— Mergeţi cu bine! răspunse lady Helena, abia înăbuşindu-şi emoţia. Lordul Glenarvan o strânse la piept, în timp ce Robert se aruncă de gâtul surorii sale.
— Şi acum, iubiţi tovarăşi de drum, spuse Jacques Paganel, o ultimă strângere de mână, care să ţină până la ţărmurile Atlanticului!
Însemna să ceri prea mult. Totuşi, îşi strânseră mâinile atât de tare, încât îţi venea să crezi că urările vrednicului savant se vor realiza.
Urcară pe punte şi apoi cei şapte călători părăsiră Duncan-ul. Ajunseră pe cheiul de care iahtul se apropie repede, la o distanţă de mai puţin de o sută de metri.
Lady Helena strigă de sus, de pe punte, pentru ultima
dată:
— Prieteni, Dumnezeu să vă ajute!
— Şi ne va ajuta, doamnă, răspunse Paganel, căci, vă rog s-o credeţi, ne vom ajuta noi înşine.
— Înainte! strigă John Mangles mecanicului său.
— La drum! îi îndemnă şi lordul Glenarvan.
Şi în momentul în care călătorii, dând pinteni catârilor, apucau pe drumul ce ducea de-a lungul râului, Duncan, sub acţiunea elicei, relua cu toată viteza drumul oceanului.
Capitolul XI
Străbătând Chile
Grupul de indigeni organizat de Glenarvan era format din trei bărbaţi şi un copil. „Catârgiul-şef” era un englez naturalizat de douăzeci de ani în această ţară. Îşi făcuse o meserie din a închiria catâri călătorilor şi de a-i călăuzi prin diversele trecători ale Cordilierilor. Apoi îi încredinţa unui „baqueano”, un ghid argentinian, un bun cunoscător al drumurilor din pampas. Englezul nu uitase într-atâta limba sa maternă în tovărăşia catârilor şi a indienilor, încât să nu poată sta de vorbă cu călătorii. Aşa se explică de ce dorinţele şi ordinele lui Glenarvan se puteau îndeplini uşor, fapt de care acesta se grăbi să profite, deoarece Jacques Paganel nu izbutea încă să se facă înţeles.
Catârgiul, „catapaz”-ul, după cum este numit în Chile, era secundat de doi peoni15 indigeni şi de un copil de doisprezece ani. Peonii supravegheau catârii încărcaţi cu bagajele călătorilor şi copilul mâna „mandrina”, o iapă mică cu clopoţei, care mergea în frunte, urmată de zece catâri. Şapte dintre ei îi purtau pe călătorii noştri, catapaz-ul avea şi el unul; ceilalţi doi duceau merinde şi câteva valuri de stofe, care trebuiau să asigure bunăvoinţa şefilor de triburi indiene din şes. Peonii mergeau pe jos, după obiceiul lor. Străbaterea Americii de Sud trebuia deci să se realizeze în cele mai bune condiţii, în ceea ce priveşte siguranţa şi repeziciunea.
Traversarea munţilor Anzi nu e o călătorie obişnuită. Nu se poate porni la un asemenea drum fără catâri robuşti, dintre care cei mai preţuiţi sunt cei argentinieni. Catârii aceştia minunaţi s-au dezvoltat aici altfel decât rasa lor primitivă. Nu sunt mofturoşi la mâncare. Nu beau apă decât o dată pe zi, fac cu uşurinţă zece leghe în opt ore şi duc în spate, fără să se plângă, o încărcătură de paisprezece arobe16.
Pe drumul dintre cele două oceane nu există hanuri. Se mănâncă doar carne uscată, orez cu piper şi vânatul care poate fi ucis în drum. Se bea din apa torentelor care coboară din munte, din apa pârâurilor de la şes. În care se toarnă câteva picături din romul pe care-l poartă fiecare într-un corn de bou, numit „şiflu”. De altfel, nici nu trebuie să se bea prea mult alcool într-o regiune în care sistemul nervos devine deosebit de sensibil. În ce priveşte aşternutul, el e reprezentat de şaua indigenă numită „recado”. Şaua e făcută din piei de miel argăsite şi e fixată cu nişte chingi mari, bogat împodobite cu broderii. Învelit în aceste pături calde, călătorul înfruntă fără greutate nopţile umede şi doarme cel mai dulce somn cu putinţă.
Glenarvan, călător experimentat şi care ştia să se adapteze repede obiceiurilor din diferitele ţări, îmbrăcase costumul chilian, ca şi tovarăşii săi de drum. Paganel şi Robert, doi copii, unul mare şi altul mic, nu-şi mai încăpură în piele de bucurie când îşi puseră pe cap poncio-ul naţional, un tartan găurit la mijloc, şi când încălţară ghetele făcute din pielea de pe picioarele dinapoi ale unui mânz. Merita să te uiţi la catârul lor, bogat împodobit, cu zăbala în gură, cu un frâu lung de piele împletită, slujind şi drept bici, cu căpăstrul împodobit cu zorzoane de metal, ce purta pe spate „alforjas”, nişte desagi de pânză în culori ţipătoare, încărcaţi cu merinde. Paganel, distrat ca totdeauna, era gata să se pomenească cu vreo trei-patru copite în spate, în momentul în care voia să încalece. Odată suit în şa, cu nedespărţitul său ochean în bandulieră, cu picioarele înţepenite în scări, el se lăsă încrezător în seama catârului său iscusit şi nu avu de ce să regrete. Cât despre Robert, el dovedi de la început înclinări remarcabile pentru călărie.
Plecară. Timpul era minunat, cerul perfect senin şi, în ciuda căldurii arzătoare, aerul era destul de răcorit de brizele mării. Mica trupă urma, cu pas iute, malurile sinuoase ale golfului Talcahuano, pentru a ajunge la treizeci de mile înspre sud, la extremitatea paralelei. În prima zi merseră repede, străbătând stufărişul unor vechi mlaştini uscate. În această zi au vorbit foarte puţin. Despărţirea lăsase în sufletul călătorilor o impresie puternică, mai ales că vedeau încă fumul Duncan-ului, care se pierdea în zare. Toţi tăceau, afară de Paganel, acest geograf studios, care îşi punea singur întrebări în spanioleşte şi-şi răspundea în aceeaşi limbă.
Catapaz-ul – călăuza – era un om destul de tăcut, pe care nici profesiunea sa nu-l ajutase să fie mai vorbăreţ. Abia dacă adresa vreun cuvânt peonilor săi. Aceştia erau de meserie, aşa că se pricepeau să-şi îndeplinească serviciul. Dacă se oprea vreun catâr, mai întâi îl îndemnau cu un strigăt gutural, şi dacă nici strigătul nu era de ajuns, apoi încăpăţânării lui îi veneau de hac cu o piatră azvârlită precis. Dacă scăpa câte o chingă a şeii sau dacă se dezlega vreun ham, călăuza, scoţându-şi poncio-ul, înfăşură capul catârului, care pornea iar la drum de îndată ce se repara accidentul.
Catârgiii obişnuiesc să pornească la drum la orele opt, după o îmbucătură de dimineaţă, şi să meargă până la apusul soarelui, la patru după-amiază. Glenarvan respectă obiceiul. Şi tocmai când catapaz-ul dădu semnalul de oprire, călătorii ajunseră în oraşul Arauco, aşezat la marginea sudică a golfului, fără să fi părăsit ţărmul înspumat al oceanului. Ar fi trebuit de aci înainte să meargă vreo douăzeci de mile spre apus, până la golful Carnero, pentru a ajunge la capătul paralelei 37°. Dar agenţii lui Glenarvan străbătuseră până atunci partea aceasta de litoral fără a da de vreo urmă a naufragiului. O nouă explorare nu-şi mai avea deci rostul şi de aceea hotărâră să plece din Arauco. De aci aveau să ţină drumul înspre răsărit, urmând o linie absolut dreaptă.
Mica trupă intră în oraş ca să înnopteze şi se instală în curtea unui han, cu un confort cu totul primitiv.
Arauco e capitala Araucaniei, un stat lung de cinci sute de leghe, lat de treizeci, locuit de moluşi, fiii mai mari ai rasei chiliene, cântaţi de poetul Ercilla. Rasă mândră şi puternică, singura din cele două Americi care n-a îndurat nicio stăpânire străină. Şi chiar dacă Arauco a aparţinut odată spaniolilor, populaţiile lui însă nu li s-au supus; ele au rezistat atunci cum rezistă şi astăzi întreprinderilor cotropitoare ale statului Chile, şi steagul lor independent – o stea albă pe un fond azuriu – fâlfâie încă în vârful dealului fortificat, care străjuieşte oraşul.
În timp ce se pregătea cina, Glenarvan, Paganel şi catapaz-ul se plimbau printre casele acoperite cu stuf. În afară de o biserică şi de ruinele unei mănăstiri franciscane, Arauco nu prezenta nicio curiozitate. Glenarvan încercă să culeagă unele informaţii, care nu aduseră însă nimic nou. Paganel era deznădăjduit că nu se putea înţelege cu locuitorii; aceştia vorbeau limba araucană – o limbă ale cărei dialecte se vorbesc până în strâmtoarea Magellan, iar spaniola, pe care el o învăţase, îi era de tot atât folos cât i-ar fi fost ebraica. În schimb, simţea o adevărată bucurie de savant, observând diferite tipuri ale rasei moluşe. Bărbaţii erau înalţi de statură, cu obrazul turtit, de culoare arămie, spâni, cu privirea bănuitoare, cu capul mare şi pierdut într-o pădure de păr. Păreau înecaţi în lenea caracteristică războinicilor, care nu ştiu cum să-şi umple timpul în vreme de pace. Femeile, cu o înfăţişare necăjită, dar curajoasă, se ocupau cu muncile grele ale gospodăriei, ţesălau caii, curăţau armele, lucrau la câmp, vânau pentru stăpânii lor şi mai găseau încă vreme să lucreze poncio-urile albastre care cer ani şi ani de lucru şi care costă cel puţin o sută de dolari.
Pe scurt, moluşii sunt un popor puţin interesant şi cu obiceiuri destul de sălbatice. Au însă o virtute: dragostea lor pentru independenţă.
— Adevăraţi spartani, spunea mereu Paganel, aşezându-se la masă după ce-şi isprăvea plimbarea.
Vrednicul savant exagera şi ceilalţi îl înţeleseră şi mai puţin atunci când mai adăugă că a simţit, ca francez, bătându-i inima la vizitarea oraşului Arauco. La întrebarea maiorului cu privire la neaşteptata „bătaie de inimă”, Paganel răspunse că emoţia era firească, de vreme ce unul din strămoşii lui ocupase odinioară tronul Araucaniei. Maiorul îl rugă să spună numele suveranului. Jacques Paganel vorbi cu mândrie de viteazul domn de Tonneins, fost notar la Périqueux, un om minunat, doar puţin prea bărbos şi care a suferit ceea ce regii detronaţi numesc de obicei ingratitudinea supuşilor lor. Şi fiindcă maiorul zâmbea la gândul unui notar-rege, Paganel spuse cu toată seriozitatea că e poate mai uşor pentru un notar să fie un rege bun, decât unui rege să fie un notar bun. Această observaţie iscă râsul tuturor şi toţi dădură câte o duşcă de „şişa” – rachiu de porumb fermentat – în cinstea lui Aurelian Anton I, ex-rege al Araucaniei. După câteva minute, călătorii dormeau adânc, înveliţi în câte un poncio.
A doua zi, la ora opt, cu mandrina în frunte şi argaţii la urmă, mica trupă porni iar la drum, de-a lungul paralelei 37°. Străbăteau acum pământul rodnic al Araucaniei, bogat în viţă de vie şi în turme. Dar puţin câte puţin, locurile deveniră pustii. Abia din milă în milă se ivea câte o colibă de „rastreadori” – indieni îmblânzitori de cai – vestiţi în toată America. Ici-colo, câte o haltă de poştă, părăsită şi asta, ţinea loc de adăpost indigenilor nomazi din câmpie. Două râuri tăiară drumul călătorilor în ziua a doua: Rio de Raque şi Rio de Tubal. Dar catapaz-ul descoperi un vad pe unde se putea trece. Lanţul Anzilor se desfăşura la orizont umflându-şi spinările şi sporindu-şi vârfurile înspre miazănoapte. Acestea nu erau însă decât vertebrele mai mici ale uriaşei coloane vertebrale pe care se sprijină trupul Lumii Noi.
La patru după-amiază, după un drum de treizeci şi cinci de mile, călătorii se opriră în câmp, sub un pâlc de mirţi uriaşi. Luară şeile de pe catâri şi-i lăsară să pască iarba deasă a preriei. Scoaseră din desagi carnea şi orezul obişnuit. Şeile de blană de oaie întinse pe pământ le-au slujit drept pături şi perne şi fiecare găsi pe aceste paturi improvizate o odihnă binefăcătoare, în timp ce peonii şi catapaz-ul vegheau pe rând.
Fiindcă timpul se înseninase într-atât, fiindcă toţi călătorii, chiar şi Robert Grant, erau sănătoşi, în sfârşit, fiindcă începutul călătoriei se făcuse în împrejurări atât de fericite, lordul Glenarvan voi să profite şi să meargă înainte, ca un jucător care forţează norocul. Toţi erau de aceeaşi părere. În ziua următoare iuţiră pasul, trecură fără niciun accident pragurile râului Bell şi seara, când se opriră pe malul lui Rio Biobio, care desparte Chile spaniol de statul independent Chile, Glenarvan înscrise încă treizeci şi cinci de mile la activul expediţiei. Pământul nu se schimbase; era tot rodnic şi plin de brebenei, amaryle, violete arborescente, ciumafai şi de cactuşi cu flori aurii. Câteva animale, printre care ocelotul – pisica sălbatică a Americii – stăteau tupilate prin hăţişuri. Câte un bâtlan, o bufniţă singuratică, sturzi şi lişiţe, zburând îngrozite de ghearele uliului, reprezentau neamul păsăresc al acestui ţinut. Indigeni se vedeau foarte puţini. Doar câţiva „guassos”, corcituri degenerate de indieni şi spanioli, galopau pe nişte cai însângeraţi de pintenul uriaş prins de piciorul gol, alergând ca nişte umbre. Nu întâlneai pe nimeni pe drum, nimeni nu-ţi putea da vreo indicaţie. Glenarvan trase concluzia că Grant, prizonier la indieni, trebuie să fi fost târât dincolo de lanţul Anzilor.
În pampas, cercetările nu puteau fi rodnice. Trebuia deci să ai răbdare, să mergi înainte, repede şi neîntrerupt.
În ziua de 17 plecară la ora şi în ordinea obişnuită. Era o dispoziţie pe care Robert o respecta cu mare greutate, căci nerăbdarea lui făcea s-o ia înaintea mandrinei, spre marea deznădejde a cadrului lui Glenarvan trebuia, de fiecare dată, să-l cheme înapoi cu severitate.
Ţinutul deveni din ce în ce mai accidentat; ridicăturile de pământ din ce în ce mai dese anunţau munţii; râurile se înmulţeau supunându-se zgomotos toanelor povârnişurilor. Paganel consulta adesea hărţile; când vreunul din râuleţe nu figura, lucru care se întâmpla destul de des, lui, ca geograf, începea să-i fiarbă sângele în vine şi se enerva în chipul cel mai încântător din lume.
— Un râu care nu are nume, spunea el, e ca şi cum n-ar avea stare civilă; nu există în faţa legii geografice!
În consecinţă, nu se sfia să boteze toate aceste râuri orfane; le însemna pe hartă şi le copleşea cu calificativele cele mai extravagante ale limbii spaniole.
— Ce limbă, repeta el, ce limbă bogată şi sonoră! E o limbă de metal şi sunt sigur că are 78% aramă şi 22% cositor, ca bronzul clopotelor!
— Dar cel puţin faci progrese? îl întrebă Glenarvan.
— Desigur, scumpul meu lord! Ah, de n-ar fi accentul!… Dar acesta există!
Şi aşteptând un prilej mai bun de a vorbi spanioleşte, Paganel, în timp ce mergea, îşi scrântea limba cu dificultăţile de pronunţie, fără a uita observaţiile lui geografice. În acest domeniu era foarte tare, şi nu s-ar fi găsit nimeni care să-l întreacă. Când Glenarvan îl întreba pe catapaz câte ceva despre ciudăţeniile ţinutului, savantul o lua întotdeauna înaintea ghidului şi catapaz-ul îl privea încremenit.
