— Bine, încă un ceas, acceptă maiorul.
După un ceas, Glenarvan mai ceru să i se acorde încă unul. Ai fi spus că e un condamnat implorând să i se prelungească viaţa. Şi aşa trecu timpul până la amiază. Mac Nabbs, sprijinit de toţi ceilalţi, nu se mai codi şi-i spuse că trebuie să plece şi că de hotărârea promptă a lui Glenarvan depindea viaţa tovarăşilor săi.
— Da, da! răspunse Glenarvan. Să plecăm, să plecăm!
Dar spunând aceasta, ochii săi îl ocoleau pe Mac Nabbs; privirea lui fixa un punct negru în spaţiu. Deodată, ridică mâna şi rămase cu ea întinsă, ca şi cum ar fi împietrit.
— Acolo, spuse el, acolo… uitaţi-vă… uitaţi-vă!
Toate privirile se ridicară spre cer, în direcţia ce o indicase Glenarvan. În clipa aceea, punctul negru se mărea văzând cu ochii. Era o pasăre care plutea la o înălţime foarte mare.
— Un condor, spuse Paganel.
— Da, un condor, răspunse Glenarvan. Cine ştie? Vine încoace, coboară, să aşteptăm!
Ce nădăjduia Glenarvan? Îşi pierduse minţile? „Cine ştie”, spusese el. Paganel nu se înşelase. Condorul se vedea din ce în ce mai bine. Această pasăre măreaţă, adorată odinioară de incaşi, este regele Anzilor meridionali. În aceste regiuni ea atinge dimensiuni extraordinare. Puterea îi e deosebită şi nu rareori aruncă boi în prăpăstii. Atacă oi, cai, viţei care rătăcesc pe câmpie, îi prinde în gheare şi-i ridică la mari înălţimi. Adesea, condorul planează la douăzeci de mii de picioare înălţime, deci peste limita pe care o poate atinge omul. De sus, nezărit nici de ochii cei mai ageri, regele văzduhului îşi plimbă privirea deasupra pământului, deosebind cele mai mici obstacole.
Ce văzuse oare condorul? Un cadavru, cadavrul lui Robert Grant? „Cine ştie”? repeta Glenarvan, fără să-l piardă din ochi. Pasărea uriaşă se apropia ba în zbor planat, ba căzând cu viteza corpurilor inerte aruncate în spaţiu. În curând, descrise cercuri mari la mai puţin de două sute de metri înălţime. Acum putea fi văzut bine. Avea mai mult de cincisprezece picioare de la un vârf la altul al aripilor lui puternice, care îl purtau în aer aproape fără să se mişte, căci e ştiut că păsările mari au un zbor lin, maiestuos, în timp ce insectele, ca să se menţină în aer, trebuie să dea din aripi de mii de ori pe secundă.
Maiorul şi Wilson puseră mâna pe carabină. Glenarvan îi opri. Condorul înconjură în zborul său un fel de platou inaccesibil, situat la un sfert de milă de povârnişul Cordilierilor. Se învârtea cu o iuţeală vertiginoasă, deschizând şi închizând ghearele lui puternice şi clătinându-şi creasta cartilaginoasă.
— Acolo e, acolo! strigă Glenarvan. Apoi, deodată, un gând îi trecu prin minte: „Dacă Robert mai e încă viu?” Strigă deodată: Pasărea… Foc, prieteni, foc!
Dar era prea târziu; condorul dispăruse dincolo de piscurile înalte ale stâncilor. Se scurse o clipă, o clipă pentru care acul ceasornicului ar fi trebuit să străbată veacuri. Apoi, pasărea uriaşă apăru din nou, încărcată cu o greutate, pe care o ridica în sus, înălţându-se însă mai încet. Un strigăt de groază se auzi. În ghearele condorului bălăbănea un corp neînsufleţit, corpul lui Robert Grant. Pasărea îl prinsese de haine şi-l purta prin aer la o sută cincizeci de picioare deasupra locului de popas; îi observase pe călători şi, încercând să fugă cu prada, bătea violent aerul cu aripile.
— Ah, strigă Glenarvan, mai bine să se sfărâme de stânci corpul lui Robert, decât să-i fie pradă!..
Nu termină vorba şi, punând mâna pe carabina lui Wilson, ochi condorul. Dar braţul îi tremura. Ochii i se împăienjeneau.
— Lasă-mă pe mine, spuse maiorul.
Şi, cu privirea liniştită, cu mâna sigură, cu corpul nemişcat, ţinti pasărea, care şi ajunsese la trei sute de picioare depărtare.
Dar nu apăsase încă pe trăgaciul carabinei, când se auzi o detunătură în fundul văii; un fum alb izbucni între două mase de bazalt şi condorul, lovit în cap, căzu rotindu-se, susţinut de aripile lui întinse ca de o paraşută. Nu dăduse drumul prăzii şi căzu cu oarecare încetineală pe pământ, la câţiva paşi de malul pârâului.
— Veniţi, veniţi! spuse Glenarvan.
Şi fără a se întreba de unde pornise împuşcătura providenţială, se repezi la condor. Tovarăşii îl urmară în fugă.
Când ajunseră la faţa locului, pasărea murise şi Robert era acoperit de aripile ei mari. Glenarvan se aruncă peste corpul băiatului, îl smulse din ghearele păsării, îl întinse pe iarbă şi îşi lipi urechea de pieptul lui. Cu un strigăt de bucurie, se ridică în picioare, exclamând:
— Trăieşte, trăieşte încă!
Într-o clipă, Robert fu dezbrăcat şi stropit cu apă rece. El făcu o mişcare, deschise ochii, îl privi şi rosti aceste cuvinte:
— Ah, dumneavoastră, milord… tatăl meu!…
Glenarvan nu putu răspunde nimic; emoţia îl înăbuşea şi, îngenunchind, plânse lângă acest copil, salvat într-un chip atât de extraordinar.
Capitolul XV
Spaniola lui Jacques Paganel
Robert, după marea primejdie din care scăpase, mai trecu printr-una tot atât de mare şi anume aceea de a fi aproape sufocat de mângâieri. Deşi se simţea încă foarte slăbit, niciunul din aceşti oameni cumsecade nu putură rezista dorinţei de a-l strânge la piept. Totuşi, nu întotdeauna îmbrăţişările primejduiesc viaţa bolnavilor, căci copilul nu muri. Ba dimpotrivă…
Dar călătorii, după ce se ocupară de cel salvat, se gândiră şi la salvator şi, fireşte, maiorului îi trecu prin gând să privească în jurul lui. La cincizeci de paşi de pârâu, un om foarte înalt de statură stătea nemişcat pe una din primele trepte ale muntelui. La picioarele lui se odihnea o puşcă lungă. Omul acesta, ivit pe neaşteptate, avea umerii laţi, păr lung şi legat cu curele de piele. Înălţimea sa trecea de şase picioare. Faţa lui bronzată era vopsită cu roşu între ochi şi gură, cu negru sub pleoapele de jos, şi cu alb pe frunte. Îmbrăcat după portul patagonezilor de la graniţă, indigenul purta o haină minunată, împodobită cu arabescuri roşii, făcută din blana de pe pieptul şi picioarele unui guanac şi cusută cu tendoane de struţ, având lâna mătăsoasă în partea dinafară. Sub haină avea un veşmânt de blană de vulpe strâns în talie, iar la cingătoare îi atârna o pungă mică în care ţinea vopselele cu care îşi picta obrajii. Purta încălţăminte din piele de bou, strânsă la gleznă cu nişte curele încrucişate.
Faţa patagonezului era mândră şi, deşi acoperită cu vopsea, trăda o inteligenţă ascuţită. Aştepta cu un aer plin de demnitate. Cum sta nemişcat şi grav pe piedestalul de piatră, l-ai fi putut lua drept o statuie a indiferenţei.
De îndată ce-l văzu, maiorul îl arătă lui Glenarvan, care alergă spre el. Patagonezul făcu doi paşi înainte. Glenarvan îi luă mâna şi i-o strânse. În privirea, în bucuria ce radia din figura lordului, în toată fizionomia lui era atâta recunoştinţă, încât băştinaşul nu putu să nu înţeleagă. Dădu cu blândeţe din cap şi rosti câteva cuvinte, pe care nici maiorul, nici prietenul său nu le înţeleseră.
Patagonezul, după ce-i privi cu atenţie pe străini, începu să vorbească altă limbă; dar oricâtă silinţă şi-a dat, nu se făcu mai uşor înţeles decât prima dată. Totuşi, unele expresii de care se servea indigenul îl izbiră pe Glenarvan. I se părea că sunt din limba spaniolă, din care cunoştea câteva cuvinte uzuale.
— Español? întrebă el.
Patagonezul dădu din cap, de sus în jos, într-o mişcare alternativă, care are acelaşi înţeles afirmativ la toate popoarele.
— Bun, spuse maiorul, asta-i treaba prietenului nostru Paganel. Ce noroc că a avut ideea să înveţe spaniola!
Îl chemară pe Paganel. Acesta sosi imediat şi-l salută pe patagonez cu o graţie cu adevărat franceză, pe care
indianul însă n-o înţelegea probabil. Savantul geograf fu pus la curent cu ceea ce se întâmplase.
— Perfect! spuse el.
Şi, deschizând larg gura, pentru a articula mai bine cuvintele, spuse:
