceste amănunte, mai spuse că aici vor afla neapărat unele lucruri care-i interesează: fortul, de altfel, este totdeauna ocupat de un detaşament de trupe naţionale.

Glenarvan deşeuă caii, pe care îi adăposti în grajdul unei „fonda” destul de arătoase. Apoi, Paganel, maiorul, Robert şi el se îndreptară către Fortul Independenţei, sub conducerea lui Thalcave. După câteva minute de urcuş, pe una din coamele sierrei, ajunseră la o intrare a fortului, destul de prost păzită de o santinelă argentiniană. Trecură de altfel fără vreo dificultate, ceea ce dovedea o mare nepăsare sau o desăvârşită siguranţă.

Câţiva soldaţi făceau exerciţii pe esplanada fortului; dar cel mai în vârstă dintre soldaţi avea douăzeci de ani şi cel mai tânăr, şapte. La drept vorbind, erau o duzină de copii şi de tineri care făceau scrimă destul de bine. Uniforma lor se compunea dintr-o cămaşă în dungi, strânsă în talie cu o curea de piele. Cât despre pantalonii lungi sau scurţi, sau măcar kilt-ul scoţian, nici pomeneală: clima dulce le permitea să poarte un costum relativ sumar. Iar Paganel îşi făcu o bună idee despre un guvern care nu se ruina cheltuind cu uniformele. Fiecare din aceşti băieţandri purta o puşcă cu capse şi o sabie; o sabie prea lungă şi o puşcă prea grea pentru ei. Toţi aveau faţa arsă de soare.

Caporalul-instructor care-i comanda semăna cu ei. Trebuia să fi fost, şi erau într-adevăr, doisprezece fraţi care defilau sub ordinele unui al treisprezecelea.