Glenarvan îi ceru lui Paganel să-l întrebe pe patagonez dacă auzise vreodată de nişte străini ce căzuseră în mâinile indienilor. Paganel se execută şi aşteptă răspunsul.
— Poate, răspunse patagonezul.
La acest răspuns, Thalcave fu înconjurat de cei şapte călători care îl întrebau cu privirea.
Savantul geograf, emoţionat şi abia găsindu-şi cuvintele, reluă cu nerăbdare întrebările, în timp ce ochii săi, fixaţi asupra gravului indian, încercau să-i surprindă răspunsul mai înainte ca acesta să rostească ceva.
Repeta în englezeşte fiecare cuvânt spaniol al patagonezului în aşa fel, încât tovarăşii îi auzeau vorbind, ca să spunem astfel, în limba maternă.
— Ce ştii despre prizonier? îl întrebă Paganel.
— Era un străin, răspunse Thalcave. Un european.
— L-ai văzut?
— Nu, dar se vorbeşte de el în povestirile indienilor. Era un viteaz, avea o inimă de taur.
— O inimă de taur, repetă Paganel. Ah, minunata limbă patagoneză! Auziţi, prieteni? Era un om curajos.
— Tatăl meu! strigă Robert Grant. Apoi, adresându-se lui Paganel, întrebă: Cum se spune în spaniolă: „E tatăl meu”?
— Es mio padre, răspunse geograful.
Robert, luând de îndată mâinile lui Thalcave, spuse cu voce blândă:
— Es mio padre.
— Suo padre!31 se miră patagonezul cu o strălucire în ochi.
El apucă copilul în braţe, îl ridică de pe cal şi-l privi cu cea mai curioasă simpatie. Privirea lui inteligentă era plină de o emoţie stăpânită.
Dar Paganel nu se mulţumi numai cu atât. Unde era acest prizonier? Ce făcea? Când a auzit Thalcave vorbindu-se despre el? Toate aceste întrebări i se îngrămădeau deodată în minte. Răspunsurile nu se lăsară aşteptate şi află că europeanul era prizonierul unuia din triburile indiene care străbat ţinutul dintre Colorado şi Rio Negro.
— Dar unde se afla ultima dată? întrebă Paganel.
— La casicul Calfucura, răspunse Thalcave.
— Pe drumul pe care am umblat până acum?
— Da.
— Şi cine este casicul?
— Şeful indienilor poluşi. Un om cu două limbi şi două inimi.
— Adică ipocrit în vorbe şi în fapte, spuse Paganel, după ce traduse tovarăşilor săi această frumoasă imagine din limba patagonezilor.
— Şi am putea să-l eliberăm?
— Poate, dacă se află încă în mâinile indienilor.
— Şi când ai auzit vorbindu-se despre el?
— E mult de atunci, soarele a adus cu el două veri pe cerul pampasului.
Bucuria lui Glenarvan nu se putea descrie. Data indicată de patagonez coincidea cu data documentului. Dar mai rămânea să-i pună încă o întrebare lui Thalcave. Paganel i-o puse îndată.
— Vorbeşti de un prizonier, spuse el. Oare nu erau trei?
— Nu ştiu, răspunse Thalcave.
— Şi nu mai ştii nimic despre situaţia lui de acum?
— Nimic.
Conversaţia se încheie cu acest ultim cuvânt. Era posibil ca cei trei prizonieri să fi fost despărţiţi de multă vreme. Dar din informaţiile patagonezului reieşea că indienii vorbeau despre un european căzut în mâinile lor. Data captivităţii, chiar locul unde trebuia să se găsească, totul, până şi fraza patagoneză folosită pentru a explica curajul prizonierului se refereau fără îndoială la căpitanul Harry Grant.
A doua zi, la 25 octombrie, îşi reluară drumul spre est, cu o şi mai mare însufleţire. Câmpul, mereu trist şi monoton, forma una din acele întinderi fără sfârşit care se numesc în limba băştinaşilor „travesias”. Pământul argilos, lăsat în voia vânturilor, era perfect neted. Pe toată întinderea nu era nicio piatră cât de mică, afară doar de acelea care se găseau în unele albii secate sau pe marginea bălţilor artificiale, săpate de indieni. La lungi intervale se iveau nişte pădurici scunde, cu vârfurile înnegrite, pe care le străpungeau, ici-colo, roşcovii albi a căror coajă acoperă o carne dulce, gustoasă şi răcoritoare. Apoi, câteva mănunchiuri de terebentini, numiţi şanari, grozame sălbatice şi tot felul de copaci ţepoşi, ale căror tulpini subţiri trădau uscăciunea solului.
Ziua de 26 fu obositoare. A doua zi trebuiau să ajungă la Rio Colorado. Dar caii, îndemnaţi de călăreţi, îşi dădură atâta osteneală încât seara ajunseră cam în dreptul meridianului de 60°45’, la cel mai frumos fluviu al regiunii: Rio Colorado. Numele lui indian e „Cobu-Leubu” şi înseamnă „Marele Râu”. După o lungă călătorie se varsă în Atlantic. Acolo, la vărsare, prezintă o particularitate curioasă: volumul apei scade cu cât se apropie de mare, fie din cauza absorbţiei, fie din cea a evaporării; explicaţia acestui fenomen nu e încă perfect stabilită.
Ajungând la Colorado, prima grijă a lui Paganel fu să se scalde „geografic” în apele acestuia, colorate de o argilă roşiatică. Se miră că le găsi atât de adânci numai datorită topirii zăpezilor atinse de primul soare de primăvară. Mai mult decât atât: lăţimea fluviului era destul de mare şi caii nu l-ar fi putut trece înot. Din fericire, la câteva sute de prăjini mai în susul apei se afla un pod de nuiele împletite, susţinut cu nişte chingi de piele şi suspendat după moda indiană. Mica trupă trecu deci fluviul şi poposi pe malul stâng.
Înainte de a adormi, Paganel voi să stabilească exact cursul fluviului Colorado şi îl însemnă apoi cu deosebită grijă pe hartă, în lipsa lui Yaru-Dzangbo-Ciu, care curgea liniştit, fără el, în munţii Tibetului.
În următoarele două zile, 27 şi 28 octombrie, călătoria a decurs fără incidente. Aceeaşi monotonie şi aceeaşi uscăciune a terenului. Niciodată nu s-a văzut un peisaj mai puţin variat, niciodată vreo privelişte mai lipsită de interes. Totuşi, pământul devenea din ce în ce mai jilav. Trebuiră să treacă prin nişte „canadas”, un fel de văi inundate, şi prin nişte „esteros”, lagune permanente, pline de ierburi acvatice. Seara, caii se opriră pe malul unui lac întins, cu ape bogate în substanţe minerale, numit de indieni „Ure-Lanquem”, sau Lacul Amar, care în 1862 fu martorul crudelor represalii ale trupelor argentiniene. Se instalară ca de obicei, şi noaptea s-ar fi scurs în linişte, dacă n-ar fi existat maimuţe şi câini sălbatici. Acele zgomotoase animale, fără îndoială, spre a-şi cinsti oaspeţii, şi spre neplăcerea urechilor europene, executară una din acele simfonii naturale, pe care n-ar fi refuzat să o iscălească un compozitor al viitorului.
Capitolul XVII
