De îndată, Glenarvan, la un semn al indianului, îşi reluă locul. Acesta, strângând culcuşul, ierburile, într-un cuvânt toate materiile combustibile, le îngrămădi la intrarea ramadei şi azvârli pe ele un tăciune încă aprins. În curând o perdea de flăcări se întinse pe fondul negru al cerului şi printre limbile de foc câmpia se văzu puternic luminată. Glenarvan îşi dădu atunci seama de numărul mare al animalelor pe care trebuiau să le înfrunte. Părea că niciodată nu se adunaseră laolaltă atâţia lupi lacomi. Bariera de foc pe care le-o ridicase Thalcave le înteţise mânia, neputând înainta. Câţiva, totuşi, ajunseră până la rug şi-şi arseră labele.

Din vreme în vreme trebuiau să tragă din nou, pentru ca să oprească hoarda aceasta dezlănţuită; după o oră, vreo cincisprezece cadavre presărau preria.

Asediaţii se aflară atunci într-o situaţie oarecum mai puţin primejdioasă. Atâta timp cât durau muniţiile, atâta timp cât bariera de foc se înălţa la intrarea ramadei, nu trebuiau să se teamă de năvală. Dar după aceea, ce vor face când toate mijloacele de respingere a haitei se vor sfârşi? Glenarvan îl privi pe Robert şi se simţi înduioşat. Se uită pe sine şi nu se gândi decât la acest biet copil care dovedea un curaj cu mult mai mare decât era firesc pentru vârsta lui. Robert era palid, dar nu lăsa arma din mână şi aştepta hotărât asaltul lupilor înfuriaţi.

Totuşi, Glenarvan, după ce examină cu sânge rece situaţia, hotărî să-i pună capăt.

— Într-o oră, spuse el, nu vom mai avea nici praf de puşcă, nici gloanţe, nici foc. Nu trebuie să aşteptăm până atunci ca să luăm o hotărâre.

Se întoarse deci spre Thalcave şi, folosind cele câteva cuvinte spaniole pe care şi le amintea, începu cu indianul o conversaţie adesea întreruptă de focuri de armă.

Se înţeleseră, dar cu mare greutate. Glenarvan cunoştea din fericire obiceiurile lupului roşu. Fără acest lucru, n-ar fi putut să priceapă cuvintele şi gesturile patagonezului.

Totuşi, se scurse un sfert de ceas până ce fu în stare să-i transmită lui Robert răspunsul lui Thalcave. Glenarvan îl întrebase pe indian despre situaţia lor aproape desperată.

— Şi ce-a răspuns? întrebă Robert.

— A spus că, orice-ar fi, trebuie să rezistăm până în zori. Augaras nu ies decât noaptea; dimineaţa se retrag în vizuină. E lupul întunericului, o fiară laşă, căreia îi e frică de lumină, o bufniţă cu patru labe.

— Foarte bine, să ne apărăm până dimineaţa.

— Da, băiatul meu, şi chiar cu cuţitul, dacă nu vom mai putea cu puşca.

Thalcave şi dăduse exemplu: când un lup se apropie de foc, braţul lung şi înarmat al patagonezului străpunse flacăra, rămânând apoi roşu de sânge.

Cu toate acestea, mijloacele de apărare începeau să se împuţineze simţitor. Spre ora două, Thalcave aruncă în foc ultimul braţ de combustibil. Nici cu muniţiile nu stăteau mai bine; nu mai aveau decât cinci focuri de tras.

Glenarvan privi în jur îngrozit. Se gândea la copilul care se afla lângă el, la tovarăşii lui, la toţi cei pe care-i iubea. Robert nu spunea nimic. Poate că nu-şi închipuia cât de ameninţătoare era primejdia, în schimb Glenarvan se gândea la toate astea şi-şi imagina perspectiva îngrozitoare, acum inevitabilă, de a fi sfâşiaţi de vii. Nu-şi mai putu stăpâni emoţia; îl strânse pe copil la piept, îl sărută pe frunte, în timp ce lacrimile îi curgeau fără voie.

Robert îl privi zâmbind.

— Nu mi-e frică, spuse el.

— Nu, copilul meu, şi ai dreptate. Peste două ceasuri se vor ivi zorile şi vom fi salvaţi! Bine, Thalcave, bine, viteazul meu patagonez! strigă el în momentul în care indianul, lovind cu patul puştii, ucidea doi lupi enormi, care încercau să străbată bariera arzândă.

Dar în acest moment, lumina aproape stinsă din vatră îi arăta cum haita de aguaras pornise în rânduri strânse la asaltul ramadei.

Deznodământul acestei drame sângeroase se apropia: focul scădea din lipsă de combustibil, flacăra pâlpâia din ce în ce mai slab, câmpia luminată până atunci se mistuia din nou în întuneric, şi ochii fosforescenţi ai lupilor roşii sticleau în beznă. Peste câteva minute, toată hoarda avea să se năpustească în ocol.

Thalcave descărcă pentru ultima oară carabina, culcă încă un duşman la pământ, şi când muniţiile i se terminară, încrucişă braţele. Îşi plecă capul pe piept. Păru că vrea să gândească în tăcere. Căuta poate vreun mijloc extrem, imposibil, nebunesc, ca să respingă haita furioasă. Glenarvan nu îndrăznea să-l întrebe.

În clipa aceea se produse o schimbare în atacul lupilor. Aceştia părură să se îndepărteze şi urletele lor, asurzitoare până atunci, încetară deodată. O linişte adâncă şi apăsătoare învălui întinsul câmpiei.

— Pleacă! spuse Robert.

— Poate, răspunse Glenarvan, care ciuli urechea la zgomotele de afară.

Dar Thalcave, ghicindu-i gândul, dădu din cap. Ştia bine că fiarele nu vor lăsa să le scape o pradă sigură, până ce ziua nu-i va întoarce în vizuinele lor întunecate.

Totuşi era clar că tactica duşmanului se schimbase.

El nu mai încerca să forţeze intrarea ramadei, dar noile lui manevre creau o primejdie şi mai mare. Lupii roşii, renunţând să pătrundă prin intrarea apărată cu îndârjire de gloanţe şi foc, înconjurară ramada, căutând să atace prin partea opusă.

În curând se auziră cum îşi înfigeau ghearele în lemnul pe jumătate putrezit. Printre stâlpii zgâlţâiţi se şi strecurau labele lor puternice şi boturile sângeroase. Caii, înspăimântaţi, rupând căpestrele, alergau de colo-colo prin ocol, cuprinşi de o groază nebună. Glenarvan îl luă în braţe pe Robert, vrând să-l apere până în ultimul moment. Când ar fi vrut mai mult ca oricând să părăsească ocolul, încercând chiar să fugă – de altfel o scăpare imposibilă, – privirile îi căzură asupra indianului.

Thalcave, după ce se învârtise ca o fiară în ramada, se apropie de calul său, care fremăta de nerăbdare, şi puse şaua cu grijă fără să uite vreo curea sau vreo cataramă descheiată. Părea că nu-i mai pasă de urletele care creşteau din ce în ce. Glenarvan îl privea cu nelinişte.

— Ne părăseşte! strigă el, văzându-l pe Thalcave strângând hăţul ca un călăreţ gata să încalece.

— El? Niciodată! spuse Robert.

Şi, într-adevăr, indianul voia să încerce, nu să-şi părăsească prietenii, ci să-i salveze, sacrificându-se pentru ei.

Thauka era gata; muşca nerăbdător zăbala, se opintea în loc, ochii lui inteligenţi, plini de foc, aruncau fulgere; îşi înţelesese stăpânul.

În clipa în care indianul apucase coama calului, Glenarvan îi încleştă braţul cu mâna.

— Pleci? întrebă el, arătând spre câmpia liberă în acel moment.

— Da, spuse indianul, care înţelese gestul tovarăşului său. Pe urmă adăugă câteva cuvinte spaniole, care însemnau: Thauka! Bun cal. Repede. Va atrage lupii după el.

— Ah, Thalcave! strigă Glenarvan.

— Repede, repede! răspunse indianul, în timp ce Glenarvan îi spunea lui Robert cu o voce înecată de emoţie:

— Robert!… Copile!… Auzi!… Vrea să se jertfească pentru noi!… Vrea să alerge în pampas şi să abată furia lupilor, atrăgând-o asupra lui!

— Prietene Thalcave, strigă Robert, aruncându-se la picioarele lui, prietene Thalcave, nu ne părăsi!

— Nu, spuse Glenarvan, nu ne va părăsi!

Apoi se întoarse spre indian şi, arătând înapoi spre caii îngroziţi şi strânşi lângă stâlpi, spuse:

— Să plecăm împreună.

— Nu, răspunse indianul, care nu se înşela asupra înţelesului cuvintelor lui. Animale rele, înspăimântate. Thauka, bun cal.

— Fie, spuse Glenarvan. Robert, poţi fi sigur că Thalcave nu te va părăsi. Îmi arată ce am de făcut! Eu voi pleca! El va rămâne lângă tine. Apoi, apucându-l pe Thauka de căpăstru, continuă: Eu voi pleca.

— Nu, răspunse liniştit patagonezul.

— Eu, strigă Glenarvan, smulgându-i căpăstrul din mână, eu voi fi acela! Salvează-l pe copil! Ţi-l încredinţez Thalcave!

Glenarvan, în tulburarea lui, amesteca cuvinte englezeşti cu spaniole. Dar ce importanţă are limba? În situaţii atât de groaznice, gesturile vorbesc de la sine şi oamenii se înţeleg repede.

Totuşi, Thalcave se opunea. Discuţia se prelungea şi primejdia creştea cu fiecare clipă. Chiar stâlpii cei mai rezistenţi începeau să cedeze sub dinţii şi ghearele lupilor.

Nici Thalcave, nici Glenarvan nu păreau să renunţe. Indianul îl trăsese pe Glenarvan spre ieşirea din ocol şi îi arăta câmpia liniştită; în limbajul său îl făcea să înţeleagă că nu trebuie pierdută nicio clipă, căci primejdia va fi mai mare pentru cei ce vor rămâne, dacă manevra nu va izbuti; în sfârşit, că el singur îl cunoştea pe Thauka, şi deci el îi va folosi mult mai bine iuţeala şi sprinteneala pentru salvarea tuturor. Glenarvan, orbit, susţinea cu încăpăţânare că el va trebui să se jertfească; dar, deodată, fu împins la o parte cu violenţă. Thauka se încordă, se ridică pe picioarele dindărăt şi deodată sări peste bariera de foc şi peste mormanul de cadavre, în timp ce o voce de copil striga: