Cinci minute mai târziu, Paganel aşeza bucăţi mari de vânat pe cărbunii rămaşi din arderea rădăcinii de haretta. Peste zece minute, el servi tovarăşilor săi, sub numele de „muşchi de guanac” o friptură care-ţi făcea poftă numai privind-o. Nimeni nu făcu mofturi şi fiecare se grăbi să îmbuce cu poftă. Dar, spre uimirea geografului, prima înghiţitură fu primită cu o strâmbătură generală, întovărăşită de un „hm” unanim.

— E groaznică! spuse unul.

— Nu se poate mânca! replică un altul.

Bietul savant trebui să recunoască, deşi cu regret, că nici chiar nişte hămesiţi n-ar fi putut mânca friptura lui. Ceilalţi începură să-i arunce chiar câteva glume şi să-şi bată joc de atât lăudata „mâncare pentru zei”. Paganel însuşi căuta să afle pentru ce carnea aceea de guanac, bună şi apreciată, preparată de dânsul, nu se mai putea mânca, şi, deodată, o idee îi trecu prin minte.

— Ştiu! spuse el. Ei, drace, am găsit!

— E o carne prea bătrână? întrebă calm Mac Nabbs.

— Nu, maiorule neînţelegător, e o carne care… a mers prea mult! Cum de-am putut uita asta?

— Ce vrei să spui, domnule Paganel? întrebă Tom Austin.

— Vreau să spun că guanacul nu este bun decât atunci când a fost ucis odihnit; dacă e hăituit multă vreme, dacă a avut de făcut un drum lung, nu se mai poate mânca. Pot deci afirma, după gust, că animalul venea de departe şi cu el, deci, toată turma.

— Eşti sigur de asta? spuse Glenarvan.

— Absolut sigur.

— Dar ce eveniment, ce fenomen a putut să înspăimânte atât de mult animalele şi să le alunge la ora la care trebuiau să doarmă liniştite în culcuşurile lor?

— Mi-e cu neputinţă să-ţi răspund la asta, iubite Glenarvan spuse Paganel. Crede-mă, hai să ne culcăm fără a ne mai pune întrebări, în ce mă priveşte, eu pic de somn. Hai să mergem la culcare, domnule maior.

— Haide, Paganel.

Spunând aceasta, fiecare se înveli în poncio-ul său, focul fu aţâţat pentru noapte şi în curând se auziră nişte sforăituri puternice, pe toate tonurile, basul savantului geograf acoperindu-le pe celelalte.

Numai Glenarvan nu dormea. O nelinişte tainică îl ţinea într-o stare de insomnie obositoare. Se gândea fără să vrea la turma care alerga în aceeaşi direcţie, la spaima ei inexplicabilă. Guanacii nu puteau fi urmăriţi de fiare. La înălţimea unde se găseau nu există fiare şi, mai puţin încă, vânători. Ce groază le arunca deci spre prăpăstiile din Antuco? Glenarvan presimţea apropierea unei primejdii.

Totuşi, cum sta pe jumătate aţipit, gândurile i se schimbară treptat şi teama făcu loc nădejdii. Se văzu a doua zi în şesurile Anzilor. Aici trebuia să înceapă, cu adevărat, cercetările, şi succesul poate nu era prea departe. Se gândi la căpitanul Grant şi la cei doi marinari care urmau să fie eliberaţi dintr-o robie grea. Imaginile i se perindau cu repeziciune înaintea ochilor lui, distraţi în fiecare clipă de câte o scăpărare a focului, de câte o scânteie care trosnea în aer sau de vreo flacără strălucitoare care lumina obrazul adormit al tovarăşilor şi punea în mişcare câte o umbră pe zidurile cazuciei. Apoi iarăşi năvăleau presimţirile, cu mai multă intensitate. Asculta zgomotele vagi de afară, greu de explicat pe aceste creste singuratice.

La un moment dat, crezu că aude bubuituri îndepărtate, surde, ameninţătoare, ca huruitul unor tunete ce nu vin din cer. Or, aici, bubuiturile nu pot fi decât ale unei furtuni dezlănţuite pe coastele muntelui, la câteva mile mai jos de vârf. Glenarvan voi să vadă dacă aşa stau lucrurile şi ieşi afară.

Răsărea luna. Văzduhul era senin şi calm. Pe cer, niciun nor. Ici-colo, câteva reflexe jucăuşe ale flăcărilor din Antuco. Niciun semn de furtună, niciun fulger. La zenit scânteiau mii de stele. Totuşi, bubuiturile continuau; păreau că se apropie şi că aleargă, străbătând lanţul Anzilor. Glenarvan intră în cazucie, mai neliniştit. Întrebându-se ce legătură era între aceste zgomote subterane şi goana guanacilor. Avea de-a face cu o cauză şi un efect? Privi ceasul, care arăta ora două noaptea. Totuşi, neavând certitudinea unei primejdii imediate, nu-şi trezi tovarăşii, care dormeau greu din cauza oboselii, şi căzu şi el într-un somn adânc.

Deodată îl treziră nişte bubuituri puternice. Era un vacarm asurzitor, asemănător cu zgomotul sacadat pe care îl fac chesoanele de artilerie când trec pe pavaj. Glenarvan simţi cum pământul îi fuge brusc de sub picioare. Cazucia se clătină şi pereţii ei crăpară.

— Primejdie! strigă el.

Tovarăşii săi, deşteptaţi în grabă şi rostogolindu-se în învălmăşeală, fură târâţi în josul pantei. În zorii care răsăreau, scena era înspăimântătoare. Înfăţişarea munţilor se schimbă brusc. Conurile se retezau de la sine, vârfurile se clătinau şi dispăreau ca şi cum s-ar fi deschis o groapă dedesubtul lor. Datorită unui fenomen specific Cordilierilor¹⁹, un masiv lat de mai multe mile o luă la vale, aşa cum era, alunecând înspre şes.

— Cutremur! strigă Paganel.

Nu se înşela; era unul din acele cataclisme obişnuite în şirul muntos chilian şi tocmai în regiunea în care Copiapo fusese de două ori nimicit şi Santiago de patru ori dărâmat în timp de paisprezece ani. Această porţiune a globului e neîncetat frământată de miezul incandescent al pământului, iar vulcanii din acest lanţ de munţi tineri nu prezintă decât insuficiente supape pentru ieşirea gazelor subterane. De aci vin acele dese zguduituri cunoscute sub numele de „tremblores”.

În vremea aceasta, platoul pe care cei şapte călători năuciţi, îngroziţi, se cramponau agăţându-se de tufele de licheni, aluneca cu iuţeala unui expres, cu o viteză de cincizeci de mile pe oră. Ei nu puteau striga şi nu puteau face nicio mişcare, să fugă sau să se opună. Nu s-ar fi putut auzi între ei. Bubuiturile interioare, zgomotul avalanşelor, ciocnirea maselor de granit şi de bazalt, vârtejurile zăpezii pulverizate împiedicau orice comunicare între ei. Uneori, masivul aluneca fără zguduiri sau ciocniri; alteori începea să se legene ca puntea unui vapor zguduit de furtună, se balansa pe marginea prăpăstiilor, înăuntrul cărora cădeau bucăţi de stâncă, dezrădăcina copaci seculari şi netezea cu precizia unei coase uriaşe toate ieşiturile de pe povârnişul răsăritean.

Închipuiţi-vă ce putere are o masă cântărind mai multe miliarde de tone pornită cu o viteză din ce în ce mai mare, pe un plan înclinat de 50°!

Cât a durat căderea aceasta de nedescris, nimeni n-ar fi ştiut să spună; în ce hău avea să se sfârşească, nimeni nu îndrăznea să-şi închipuie. Nimeni nu putea spune dacă toţi erau încă în viaţă sau dacă vreunul zăcea în fundul unei prăpăstii. Înăbuşiţi de iuţeala alunecării, îngheţaţi de aerul rece care le intra în oase, orbiţi de vârtejurile de zăpadă, gâfâiau zdrobiţi, aproape neînsufleţiţi, şi nu se agăţau de stânci decât datorită instinctului de conservare.

Deodată, o zguduire de o violenţă fără seamăn îi smulse de pe „vehiculul” care aluneca. Fură aruncaţi înainte şi se rostogoliră pe ultimele dâmburi ale muntelui. Platoul se oprise brusc.

Timp de câteva minute, nimeni nu mişcă. În sfârşit, unul dintre ei se ridică, zăpăcit de cele întâmplate; era maiorul. Îşi scutură praful ce-l orbea şi privi în jur. Tovarăşii săi zăceau răsturnaţi unul peste altul.

Maiorul îi numără. Lipsea unul singur – Robert Grant.

Capitolul XIV

Împuşcătura providenţială

Povârnişul oriental al Anzilor Cordilieri este format din pante lungi, care se pierd pe nesimţite în şesul unde se oprise brusc o parte a masivului. În acest nou ţinut, presărat cu păşuni bogate, cu copaci măreţi, se întindeau nesfârşite şiruri de meri, adevărate păduri plantate pe vremea cuceririlor, în frunzişul cărora scânteiau fructe aurite. Era parcă un colţ al bogatei Normandii, aruncat în regiunile La Platei şi, în alte împrejurări, ochiul călătorului ar fi fost izbit de trecerea bruscă de la deşert la oază, de la crestele înzăpezite la preriile verzi, de la iarnă la vară.

Pământul îşi redobândise de altfel o imobilitate absolută. Cutremurul se potolise, dar puterile subpământene îşi exercitau desigur mai departe acţiunea lor pustiitoare, căci lanţul Anzilor e zguduit sau clătinat totdeauna undeva. De data aceasta, zguduirea fusese foarte violentă. Linia munţilor se schimbase în întregime. Pe fondul albastru al cerului se profila o nouă panoramă şi călăuzele din pampas ar fi căutat zadarnic punctele de reper obişnuite.

Se anunţa o zi minunată; razele soarelui, ieşit din patul umed al Atlanticului, alunecau peste câmpiile argentiniene şi se afundau în valurile celuilalt ocean. Era opt dimineaţa.

Lordul Glenarvan şi tovarăşii săi, treziţi la viaţă mulţumită îngrijirilor maiorului, îşi reveniră treptat. Suferiseră într-adevăr o ameţeală puternică, dar nimic mai mult. Cordilierii coborâseră şi toţi ar fi aplaudat acest mijloc de locomoţie dăruit de natură, dacă n-ar fi lipsit unul dintre ei, cel mai slab, un copil: Robert Grant.

Toţi îl iubeau pe băiatul acesta curajos; Paganel, care se legase deosebit de mult de el, maiorul, în ciuda firii lui reci, toţi, şi mai ales Glenarvan. Acesta fu deznădăjduit la auzul dispariţiei lui Robert. Îl şi vedea pe băiat înghiţit de vreo prăpastie, chemându-l zadarnic pe cel pe care îl numea al doilea lui tată.

— Prieteni, prieteni, spuse el, abia stăpânindu-şi lacrimile, trebuie să-l căutăm, să-l regăsim! Nu-l putem părăsi! Să nu lăsăm o vale, o prăpastie, pe care să n-o cercetăm până la fund! Mă voi lega cu o frânghie! Voi coborî înăuntru! Vreau, înţelegeţi? Vreau! Trebuie ca Robert să mai fie încă în viaţă! Fără el, cum am îndrăzni să-i regăsim tatăl? Cu ce drept l-am salva pe căpitanul Grant, dacă salvarea a costat viaţa fiului său?

Tovarăşii lui Glenarvan îl ascultau fără a-i răspunde; simţeau că el căuta în privirea lor o scânteie de speranţă şi lăsau ochii în jos.

— Ei, spuse iar Glenarvan, m-aţi auzit? De ce tăceţi? Nu mai aveţi nicio nădejde? Niciuna?

Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Mac Nabbs luă cuvântul şi spuse:

— Care din voi, prieteni, îşi aduce aminte când a dispărut Robert?

Niciun răspuns.

— Cel puţin, reluă maiorul, spuneţi-mi care dintre voi se găsea lângă băiat în timpul prăbuşirii masivului?

— Eu, răspunse Wilson.

— Ei bine, până în ce clipă l-ai văzut lângă tine? Caută să-ţi aminteşti! Spune!

— Iată tot ce-mi aduc aminte, răspunse Wilson. Robert Grant mai era lângă mine, cu mâinile înfipte într-o tufă de licheni, cu mai puţin de două minute înainte de oprire.

— Mai puţin de două minute? Bagă de seamă, Wilson, minutele trebuie să-ţi fi părut lungi! Nu te înşeli cumva?

— Cred că nu. Chiar aşa era… N-au trecut două minute şi ne-am oprit.

— Bun! făcu Mac Nabbs. Şi Robert era la stânga, sau la dreapta ta?