Patrupedele nu se iveau încă; dar Thalcave, arătându-le ierburile şi tufărişurile dese, le dădu a înţelege că se ascundeau aici. Vânătorii n-aveau de făcut decât câţiva paşi, ca să se trezească în ţara cea mai bogată din lume în vânat.

Porniră la vânătoare şi, dispreţuind la început păsările, traseră mai întâi în animalele mari. În curând înaintea lor apărură o sumedenie de căprioare şi guanaci asemănători cu cei care-i asaltaseră atât de violent pe culmile Cordilierilor; dar animalele acestea, foarte sperioase, fugiră atât de iute, încât fu cu neputinţă ca gloanţele să le ajungă. Vânătorii s-au îndreptat atunci spre un vânat mai puţin iute de picior, dar care nu le oferea o carne tot atât de gustoasă. Au doborât o duzină de potârnichi şi de cârstei, şi Glenarvan ucise cu mare îndemânare un porc „taytetre”, un pachiderm păros, sălbatic, foarte bun la gust, care merita să strici un cartuş pe el.

În mai puţin de o jumătate de ceas vânară suficient. Robert puse mâna pe un animal curios din ordinul nedinţaţilor, un „armadillo”, un fel de tatu, acoperit de o carapace din bucăţi osoase şi mobile, lung de un picior şi jumătate. Era foarte gras şi, după spusa patagonezului, foarte bun la gust. Thalcave oferi tovarăşilor săi spectacolul unei vânători de „nandu”, o specie de struţ care creşte numai în pampas şi care aleargă cu o iuţeală nemaipomenită.

Indianul nu folosi şiretlicuri cu un animal atât de iute de picior, ci îl mână pe Thauka în galop, direct spre struţ, căci, dacă acesta nu e luat prin surprindere, prin fuga lui în zigzaguri şi ocoluri oboseşte în curând vânătorul. Thalcave, ajuns la distanţa cuvenită, aruncă bolas-ul cu atâta îndemânare, încât struţul se prăbuşi în câteva clipe cu picioarele împiedicate.

Indianul îl luă, nu numai cu plăcerea vânătorului care şi-a nimerit ţinta; carnea de nandu e foarte căutată în acele locuri şi Thalcave ţinea să ofere şi el un fel de mâncare la masa comună.

Aduseră deci în ramada „ciorchinele” de portânichi, struţul lui Thalcave, porcul lui Glenarvan şi tatu-ul lui Robert. Struţul şi porcul fură preparaţi imediat, adică au fost jupuiţi de piele şi tăiaţi în bucăţi subţiri. Tatu-ul, în schimb, e un animal de preţ, care-şi poartă tigaia cu el; îl aşezară în propria lui carapace, pe jeratic.

Cei trei vânători se mulţumiră, pentru cină, să devoreze potârnichile şi păstrară pentru prietenii lor felurile mai alese. Drept băutură avură o apă limpede, mai gustoasă decât toate vinurile din lume, mai bună decât vestitul „usquebaugh”³⁵, atât de preţuit prin podişurile Scoţiei.

Nu uitară nici caii. Fânul adunat în ramada le sluji drept hrană şi drept culcuş. Când totul fu pregătit, Glenarvan, Robert şi indianul se înveliră fiecare în poncio-ui lui şi se întinseră pe saltelele de „alfa-fari”, patul obişnuit al vânătorilor din pampas.

Capitolul XIX

Lupii roşii

Veni noaptea. O noapte cu lună nouă, în timpul căreia astrul nopţilor avea să rămână nevăzut tuturor pământenilor. Numai strălucirea confuză a stelelor lumina câmpia. La orizont, constelaţiile se stingeau într-o ceaţă întunecoasă. Apele râului Guamini curgeau fără să susure, ca o pânză de ulei care alunecă pe o suprafaţă de marmură. Păsările, patrupedele şi reptilele se odihneau după truda zilei, şi pe suprafaţa imensă a pampasului se pogorâse o tăcere pustie…

Glenarvan, Robert şi Thalcave, întinşi pe stratul des de alfafari, dormeau un somn adânc. Caii, copleşiţi de oboseală, se întinseră pe pământ; numai Thauka, un cal pursânge, dormea în picioare, cu copitele bine înfipte, mândru în repaus ca şi în acţiune, gata să se repeadă la cel mai mic semn al stăpânului său. În interiorul ramadei domnea o linişte deplină, iar tăciunii din vatră se stingeau puţin câte puţin, aruncându-şi ultimele pâlpâiri în întuneric.

Totuşi, către ora zece, după un somn destul de scurt, indianul se deşteptă. Privi ţintă undeva în câmpie şi ciuli urechea. Căuta, desigur, să prindă un sunet imperceptibil. În curând o uşoară nelinişte i se zugrăvi pe faţa de obicei atât de calmă. Simţea oare apropierea unor indieni răufăcători sau pe aceea a jaguarilor, a tigrilor de apă sau a altor animale de temut, care nu sunt deloc rare în preajma râurilor? Această ultimă ipoteză îi păru, fără îndoială, plauzibilă, căci îşi aruncă iute o privire asupra obiectelor din ţarc, ce se puteau arde, şi neliniştea lui crescu şi mai mult. Într-adevăr, tot acest culcuş uscat de alfafari ar fi ars repede şi nu ar fi oprit multă vreme îndrăzneţele animale.

În această împrejurare, Thalcave nu avea altceva de făcut decât să aştepte evenimentele, şi în adevăr aşteptă, pe jumătate culcat, cu capul în mâini şi coatele sprijinite pe genunchi, cu privirea aţintită, nemişcat, în poziţia unui om pe care un zgomot neaşteptat îl smulge din somn.

Trecu o oră. Oricare altul afară de Thalcave, liniştit de tăcerea dimprejur, s-ar fi culcat la loc. Dar acolo unde un străin n-ar fi bănuit nimic, simţurile ascuţite şi instinctul indianului presimţeau o primejdie apropiată.

În timp ce el veghea, Thauka scoase un nechezat înăbuşit; nările i se umflară adulmecând spre intrarea ramadei. Patagonezul se ridică îndată.

— Thauka a simţit vreun duşman, murmură el.

Se sculă şi se apucă să cerceteze atent câmpul. Domnea încă tăcerea, dar nu şi nemişcarea. Thalcave zări nişte umbre strecurându-se fără zgomot printre tufele de curra-mammel. Ici-colo scânteiau nişte puncte luminoase, care se încrucişau în toate direcţiile, se stingeau şi se aprindeau rând pe rând. S-ar fi crezut că era un dans de lanterne fantastice, pe oglinda unei imense lagune. Un străin ar fi luat, fără îndoială, aceste scântei zburătoare drept nişte licurici care strălucesc la căderea nopţii pretutindeni în ţinuturile pampasului. Dar Thalcave nu se lăsă înşelat; înţelese cu ce duşman avea de-a face; îşi încărcă repede arma şi se aşeză atent la pândă, în faţa primului şir de stâlpi ai ocolului.

Nu trecu multă vreme şi un zgomot straniu, un amestec de lătrături şi urlete făcu să răsune pampasul. Îi răspunse o detunătură de carabină, urmată de sute de urlete înspăimântătoare. Glenarvan şi Robert, treziţi brusc, săriră în picioare.

— Ce e? întrebă tânărul Grant.

— Indieni? exclamă Glenarvan.

— Nu, răspunse Thalcave, „aguaras”.

Robert îl privi pe Glenarvan.

— Aguaras? întrebă el.

— Da, încuviinţă Glenarvan, lupii roşii din pampas.

Amândoi puseră mâna pe arme şi veniră lângă indian. Acesta arătă spre locul unde se executa parcă un formidabil concert de urlete.

Robert făcu fără voia lui un pas înapoi.

— Ţi-e frică de lupi, băiatul meu? îl întrebă Glenarvan.

— Nu, milord, răspunse Robert cu dârzenie în glas. Lângă dumneavoastră, de altfel, nu mi-e frică de nimic.

— Cu atât mai bine. Aceşti aguaras nu sunt animale de care să te temi prea mult şi nici nu m-aş sinchisi de ele dacă n-ar fi atât de numeroase.

— Ce importanţă are? răspunse Robert. Suntem bine înarmaţi. N-au decât să vină.

— Şi-i vom întâmpina cum se cuvine!

Spunând aceste cuvinte, Glenarvan voia să-l liniştească pe copil. Dar el se gândea cu destulă spaimă la această haită de carnivore dezlănţuite în noapte.

Poate că erau chiar câteva sute, şi trei oameni, oricât de bine ar fi fost înarmaţi, nu puteau să lupte împotriva unui număr atât de mare de sălbăticiuni.

Când patagonezul rostise cuvântul „aguaras”, Glenarvan recunoscuse îndată numele pe care indienii din pampas îl dau lupilor roşii. Acest carnivor, sau „canis-jubatus”, cum îl numesc naturaliştii, este înalt cât un câine mare şi are capul ca de vulpe. Părul e de culoare ruginie ca scorţişoara şi pe spinare îi flutură o coamă neagră. Animalul este foarte agil şi foarte viguros. Trăieşte de obicei în ţinuturile mlăştinoase şi urmăreşte, înotând, animalele de apă. Noaptea îl goneşte din vizuina lui, în care doarme toată ziua; e temut în special în „estancias”³⁶ căci, cum îl încolţeşte foamea, dă iama prin vite. Singur, aguara nu este deloc primejdios: dar când se găsesc în număr mare, se schimbă lucrurile. E preferabil să ai de-a face chiar cu jaguarul sau cuguarul pe care-l poţi ataca deschis.

Dar faţă de urletele care răsunau în pampas şi faţă de mulţimea umbrelor care ţopăiau pe câmp, Glenarvan nu putea să se înşele asupra numărului de lupi roşii adunaţi pe malurile Guamini-ului; animalele mirosiseră o pradă sigură, carne de cal sau de om, şi niciunul dintre ele nu s-ar fi întors în vizuină fără să-şi fi luat porţia. Situaţia era deci foarte primejdioasă.

Cercul lupilor se strângea din ce în ce. Caii, treziţi din somn, dădeau semne de cea mai îngrozitoare spaimă. Thauka bătea cu copita, încercând să-şi rupă căpăstrul şi stătea gata s-o ia la fugă. Stăpânul său nu izbutea să-l liniştească decât scoţând neîntrerupt un anumit şuierat.

Glenarvan şi Robert se aşezară în aşa fel, încât apărau intrarea ramadei. Cu armele încărcate, erau gata să tragă asupra primului rând de aguaras, când Thalcave îi opri.

— Ce vrea Thalcave?

— Să nu tragem.

— De ce?

— Poate socoteşte că n-a sosit momentul.

Dar nu acest motiv îl îndemnase pe indian, ci altul, mai grav, pe care Glenarvan îl înţelese când Thalcave, deschizându-şi cutia cu praf de puşcă şi răsturnând-o le arătă că era aproape goală.

— Ei? întrebă Robert.

— Ei bine, trebuie să ne economisim muniţiile. Vânătoarea noastră de azi ne-a costat scump şi mai avem foarte puţine gloanţe şi praf de puşcă. N-a mai rămas nici pentru douăzeci de focuri.

Copilul nu răspunse nimic.

— Nu ţi-e frică, Robert?

— Nu, milord.

— Bine, băiatul meu.

În acest moment răsună o nouă detunătură. Thalcave culcase la pământ un duşman prea îndrăzneţ. Lupii, care înaintau în rânduri strânse, dădură înapoi şi se îngrămădiră la o sută de paşi de ocol.