— Nu vedem foc, dar simţim fumul; până nu faci foc, nu iese fum. Proverbul e şi în America la fel de adevărat ca în Europa. Deci undeva există un foc. Câmpiile sunt atât de netede, încât nimic nu împiedică curenţii atmosferici în drumul lor, astfel că mirosul ierburilor care ard la o distanţă de aproape şaptezeci şi cinci de mile (treizeci de leghe) se poate face uşor simţit.

— Şaptezeci şi cinci? replică maiorul, puţin convins.

— Exact, afirmă Paganel. Şi adaug că incendiile astea se propagă pe întinderi foarte mari şi ating uneori proporţii uriaşe.

— Cine dă foc preriilor? întrebă Robert.

— Câteodată fulgerul, când iarba e uscată de căldură, alteori chiar indienii.

— Pentru ce? în ce scop?

— Ei pretind, şi nu ştiu cât de întemeiată e pretenţia lor, că, după un incendiu în pampas, recolta e mai bogată. Ar fi deci un mijloc de a îngrăşa solul prin cenuşă. În ce mă priveşte, cred mai curând că incendiile tind să distrugă milioanele de ixode, un fel de insecte parazite, care supără în special turmele.

— Dar această metodă energică nu costă viaţa animalelor care rătăcesc în câmpii?

— Da, dar ce contează câteva, când sunt atâtea?

— Nu le apăr, reluă Mac Nabbs, treaba lor, dar mă gândesc la călătorii care străbat pampasul. Nu pot fi surprinşi şi înconjuraţi de flăcări?

— Ba bine că nu! exclamă Paganel cu o vizibilă satisfacţie. Se întâmplă uneori şi, în ce mă priveşte, n-aş fi supărat să particip la un asemenea spectacol.

— Ia te uită la savantul nostru! răspunse Glenarvan. Ar împinge pasiunea ştiinţifică până acolo, încât să se lase ars de viu.

— Pe legea mea, nu, nu, iubite Glenarvan, dar l-am citit pe Cooper, şi Ciorap-de-Piele³³ ne-a arătat mijlocul prin care putem opri întinderea flăcărilor şi anume, smulgând iarba de jur împrejur pe o întindere de câteva prăjini. Nimic mai simplu. De aceea nu mi-e teamă de apropierea unui incendiu şi-l doresc din tot sufletul.

Dar dorinţa lui Paganel nu se împlini, şi dacă se prăji totuşi pe jumătate, aceasta fu numai şi numai din pricina căldurii soarelui, care revărsa o arşiţă de nesuportat. Caii răsuflau greu din pricina căldurii tropicale. Nu puteau nădăjdui nicio umbră, afară numai de aceea a unui nor rar, care să acopere pentru un timp discul de flăcări; umbra alerga atunci pe pământul neted, şi călăreţii, dând pinteni cailor, încercau să se menţină în pata întunecată, pe care vânturile dinspre apus o goneau înaintea lor. Dar caii, în curând depăşiţi de ea, rămâneau în urmă şi astfel astrul descoperit stropea cu o nouă ploaie de foc pământul ars al pampasului.

Atunci când Wilson spusese că nu le va lipsi provizia de apă, el nu ţinuse seama de setea nepotolită care îi chinuise pe tovarăşii săi toată ziua; iar când adăugase că vor întâlni vreo apă curgătoare pe drum, se cam grăbise. Într-adevăr, nu numai că râurile lipseau, uniformitatea solului neoferindu-le nicio albie favorabilă, dar şi iazurile săpate de mâna indienilor secaseră şi ele. Văzând cum din milă în milă cresc semnele secetei, Paganel transmise câteva observaţii lui Thalcave şi-l întrebă unde crede că vor găsi apă.

— La lacul Salinas, răspunse indianul.

— Şi când vom ajunge acolo?

— Mâine seară.

De obicei, argentinienii când străbat pampasul sapă câte un puţ şi găsesc apă la o adâncime de câţiva metri sub pământ. Dar călătorii noştri, lipsiţi de uneltele necesare, nu puteau încerca o asemenea soluţie. Trebuiră deci să raţionalizeze provizia de apă, şi dacă nu au îndurat o sete prea aprigă, apoi nici nu se poate spune că şi-au potolit-o cu desăvârşire.

Seara, se opriră după un drum de treizeci de mile. Fiecare spera să doarmă bine, ca să se poată reface din oboseala din timpul zilei, dar noaptea fu deosebit de agitată din cauza ţânţarilor. Prezenţa lor indica o schimbare a direcţiei vântului, care se rotise cu 90° şi sufla dinspre nord. Insectele acestea blestemate dispăreau în genere odată cu brizele dinspre sud sau sud-vest.

Dacă maiorul nu-şi pierdea calmul în mijlocul atâtor mizerii, Paganel, dimpotrivă, se revolta împotriva sâcâielilor naturii. Înjură ţânţarii şi bărzăunii şi regretă mult că nu are apă acidulată ca să-şi calmeze miile de mâncărimi produse de înţepături.

Deşi maiorul încerca să-l consoleze spunându-i că trebuie să se considere fericit că din trei sute de mii de specii de insecte pe care le cunosc naturaliştii el nu are de-a face decât cu două, Paganel se trezi foarte prost dispus.

Totuşi nu se lăsă rugat să pornească iarăşi din zori, căci trebuiau să ajungă în aceeaşi zi la lacul Salinas. Caii erau foarte obosiţi, morţi de sete şi, deşi călăreţii renunţau la apă ca să le-o dea lor, raţia era totuşi insuficientă. Uscăciunea crescuse, iar căldura era de neîndurat sub bătaia vântului de nord, acest simun al pampasului.

În timpul zilei, monotonia călătoriei se întrerupse o clipă. Mulrady, care mergea în frunte, se întoarse, vestind apropierea unui grup de indieni. Această întâlnire fu primită de fiecare din călători într-un mod deosebit. Glenarvan se gândea la informaţiile pe care băştinaşii i le-ar fi putut da despre naufragiul Britanniei, Thalcave, în schimb, nu se bucura deloc să întâlnească în drum nomazii preriei, pe care îi considera tâlhari, şi voia doar să-i evite. Ascultând ordinele lui, mica trupă îşi strânse rândurile şi îşi pregăti armele. Trebuiau să fie gata pentru orice întâmplare.

În curând, detaşamentul indian se distinse bine. Era format numai din vreo zece băştinaşi, ceea ce îl linişti pe patagonez. Indienii se apropiară la vreo sută de paşi. Îi puteai observa cu uşurinţă. Aparţineau rasei din pampas, decimată în 1833 de către generalul Rosas. Cu fruntea înaltă, bombată, bine legaţi, de culoare măslinie, erau nişte exemplare frumoase ale rasei indiene. Îmbrăcaţi în piei de guanac sau de mufetă, aveau lănci de douăzeci de picioare, cuţite, puşti, prăştii, bolas-uri, lasso-uri. Îndemânarea lor în conducerea calului îi arăta ca pe nişte călăreţi pricepuţi.

Se opriră la o sută de paşi părând că ţin sfat, strigând şi gesticulând. Glenarvan înaintă înspre ei. Dar nu străbătu nici două prăjini, când detaşamentul, făcând stânga-mprejur, dispăru cu o iuţeală de necrezut. Caii obosiţi ai călătorilor noştri nu ar fi putut niciodată să-i ajungă.

— Ce laşi! strigă Paganel.

— Fug prea iute ca să fie nişte oameni cinstiţi, spuse Mac Nabbs.

— Ce fel de indieni sunt aceştia? îl întrebă Paganel pe Thalcave.

— Gauchos! răspunse patagonezul.

— Gauchos! reluă Paganel, întorcându-se spre tovarăşii săi. Gauchos! Atunci nici nu trebuia să luăm atâtea măsuri de prevedere. N-aveam de ce să ne temem de ei.

— De ce nu? întrebă maiorul.

— Fiindcă indienii gauchos sunt ţărani inofensivi.

— Crezi, Paganel?

— Fără îndoială, aceştia ne-au luat drept hoţi şi-au rupt-o la fugă.

— Mai curând cred că n-au îndrăznit să ne atace, răspunse Glenarvan, supărat că n-a putut intra în vorbă cu băştinaşii, oricine ar fi fost ei.

— Asta e şi părerea mea, spuse maiorul, căci, dacă nu mă înşel, departe de a fi inofensivi, gauchos sunt, dimpotrivă, tâlhari de drumul mare şi foarte de temut.

— Asta-i bună! exclamă Paganel.

Şi începu să discute aprins, atât de aprins, încât găsi mijlocul să-l scoată din pepeni pe maior, care avu o ieşire puţin obişnuită în discuţiile lui:

— Cred că greşeşti, Paganel.

— Greşesc? replică savantul.

— Da. Thalcave i-a luat el însuşi pe indieni drept hoţi şi Thalcave ştie bine cu cine are de-a face.

— Ei bine, Thalcave s-a înşelat de astă dată, ripostă Paganel cu o oarecare acreală în glas. Gauchos sunt agricultori, păstori, nimic altceva, chiar eu însumi am scris asta într-o broşură destul de apreciată, despre băştinaşii din pampas.

— Ei bine, te-ai înşelat, domnule Paganel.

— Eu m-am înşelat, domnule Mac Nabbs?

— Din distracţie, dacă vrei, replică maiorul pe loc, şi o să repari greşeala cu o erată în ediţia viitoare.

Paganel, ofensat la culme, auzind discutându-se şi chiar glumindu-se pe seama cunoştinţelor sale geografice, simţi cum îi piere buna dispoziţie.

— Află, domnul meu, că operele mele n-au nevoie de o erată de felul acesta.

— Ba da. De data asta, cel puţin, ripostă Mac Nabbs.

— Domnule, te găsesc glumeţ astăzi, spuse iar Paganel.