De mai multe ori, calea urmată de expediţie tăia drumurile pampasului între altele chiar şi pe acela destul de important care ducea de la Carmen la Mendoza şi care se recunoştea după osemintele de animale domestice: catâri, cai, oi sau boi, semănate pretutindeni, sfărâmate de ciocul păsărilor de pradă şi înălbite de acţiunea decolorantă a atmosferei. Erau mii de schelete şi fără îndoială că nu numai un singur schelet omenesc îşi amestecase pulberea proprie cu pulberea celor mai multe animale.
Până atunci Thalcave nu făcuse nicio observaţie asupra drumului urmat cu stricteţe. Înţelegea totuşi că, neurmând niciun drum din pampas, nu puteau ajunge nici la oraşele, nici la satele şi nici la orice altă aşezare din provinciile argentiniene. În fiecare dimineaţă porneau la drum înspre răsărit, fără să se abată de la linia dreaptă, şi în fiecare seară apusul se găsea la celălalt capăt al acestei linii. În calitatea lui de ghid, Thalcave trebuia deci să se mire de faptul că nu el era cel care conducea, ci că el însuşi era condus. Totuşi ştia să se mire cu discreţia caracteristică indienilor, şi nu făcu nicio observaţie despre cele câteva cărări pe care nu le luaseră în seamă până atunci. Dar în aceeaşi zi, când ajunse la drumul de care s-a vorbit, îşi opri calul şi se întoarse spre Paganel.
— Drumul spre Carmen, spuse el.
— Ei bine, da, bravul meu patagonez, îi răspunse geograful în spaniola cea mai curată. Drumul de la Carmen la Mendoza.
— Nu apucăm acest drum? reluă Thalcave.
— Nu, răspunse Paganel.
— Şi mergem spre…?
— Tot spre răsărit…
— Adică nicăieri.
— Cine ştie?
Thalcave tăcu şi se uită la savant cu un aer foarte mirat. El nu admitea ca Paganel să glumească. Un indian, totdeauna serios, nu-şi închipuie niciodată că s-ar putea vorbi altfel decât serios.
— Nu mergeţi deci spre Carmen? adăugă el după o clipă de tăcere.
— Nu, răspunse Paganel.
— Nici la Mendoza?
— Nici.
În acest moment, Glenarvan, apropiindu-se de Paganel, îl întrebă ce-i spune indianul şi pentru ce acesta se oprise.
— M-a întrebat dacă mergem la Carmen sau la Mendoza şi se miră de răspunsul meu negativ.
— De fapt, drumul nostru trebuie să-i pară foarte ciudat, reluă Glenarvan.
— Te cred! Spune că nu mergem nicăieri.
— Ei bine, Paganel, n-ai putea să-i explici scopul expediţiei noastre şi interesul pe care îl avem să mergem mereu spre răsărit?
— Va fi destul de greu, răspunse Paganel, căci un indian habar n-are de gradele terestre, iar istoria documentului va fi pentru el o poveste fantastică.
— Dar, spuse foarte serios maiorul, oare nu va înţelege povestea asta sau pe povestitor?
— Ah, Mac Nabbs, replică Paganel, te mai îndoieşti încă de spaniola mea?
— Ei bine, încearcă, bunul meu prieten.
— Să încercăm.
Paganel se întoarse către patagonez şi începu îndată un discurs, întrerupându-se însă adesea din cauză că-i lipseau cuvintele; îi era greu să traducă unele expresii şi să-i explice lucruri ce erau aproape de neînţeles şi pentru el. Era interesant să-l priveşti pe savant. Gesticula, articula ciudat, se zbătea într-o sută de feluri, şi picături de sudoare i se rostogoleau din belşug pe frunte. Când limba i se împletici de-a binelea, îi veni în ajutor mâna. Paganel descălecă şi acolo, pe nisip, desenă o hartă pe care se încrucişau latitudini şi longitudini, şi figurau cele două oceane şi se întindea drumul ce ducea la Carmen. Niciodată nu s-a găsit vreun profesor într-o asemenea încurcătură. Thalcave privea calm la harta desenată de Paganel, în aşa fel, încât nu-ţi puteai da seama dacă înţelegea ceva sau nu. Lecţia geografului dură mai mult de o jumătate de oră. În sfârşit, savantul tăcu, îşi şterse fruntea, care era scăldată într-un lac de apă şi privi spre patagonez.
— A înţeles? întrebă Glenarvan.
— Vom vedea îndată, răspunse Paganel. Dar dacă nu a înţeles, renunţ.
Thalcave stătea neclintit, fără să scoată o vorbă. Ochii îi rămaseră îndreptaţi spre liniile trase pe nisip, pe care vântul le ştergea puţin câte puţin.
— Ei? îl întrebă Paganel.
Thalcave nu păru să-l audă. Paganel şi vedea surâsul ironic de pe buzele maiorului şi, nevoind să se facă de râs, era gata să reînceapă cu noi puteri demonstraţiile geografice, când patagonezul îl opri cu un gest.
— Căutaţi un prizonier? întrebă el.
— Da, răspunse Paganel.
— E chiar pe linia asta, care merge de la soare-răsare la soare-apune? continuă Thalcave, precizând printr-o comparaţie în stil indian drumul de la est la vest.
— Da, da, întocmai!
— Dumnezeul vostru a încredinţat apelor mării celei mari taina prizonierului?
— Chiar el.
— Atunci facă-se voia Lui, răspunse Thalcave cu oarecare solemnitate în glas. Vom merge mereu spre răsărit, chiar până la soare, de va fi nevoie.
Paganel, triumfător de succesul elevului său, traduse îndată răspunsul indianului.
— Ce om inteligent! adăugă el. Din douăzeci de ţărani din ţara mea, nouăsprezece nu mi-ar fi înţeles explicaţiile.
