Văzându-l pe băiat hotărât şi bine aşezat pe cal, cu pulpele suple, cu umerii strânşi, cu picioarele corect încordate, cu genunchii lipiţi de şa, el îşi manifestă mulţumirea printr-un strigăt de încurajare. Robert devenea un excelent călăreţ şi merita felicitările indianului.

— Bravo, Robert! spuse Glenarvan. Thalcave are aerul că te felicită, te admiră, da, băiatul meu!

— Pentru ce, milord?

— Pentru felul în care călăreşti.

— Oh, mă ţin bine în şa, asta-i tot! răspunse Robert, care, auzind complimentul, roşi de plăcere.

— Asta e principalul, Robert, răspunse Glenarvan, dar eşti prea modest şi-ţi prezic că ai să ajungi un sportiv desăvârşit.

— Bine, zise Robert, dar ce va zice tata, care vrea să mă facă marinar?

— Una nu împiedică pe cealaltă. Dacă nu toţi călăreţii sunt buni marinari, apoi toţi marinarii pot fi buni călăreţi. Tot călărind pe şarturile corabiei, înveţi să te ţii solid în şa. Pe urmă să încaleci, să struneşti şi să mâi calul într-o parte sau alta, totul vine de la sine, căci nimic nu e mai firesc.

— Bietul tata! răspunse Robert. Cum are să vă mulţumească, milord, când îl veţi fi salvat!

— Îl iubeşti mult, Robert?

— Da, milord. Era atât de bun cu sora mea şi cu mine! Nu se gândea decât la noi! Din orice călătorie, din fiecare ţară pe care o vizita, ne aducea o amintire, şi, mai mult încă, se întorcea cu mângâieri şi vorbe bune. Şi dumneavoastră îl veţi iubi când îl veţi cunoaşte. Mary îi seamănă, are voce blândă ca el. E ciudat pentru un marinar, nu-i aşa?

— Da, foarte ciudat, răspunse Glenarvan.

— Parcă-l văd, reluă copilul, care părea că vorbeşte pentru sine. Bunul şi viteazul meu tată! Mă adormea pe genunchi când eram mic, şi-mi îngâna mereu un vechi refren scoţian, în care sunt cântate lacurile din ţara noastră. Melodia îmi revine uneori în minte, dar neclară. Şi Mary şi-o aminteşte câteodată!… Cât îl iubeam, milord! Uite, eu cred că trebuie să fii mic, ca să-ţi iubeşti mult tatăl.

— Şi să fii mare, ca să-l venerezi, copile, răspunse Glenarvan, mişcat de cuvintele rostite din inimă de acest tânăr.

În timpul conversaţiei, caii încetiniseră mersul.

— Îl vom regăsi, nu-i aşa? spuse Robert, după câteva clipe de tăcere.

— Da, îl vom regăsi, răspunse Glenarvan. Thalcave ne-a adus pe urmele lui şi eu am încredere în el.

— E un indian de ispravă Thalcave, completă copilul.

— Sigur!

— Ştiţi ceva, milord?

— Ştiu, dacă-mi vei spune.

— Cu dumneavoastră nu sunt decât oameni de ispravă! Lady Helena, pe care o iubesc atâta, maiorul, o fire atât de liniştită, căpitanul Mangles, domnul Paganel, marinarii de pe Duncan, atât de curajoşi şi devotaţi!

— Da, o ştiu, băiatul meu, răspunse Glenarvan.

— Şi ştiţi că dumneavoastră sunteţi cel mai bun dintre toţi?

— Nu, asta nu ştiu!

— Ei, trebuie să aflaţi asta, milord, răspunse Robert, luându-i mâna şi sărutându-i-o.

Glenarvan dădu cu blândeţe din cap şi întrerupseră conversaţia numai fiindcă Thalcave rechema cu un gest pe cei rămaşi în urmă. Nicio clipă nu trebuia să se piardă din cauza celor întârziaţi.

Reluară deci mersul repede, dar în curând îşi dădură seama că, afară de Thauka, toţi ceilalţi cai nu mai puteau ţine mult timp pasul. La amiază trebui să li se acorde un ceas de odihnă. Nu mai puteau de osteneală şi refuzau să pască tufele de „alfafari”, un fel de lucernă măruntă, încălzită de razele soarelui.

Glenarvan deveni neliniştit. Uscăciunea solului şi lipsa de apă puteau avea urmări dezastruoase. Thalcave nu spunea nimic şi se gândea probabil că dacă şi Guamini era secat, atunci ar fi fost cazul să fie deznădăjduiţi, fireşte, dacă s-ar putea întâmpla vreodată ca într-o inimă de indian să bată deznădejdea.

Porni deci iar la drum şi, de voie, de nevoie, mai cu biciul, mai cu pintenii, caii trebuiră să meargă din nou, dar la pas, nu mai repede.

Thalcave ar fi putut ajunge mult mai departe, căci în câteva ceasuri Thauka l-ar fi dus până la malurile râului. Fără îndoială că se gândea la asta, dar, desigur, nu voia să-şi lase cei doi tovarăşi singuri în mijlocul pustiului şi, ca să nu le-o ia înainte, îl silea pe Thauka să meargă la pas potrivit.

Această schimbare nu fu prea uşoară pentru cal, care, până să se resemneze să-şi încetinească pasul, se cabră, necheză puternic; fu nevoie nu atât de forţă, cât de un îndemn. Thalcave vorbea cu adevărat calului său şi Thauka, deşi nu-i răspundea, cel puţin îl înţelegea. Trebuie să credem că patagonezul îi oferi motive serioase, căci, după ce au discutat o bucată de vreme, Thauka se supuse argumentelor aduse, nu fără a-şi muşca zăbala.

Dar dacă Thauka îl înţelese pe Thalcave, şi Thalcave îşi înţelese tot atât de bine calul. Inteligentul animal, slujit de simţurile sale, adulmeca aerul; aspira cu frenezie, mişcându-şi şi pocnindu-şi limba, ca şi cum ar fi muiat-o într-un lichid binefăcător. Patagonezul nu se putea înşela: apa nu era departe.

Îşi îmbărbătă deci tovarăşii, tălmăcindu-le nerăbdarea lui Thauka, pe care ceilalţi doi cai nu întârziară s-o priceapă. Făcură o ultimă sforţare şi o luară în galop în urma indianului.

Spre ora trei, într-o cută a terenului se ivi o dungă albă, care tremura sub razele soarelui.

— Apă! strigă Glenarvan.

— Apă! Apă! strigă Robert.

Nu mai era nevoie să-şi îndemne caii; bietele animale, simţindu-şi forţele reînviate, porniră cu o îndârjire nestăpânită. În câteva minute atinseră râul Guamini şi, cu şeile încă pe ei, se aruncară în apele binefăcătoare, intrând până la piept.

Stăpânii îi imitară, cam fără voia lor, şi făcură o baie de care nu aveau de ce să se plângă.

— Ah, ce bine! exclamă Robert, potolindu-şi setea în mijlocul râului.

— Domoleşte-te, băiatul meu, spuse Glenarvan, care însă nu dădea câtuşi de puţin exemplu de cumpătare.

Nu se mai auzea decât plescăitul înghiţiturilor repezi.

Thalcave, în schimb, bău liniştit, fără grabă, cu înghiţituri mici, dar prelungi, „ca un lasso”, după expresia patagoneză. Bea fără întrerupere şi aproape că îţi era teamă să nu sece tot râul.

— În sfârşit, spuse Glenarvan, nădejdile prietenilor noştri nu vor fi înşelate! Acum sunt sigur că vor găsi apă limpede şi multă când vor ajunge la Guamini, dacă n-o dă gata Thalcave singur!

— Dar nu s-ar putea merge în întâmpinarea lor? întrebă Robert. Li s-ar cruţa câteva ceasuri de nelinişte şi de suferinţă.

— Desigur, băiatul meu, dar cum să le ducem apa? Burdufurile au rămas la Wilson. Nu, mai bine să aşteptăm cum ne-am înţeles. Dacă socotim cât timp le mai trebuie ca să ajungă aici şi dacă ţinem seama de oboseala cailor, prietenii noştri vor sosi noaptea; să le pregătim deci un adăpost şi mâncare bună.

Thalcave nu aşteptase propunerea lui Glenarvan de a căuta un loc bun pentru înnoptat. El găsise din fericire pe malurile râului o „rama-da”, un fel de ocol de vite, închis în trei părţi. Locul era nimerit pentru popas, de vreme ce nu le era teamă să doarmă sub cerul liber, de altfel, cea din urmă grijă a tovarăşilor lui Thalcave. De aceea nu mai căutară un altul şi se întinseră în bătaia soarelui, ca să-şi usuce hainele udate de apă.

— Ei bine, fiindcă-i gata adăpostul, să ne gândim la cină, propuse Glenarvan. Prietenii noştri trebuie să fie mulţumiţi de solii pe care i-au trimis înainte şi sper că nu mă înşel dacă spun că nu vor avea de ce să se plângă. Cred că un ceas de vânătoare n-ar fi vreme pierdută. Eşti gata, Robert?

— Da, milord, răspunse băiatul, ridicându-se şi luând puşca în mână.

Lui Glenarvan îi venise această idee fiindcă malurile Guamini-ului păreau loc de întâlnire al întregului vânat din câmpiile vecine. Se găseau „tinamuşi”, un fel de potârnichi de pampas, se înălţau în stoluri lişiţe negre sau fluierari numiţi „teru-teru”, cârstei de culoare galbenă, găini de apă de un verde minunat.