Paganel nu putu să mai scoată niciun cuvânt. Ochii i se împăienjeniră sub ochelari, în timp ce un râs homeric izbucni în jurul lui, căci între timp se strânseseră toţi ceilalţi.

Patagonezul nu clipea; aştepta cu răbdare explicaţia unui incident cu totul de neînţeles pentru el.

— Ah, cap fără minte! Nebun! spuse în sfârşit Paganel. Nu se poate! Nu cumva aţi scornit-o voi ca să aveţi de ce râde? Eu să fi făcut una ca asta? Dar e un amestec de limbi, ca în turnul lui Babel! Ei, prieteni, prieteni! Pleci spre India şi ajungi în Chile! Înveţi spaniola şi vorbeşti portugheza, e totuşi prea mult! Dacă merg mai departe aşa, într-o bună zi o să m-arunc pe mine însumi pe fereastră în loc să-mi arunc ţigara.

Auzindu-l pe Paganel cum îşi pierduse firea, văicărindu-se, şi văzându-i păţania, nu se putea să nu râzi. De altfel, el singur dădea exemplu

— Râdeţi, prieteni! spuse el. Râdeţi din toată inima! Tot n-o să râdeţi atâta de mine cât râd eu singur!

Şi izbucni în cel mai puternic hohot de râs de care a fost cuprins vreodată vreun savant.

— Adevărul este însă că n-avem tălmaci! spuse maiorul.

— Nu vă întristaţi, răspunse Paganel. Spaniola seamănă cu portugheza într-atâta, încât m-am putut înşela; dar tot asemănarea îmi va servi să repar repede greşeala şi, în curând, îi voi putea mulţumi vrednicului nostru patagonez chiar în limba pe care o vorbeşte atât de bine.

Paganel avea dreptate, căci în curând fu în stare să schimbe câteva cuvinte cu băştinaşul; află chiar că îl chema Thalcave, nume care în limba araucaniană înseamnă „Detunătorul”. Porecla i se trăgea, fără îndoială, de la priceperea lui în mânuirea armelor de foc.

Dar Glenarvan se socoti fericit când află că patagonezul era călăuză de meserie şi, mai ales, călăuză în pampas. Era ceva atât de providenţial în această întâlnire, încât succesul le părea ca şi asigurat şi nimeni nu se mai îndoia de salvarea căpitanului Grant. În acest timp, călătorii şi patagonezul se întoarseră lângă Robert. Acesta întinse braţele spre indigen, care, fără a spune vreun cuvânt, îi puse mâna pe cap. El cercetă copilul, pipăindu-i mădularele. Apoi, zâmbind, culese de pe malul pârâului câteva plante sălbatice cu care frecă trupul bolnavului. Sub mâinile care îl masau cu o nespusă blândeţe, puterile băiatului renăscură şi toţi îşi dădură seama că Robert se va putea reface în câteva ore de odihnă.

Hotărâră deci să petreacă ziua şi noaptea următoare pe locul unde făcuseră popas. Două probleme grave mai rămâneau de rezolvat: mâncarea şi transportul. Lipseau şi merindele, lipseau şi catârii. Din fericire, îl aveau pe Thalcave cu ei. Călăuza, obişnuită să-i conducă pe călători de-a lungul frontierelor patagoneze şi fiind una din cele mai bune din ţinut, se însărcină să-i procure lui Glenarvan tot ce lipsea micii sale trupe. Se oferi să-i conducă la o „tolderia” indiană, la o depărtare de cel mult patru mile, unde se găseau cele necesare unei expediţii. Propunerea o făcu jumătate prin gesturi, jumătate prin cuvinte spaniole, pe care Paganel izbuti să le înţeleagă. Primiră imediat şi Glenarvan cu prietenul său savantul, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lor, o apucară în susul râului, conduşi de patagonez.

Merseră întins timp de un ceas şi jumătate, ca să-l poată urma pe uriaşul Thalcave. Toată regiunea era fermecătoare şi de o nemaipomenită rodnicie. Păşunile bogate se înşirau una după alta, şi ele ar fi putut hrăni cu siguranţă o cireadă de o sută de mii de rumegătoare. Lacuri mari, legate între ele printr-o reţea deasă de râuri, dădeau câmpiilor umiditate şi verdeaţă. Lebede cu capul negru se zbăteau capricios, certându-se pentru stăpânirea apelor cu struţii ce se fugăreau prin llanos. Lumea păsărilor era strălucitoare, zgomotoasă şi de o varietate uimitoare. „Isacaşi”, turturele cenuşii, graţioase, cu pene pestriţe, cardinali galbeni, care stau atârnaţi de crengile copacilor ca nişte flori vii, porumbei călători care străbăteau văzduhul, tot neamul de vrăbii, „chingolos”, „lilueros” şi „monjitas” se urmăreau în zbor şi umpleau văzduhul cu un ciripit vesel.

Jacques Paganel rămânea extaziat; scotea neîncetat exclamaţii, spre marea mirare a patagonezului, căruia i se părea foarte firesc să fie păsări în văzduh, lebede pe lacuri şi iarbă în prerii. Savantul nu avu de ce să regrete plimbarea, nici să se plângă că durează mult. Credea chiar că de-abia plecase, când dădură de tabăra indienilor.

Tolderia era aşezată în fundul unei văi, strânsă între contraforturile Anzilor. Aici trăiau în barăci făcute din crengi vreo treizeci de băştinaşi nomazi, care-şi păşteau cirezile mari de vaci cu lapte şi boi, hergheliile de cai şi turmele de oi. Mergeau dintr-o păşune în alta, găsind astfel totdeauna hrană suficientă pentru vitele lor.

Aceşti ando-peruvieni din munţii Anzi erau o încrucişare a rasei araucane cu ando-pehuencii şi aucaşii; oameni de culoare măslinie, potriviţi de statură, cu forme masive, cu fruntea îngustă, cu faţa aproape rotundă, cu buzele subţiri, cu pomeţii ieşiţi, cu fizionomia rece, nu ar fi oferit un interes prea mare cercetărilor unui antropolog, neprezentând niciunul din caracterele unei rase pure. Dar pe Glenarvan îl interesa mai puţin acest lucru, îl interesa mai degrabă faptul că aceşti băştinaşi aveau boi şi cai. Era tot ce-i trebuia.

Thalcave se însărcină să se tocmească cu ei pentru cumpărarea câtorva animale, ceea ce nu dură mult. În schimbul a şase cai mici de rasă argentiniană, cu căpestre cu tot, precum şi în schimbul a o sută de livre de „şarki”, sau carne uscată, a câtorva baniţe de orez şi burdufe de piele pentru luat apă, indienii primiră, în lipsa vinului sau a romului pe care l-ar fi preferat, douăzeci de uncii de aur, a căror valoare o cunoşteau foarte bine. Glenarvan voi să cumpere încă un cal pentru patagonez, dar acesta le dădu a înţelege că era inutil.

Isprăvind târgul, Glenarvan îşi luă rămas bun de la noii lui „furnizori”, după cum îi numea Paganel, şi se întoarse la ceilalţi tovarăşi în mai puţin de o jumătate de ceas. La sosire fu primit cu aclamaţii, pe care nu şi le atribui lui, ci pe drept cuvânt, merindelor şi cailor. Toţi mâncară cu poftă. Robert luă şi el câte ceva; se înzdrăvenise aproape cu desăvârşire.

În tot restul zilei se odihniră. Vorbeau câte puţin despre tot ce se întâmplase, de cei dragi care nu erau de faţă, de Duncan, de căpitanul John Mangles, de bravul lui echipaj, de Harry Grant, care poate nu era departe.

În ce-l priveşte pe Paganel, el nu-l părăsea pe indian; devenise umbra lui Thalcave. Nu mai putea de bucurie să vadă un adevărat patagonez, pe lângă care el era doar un pitic; un patagonez care rivaliza cu împăratul Maximin şi cu negrul din Congo văzut de savantul Vander Brook, amândoi înalţi de opt picioare! Apoi îl ameţea pe bravul indian cu fraze spanioleşti, dar acesta îl suporta. Geograful studia, de astă dată fără cărţi. Îl puteai auzi articulând cuvinte răsunătoare, sucindu-şi gâtlejul, limba şi maxilarele.

— Dacă nu pun bine accentul, repeta el maiorului, n-o să mi-o luaţi în nume de rău! Cine-ar fi zis că un patagonez are să mă înveţe într-o bună zi spaniola?

Capitolul XVI

Rio Colorado

A doua zi, 22 octombrie, la ora opt, Thalcave dădu semnalul de plecare. Pământul argentinian, între 22° şi 42°, e înclinat de la apus spre răsărit; călătorii nu mai aveau decât să coboare o pantă dulce până ce vor fi ajuns la mare.

Când patagonezul refuzase calul oferit, Glenarvan se gândi că acesta voia mai bine să meargă pe jos, cum era obiceiul unor călăuze, şi că picioarele lui lungi îi vor uşura mersul. Dar Glenarvan se înşelase.

În momentul plecării, Thalcave fluieră într-un chip anumit. De îndată, la chemarea stăpânului, ieşi dintr-o pădurice din apropiere un cal argentinian, de o frumuseţe perfectă; era murg, ceea ce trăda un animal de nădejde, curajos şi vioi; avea capul zvelt şi fin, nările larg deschise, privirea arzătoare, chişiţele puternice, greabănul bine arcuit, pieptul lat, gleznele lungi, adică toate calităţile unui cal puternic şi suplu. Maiorul, ca un cunoscător ce era, admira mult acest animal de rasă, din pampas, căruia îi găsea unele asemănări cu „hunterul”²⁸ englez. Calului i se spunea „Thauka”, ceea ce în limba patagoneză înseamnă „pasăre”, nume pe deplin meritat.

Era un spectacol minunat să-l vezi pe Thalcave, patagonezul, călăreţ cu experienţă, urcând în şa şi calul sărind în două picioare. Harnaşamentul îi era format din două instrumente de vânătoare folosite în câmpia argentiniană, „bolas” şi „lasso”. Bolas-ul e format din trei bile legate între ele cu o curea de piele şi prinse la capătul recado-ului. Indianul le aruncă adesea împotriva animalului sau duşmanului pe care-l urmăreşte cu atâta precizie, încât se încolăcesc de picioarele urmăritului şi-l trântesc imediat la pământ. Bolas-ul era deci în mâna patagonezului un instrument de temut, pe care-l mânuia cu o uimitoare îndemânare.

Lasso-ul, dimpotrivă, nu părăseşte mâna ce-l învârteşte. El e format numai dintr-o frânghie lungă de treizeci de picioare, împletită din două curele de piele şi terminată cu un laţ, care alunecă printr-un inel de fier. Mâna dreaptă azvârle laţul acesta, în timp ce stânga ţine restul lasso-ului, al cărui capăt este bine prins de şa. O carabină lungă, ţinută în bandulieră, completa armele de atac ale patagonezului.

Thalcave, fără a observa admiraţia stârnită de graţia lui firească, de ţinuta sa mândră, porni în capul trupei; toţi înaintau când în galop, când la pas, căci animalele acelea păreau că nu cunosc mersul la trap. Robert călărea cu multă îndrăzneală, iar Glenarvan se linişti repede, văzându-l cât de bine se ţine în şa.

Chiar la poalele Cordilierilor începe pampasul. Această câmpie se împarte în trei părţi: prima se întinde de la lanţul Anzilor pe o suprafaţă de două sute cincizeci de mile, acoperită de arbori scunzi şi de hăţişuri; a doua, lată de patru sute cincizeci de mile, e acoperită de o iarbă minunată şi se opreşte la o sută optzeci de mile de Buenos Aires; de aici şi până la mare, piciorul călătorului calcă pe imense prerii de lucernă şi de scaieţi. E a treia parte din pampas.

Ieşind din văile Cordilierilor, trupa lui Glenarvan întâlni mai întâi nenumărate dune de nisip, numite „medanos”, adevărate valuri, neîncetat mişcate de vânt. Neexistând nicio vegetaţie care să le fixeze. Nisipul acesta este extrem de fin. La orice adiere se vedeau zburând ca nişte colaci nori uşori sau adevărate trâmbe de nisip care se ridicau la mari înălţimi. Spectacolul era şi plăcut, şi neplăcut ochiului: plăcut, fiindcă nimic nu era mai ciudat de văzut decât aceste trâmbe rătăcind prin câmpie, luptându-se, amestecându-se, căzând, ridicându-se într-o dezordine de nedescris; neplăcut, fiindcă o pulbere aproape nesimţită se ridica din nenumăratele medanos, pătrunzând prin pleoape, oricât le-ai fi ţinut de strânse.

Din pricina vântului dinspre nord, fenomenul dură o bună parte din zi. Merseră totuşi repede şi, către ora şase, lanţul Cordilierilor, lăsat la patruzeci de mile în urmă, avea o înfăţişare negricioasă, pierzându-se în ceţurile serii.

Călătorii erau cam obosiţi de drum, căci făcuseră vreo treizeci şi opt de mile. De aceea aşteptau cu nerăbdare apropierea orei de culcare, îşi întinseră cortul pe malul apelor repezi ale Neuquem-ului, un râu sălbatic, tulbure, mărginit de ţărmuri roşietice şi înalte. Neuquem este numit de unii geografi Ramid sau Comoe şi izvorăşte din nişte lacuri pe care numai indienii le cunosc.

Noaptea şi ziua următoare trecură fără să se petreacă ceva deosebit. Mergeau repede şi bine. Pământul neted şi o temperatură suportabilă le permiteau să înainteze cu uşurinţă. Spre amiază, totuşi, soarele deveni foarte arzător. La căderea serii, un şir de nori dungă orizontul spre sud-vest, semn sigur că se va schimba timpul. Patagonezul nu putea să se înşele şi-i arătă geografului partea dinspre apus a cerului.

— Bine, ştiu, spuse Paganel şi, adresându-se tovarăşilor, adăugă: Iată, vremea stă să se schimbe. O să bată în curând „pampero”.

Paganel le explică apoi că acest pampero bate des în câmpiile argentiniene. Acest vânt de sud-vest e foarte uscat. Thalcave nu se înşelase şi în timpul nopţii, care fu destul de grea pentru călătorii adăpostiţi sub un simplu poncio, pampero suflă cu putere neobişnuită. Caii se întinseră la pământ şi lângă ei şi oamenii, formând un grup strâns. Glenarvan se temea să nu zăbovească prea mult pe drum din pricina uraganului care, după părerea lui, se va prelungi; dar Paganel îl asigură de contrariu, după ce-şi consultase barometrul.

— De obicei, spuse el, pampero stârneşte furtuni timp de trei zile, pe care coborârea mercurului le indică foarte precis. Dacă, dimpotrivă, barometrul urcă – aşa cum se întâmplă acum – scăpăm cu câteva ore de rafale furioase. Linişteşte-te, scumpul meu prieten, deoarece, la ivirea zorilor, cerul îşi va recăpăta puritatea lui obişnuită.

— Paganel, vorbeşti ca din carte, spuse Glenarvan.

— Chiar sunt o carte, răspunse acesta. Îţi dau voie să mă răsfoieşti oricât îţi va plăcea!

Cartea nu se înşela. La ora unu noaptea vântul încetă brusc şi fiecare îşi găsi în somn o odihnă binefăcătoare. A doua zi se sculară bine dispuşi, mai ales Paganel, care îşi trosnea vesel degetele şi se întindea ca un căţel.

Era 24 octombrie, a zecea zi de la plecarea lor din Talcahuano. Călătorii erau la nouăzeci şi trei de mile de punctul în care Rio Colorado tăia paralela 37°, adică la trei zile de drum. În timpul acestei traversări a continentului american, lordul Glenarvan pândea cu o atenţie încordată apropierea băştinaşilor. Voia să-i întrebe despre căpitanul Grant prin mijlocirea patagonezului, cu care Paganel, de altfel, începuse să se înţeleagă îndeajuns de bine. Dar urmau un drum puţin bătut de localnici, căci drumurile pampasului, care duc de la republica Argentinei până la Cordilieri, se află mai înspre nord, aşa că nu întâlneau nici indieni nomazi, nici triburile sedentare ce trăiau sub legea „casicilor”²⁹? Dacă, din întâmplare, vreun călăreţ nomad se ivea în depărtare, el o lua la fugă, nu dorea câtuşi de puţin să intre în vorbă cu nişte necunoscuţi. O astfel de trupă trebuia să pară suspectă oricui se aventura singur în miezul câmpiei, chiar şi eventualului bandit pe care l-ar fi alarmat vederea a opt bărbaţi bine înarmaţi şi echipaţi, chiar şi călătorului care, trecând prin aceste ţinuturi deşarte, ar fi înclinat să vadă în ei nişte răufăcători. De aici neputinţa lor de a vorbi nici cu oamenii cinstiţi, nici cu hoţii. Le părea rău că nu se întâlniseră cu o bandă de „rastreadores”³⁰, chiar dacă mai întâi ar fi trebuit să comunice cu ei prin împuşcături. Deşi lui Glenarvan îi părea rău că nu întâlneşte indieni pentru uşurarea cercetărilor sale, se produse totuşi un incident care justifică într-un chip ciudat interpretarea pe care o dăduseră documentului.

De mai multe ori, calea urmată de expediţie tăia drumurile pampasului între altele chiar şi pe acela destul de important care ducea de la Carmen la Mendoza şi care se recunoştea după osemintele de animale domestice: catâri, cai, oi sau boi, semănate pretutindeni, sfărâmate de ciocul păsărilor de pradă şi înălbite de acţiunea decolorantă a atmosferei. Erau mii de schelete şi fără îndoială că nu numai un singur schelet omenesc îşi amestecase pulberea proprie cu pulberea celor mai multe animale.

Până atunci Thalcave nu făcuse nicio observaţie asupra drumului urmat cu stricteţe. Înţelegea totuşi că, neurmând niciun drum din pampas, nu puteau ajunge nici la oraşele, nici la satele şi nici la orice altă aşezare din provinciile argentiniene. În fiecare dimineaţă porneau la drum înspre răsărit, fără să se abată de la linia dreaptă, şi în fiecare seară apusul se găsea la celălalt capăt al acestei linii. În calitatea lui de ghid, Thalcave trebuia deci să se mire de faptul că nu el era cel care conducea, ci că el însuşi era condus. Totuşi ştia să se mire cu discreţia caracteristică indienilor, şi nu făcu nicio observaţie despre cele câteva cărări pe care nu le luaseră în seamă până atunci. Dar în aceeaşi zi, când ajunse la drumul de care s-a vorbit, îşi opri calul şi se întoarse spre Paganel.

— Drumul spre Carmen, spuse el.

— Ei bine, da, bravul meu patagonez, îi răspunse geograful în spaniola cea mai curată. Drumul de la Carmen la Mendoza.

— Nu apucăm acest drum? reluă Thalcave.

— Nu, răspunse Paganel.

— Şi mergem spre…?

— Tot spre răsărit…

— Adică nicăieri.

— Cine ştie?