Catapaz-ul – călăuza – era un om destul de tăcut, pe care nici profesiunea sa nu-l ajutase să fie mai vorbăreţ. Abia dacă adresa vreun cuvânt peonilor săi. Aceştia erau de meserie, aşa că se pricepeau să-şi îndeplinească serviciul. Dacă se oprea vreun catâr, mai întâi îl îndemnau cu un strigăt gutural, şi dacă nici strigătul nu era de ajuns, apoi încăpăţânării lui îi veneau de hac cu o piatră azvârlită precis. Dacă scăpa câte o chingă a şeii sau dacă se dezlega vreun ham, călăuza, scoţându-şi poncio-ul, înfăşură capul catârului, care pornea iar la drum de îndată ce se repara accidentul.

Catârgiii obişnuiesc să pornească la drum la orele opt, după o îmbucătură de dimineaţă, şi să meargă până la apusul soarelui, la patru după-amiază. Glenarvan respectă obiceiul. Şi tocmai când catapaz-ul dădu semnalul de oprire, călătorii ajunseră în oraşul Arauco, aşezat la marginea sudică a golfului, fără să fi părăsit ţărmul înspumat al oceanului. Ar fi trebuit de aci înainte să meargă vreo douăzeci de mile spre apus, până la golful Carnero, pentru a ajunge la capătul paralelei 37°. Dar agenţii lui Glenarvan străbătuseră până atunci partea aceasta de litoral fără a da de vreo urmă a naufragiului. O nouă explorare nu-şi mai avea deci rostul şi de aceea hotărâră să plece din Arauco. De aci aveau să ţină drumul înspre răsărit, urmând o linie absolut dreaptă.

Mica trupă intră în oraş ca să înnopteze şi se instală în curtea unui han, cu un confort cu totul primitiv.

Arauco e capitala Araucaniei, un stat lung de cinci sute de leghe, lat de treizeci, locuit de moluşi, fiii mai mari ai rasei chiliene, cântaţi de poetul Ercilla. Rasă mândră şi puternică, singura din cele două Americi care n-a îndurat nicio stăpânire străină. Şi chiar dacă Arauco a aparţinut odată spaniolilor, populaţiile lui însă nu li s-au supus; ele au rezistat atunci cum rezistă şi astăzi întreprinderilor cotropitoare ale statului Chile, şi steagul lor independent – o stea albă pe un fond azuriu – fâlfâie încă în vârful dealului fortificat, care străjuieşte oraşul.

În timp ce se pregătea cina, Glenarvan, Paganel şi catapaz-ul se plimbau printre casele acoperite cu stuf. În afară de o biserică şi de ruinele unei mănăstiri franciscane, Arauco nu prezenta nicio curiozitate. Glenarvan încercă să culeagă unele informaţii, care nu aduseră însă nimic nou. Paganel era deznădăjduit că nu se putea înţelege cu locuitorii; aceştia vorbeau limba araucană – o limbă ale cărei dialecte se vorbesc până în strâmtoarea Magellan, iar spaniola, pe care el o învăţase, îi era de tot atât folos cât i-ar fi fost ebraica. În schimb, simţea o adevărată bucurie de savant, observând diferite tipuri ale rasei moluşe. Bărbaţii erau înalţi de statură, cu obrazul turtit, de culoare arămie, spâni, cu privirea bănuitoare, cu capul mare şi pierdut într-o pădure de păr. Păreau înecaţi în lenea caracteristică războinicilor, care nu ştiu cum să-şi umple timpul în vreme de pace. Femeile, cu o înfăţişare necăjită, dar curajoasă, se ocupau cu muncile grele ale gospodăriei, ţesălau caii, curăţau armele, lucrau la câmp, vânau pentru stăpânii lor şi mai găseau încă vreme să lucreze poncio-urile albastre care cer ani şi ani de lucru şi care costă cel puţin o sută de dolari.

Pe scurt, moluşii sunt un popor puţin interesant şi cu obiceiuri destul de sălbatice. Au însă o virtute: dragostea lor pentru independenţă.

— Adevăraţi spartani, spunea mereu Paganel, aşezându-se la masă după ce-şi isprăvea plimbarea.

Vrednicul savant exagera şi ceilalţi îl înţeleseră şi mai puţin atunci când mai adăugă că a simţit, ca francez, bătându-i inima la vizitarea oraşului Arauco. La întrebarea maiorului cu privire la neaşteptata „bătaie de inimă”, Paganel răspunse că emoţia era firească, de vreme ce unul din strămoşii lui ocupase odinioară tronul Araucaniei. Maiorul îl rugă să spună numele suveranului. Jacques Paganel vorbi cu mândrie de viteazul domn de Tonneins, fost notar la Périqueux, un om minunat, doar puţin prea bărbos şi care a suferit ceea ce regii detronaţi numesc de obicei ingratitudinea supuşilor lor. Şi fiindcă maiorul zâmbea la gândul unui notar-rege, Paganel spuse cu toată seriozitatea că e poate mai uşor pentru un notar să fie un rege bun, decât unui rege să fie un notar bun. Această observaţie iscă râsul tuturor şi toţi dădură câte o duşcă de „şişa” – rachiu de porumb fermentat – în cinstea lui Aurelian Anton I, ex-rege al Araucaniei. După câteva minute, călătorii dormeau adânc, înveliţi în câte un poncio.

A doua zi, la ora opt, cu mandrina în frunte şi argaţii la urmă, mica trupă porni iar la drum, de-a lungul paralelei 37°. Străbăteau acum pământul rodnic al Araucaniei, bogat în viţă de vie şi în turme. Dar puţin câte puţin, locurile deveniră pustii. Abia din milă în milă se ivea câte o colibă de „rastreadori” – indieni îmblânzitori de cai – vestiţi în toată America. Ici-colo, câte o haltă de poştă, părăsită şi asta, ţinea loc de adăpost indigenilor nomazi din câmpie. Două râuri tăiară drumul călătorilor în ziua a doua: Rio de Raque şi Rio de Tubal. Dar catapaz-ul descoperi un vad pe unde se putea trece. Lanţul Anzilor se desfăşura la orizont umflându-şi spinările şi sporindu-şi vârfurile înspre miazănoapte. Acestea nu erau însă decât vertebrele mai mici ale uriaşei coloane vertebrale pe care se sprijină trupul Lumii Noi.

La patru după-amiază, după un drum de treizeci şi cinci de mile, călătorii se opriră în câmp, sub un pâlc de mirţi uriaşi. Luară şeile de pe catâri şi-i lăsară să pască iarba deasă a preriei. Scoaseră din desagi carnea şi orezul obişnuit. Şeile de blană de oaie întinse pe pământ le-au slujit drept pături şi perne şi fiecare găsi pe aceste paturi improvizate o odihnă binefăcătoare, în timp ce peonii şi catapaz-ul vegheau pe rând.

Fiindcă timpul se înseninase într-atât, fiindcă toţi călătorii, chiar şi Robert Grant, erau sănătoşi, în sfârşit, fiindcă începutul călătoriei se făcuse în împrejurări atât de fericite, lordul Glenarvan voi să profite şi să meargă înainte, ca un jucător care forţează norocul. Toţi erau de aceeaşi părere. În ziua următoare iuţiră pasul, trecură fără niciun accident pragurile râului Bell şi seara, când se opriră pe malul lui Rio Biobio, care desparte Chile spaniol de statul independent Chile, Glenarvan înscrise încă treizeci şi cinci de mile la activul expediţiei. Pământul nu se schimbase; era tot rodnic şi plin de brebenei, amaryle, violete arborescente, ciumafai şi de cactuşi cu flori aurii. Câteva animale, printre care ocelotul – pisica sălbatică a Americii – stăteau tupilate prin hăţişuri. Câte un bâtlan, o bufniţă singuratică, sturzi şi lişiţe, zburând îngrozite de ghearele uliului, reprezentau neamul păsăresc al acestui ţinut. Indigeni se vedeau foarte puţini. Doar câţiva „guassos”, corcituri degenerate de indieni şi spanioli, galopau pe nişte cai însângeraţi de pintenul uriaş prins de piciorul gol, alergând ca nişte umbre. Nu întâlneai pe nimeni pe drum, nimeni nu-ţi putea da vreo indicaţie. Glenarvan trase concluzia că Grant, prizonier la indieni, trebuie să fi fost târât dincolo de lanţul Anzilor.

În pampas, cercetările nu puteau fi rodnice. Trebuia deci să ai răbdare, să mergi înainte, repede şi neîntrerupt.

În ziua de 17 plecară la ora şi în ordinea obişnuită. Era o dispoziţie pe care Robert o respecta cu mare greutate, căci nerăbdarea lui făcea s-o ia înaintea mandrinei, spre marea deznădejde a cadrului lui Glenarvan trebuia, de fiecare dată, să-l cheme înapoi cu severitate.

Ţinutul deveni din ce în ce mai accidentat; ridicăturile de pământ din ce în ce mai dese anunţau munţii; râurile se înmulţeau supunându-se zgomotos toanelor povârnişurilor. Paganel consulta adesea hărţile; când vreunul din râuleţe nu figura, lucru care se întâmpla destul de des, lui, ca geograf, începea să-i fiarbă sângele în vine şi se enerva în chipul cel mai încântător din lume.

— Un râu care nu are nume, spunea el, e ca şi cum n-ar avea stare civilă; nu există în faţa legii geografice!

În consecinţă, nu se sfia să boteze toate aceste râuri orfane; le însemna pe hartă şi le copleşea cu calificativele cele mai extravagante ale limbii spaniole.

— Ce limbă, repeta el, ce limbă bogată şi sonoră! E o limbă de metal şi sunt sigur că are 78% aramă şi 22% cositor, ca bronzul clopotelor!

— Dar cel puţin faci progrese? îl întrebă Glenarvan.

— Desigur, scumpul meu lord! Ah, de n-ar fi accentul!… Dar acesta există!

Şi aşteptând un prilej mai bun de a vorbi spanioleşte, Paganel, în timp ce mergea, îşi scrântea limba cu dificultăţile de pronunţie, fără a uita observaţiile lui geografice. În acest domeniu era foarte tare, şi nu s-ar fi găsit nimeni care să-l întreacă. Când Glenarvan îl întreba pe catapaz câte ceva despre ciudăţeniile ţinutului, savantul o lua întotdeauna înaintea ghidului şi catapaz-ul îl privea încremenit.

În aceeaşi zi, aproape de ora zece, dădură peste un drum care tăia calea urmată până atunci. Glenarvan întrebă, fireşte, de nume şi Paganel îi răspunse tot atât de firesc:

— E drumul de la Yumbel la Los Angelos.

Glenarvan se uită spre ghid.

— Întocmai, adeveri acesta.

Apoi, adresându-se geografului, îi spuse:

— Aţi mai fost pe aici?

— Bineînţeles, îi răspunse Paganel, foarte serios.

— Tot călare?

— Nu, într-un fotoliu.

Catapaz-ul, se vede, nu înţelese, căci dădu din umeri şi-şi văzu de treabă.

La cinci după-amiază, ghidul se opri într-o vale puţin adâncă, la câteva mile de orăşelul Loja. Şi-n noaptea aceea călătorii poposiră la poalele sierrelor, primul lanţ al Cordilierilor.

Capitolul XII

În văzduh, la douăsprezece mii de picioare

Traversând statul Chile, călătorii nu întâmpinaseră până acum nicio piedică deosebită. Dar, de aci înainte, obstacolele şi primejdiile, pe care le presupune orice trecere prin munţi, se iveau la tot pasul. Lupta cu natura începea de-a binelea.

Înainte de plecare trebuiau să rezolve o problemă importantă. Pe unde puteau străbate lanţul Anzilor, fără să se abată de la drumul stabilit? Întrebară ghidul.

— Nu ştiu decât două trecători în această parte a Cordilierilor, răspunse el.

— Trecătoarea Arica, desigur, care a fost descoperită de Valdivia Mendoza, spuse Paganel.

— Întocmai.

— Şi aceea de la Villarica, aşezată la sud de Nevada?

— Aşa e.

— Ei bine, amice, aceste două trecători nu prezintă alt neajuns decât că ne duc puţin mai spre nord sau mai spre sud de la drumul pe care trebuia să mergem noi.

— Ai altceva să ne propui? întrebă maiorul.

— Desigur, răspunse Paganel. Trecătoarea Antuco, aşezată pe povârnişul vulcanic 37°30’, adică cu o jumătate de grad mai aproape de drumul nostru, la numai două mii de metri înălţime şi înregistrată de Zamudio de Cruz.

— Bine, zise Glenarvan, dar dumneata, catapaz, cunoşti trecătoarea?

— Da, milord, am traversat-o, dar nu v-am propus-o fiindcă nu e altceva decât o potecă pentru animale, pe care o folosesc şi ciobanii indieni de pe povârnişul răsăritean.

— Ei bine, prietene, răspunse Glenarvan, pe acolo pe unde trec turmele de vite vom şti şi noi să trecem. Şi pentru că ne duce în linie dreaptă, haideţi pe acolo!

Se dădu semnalul de plecare şi intrară în valea Las Lejas, între mari mase de calcar cristalizat. Urcau pe o pantă foarte dulce. Pe la unsprezece trebuiră să înconjoare marginile unui mic lac, un bazin natural şi un pitoresc loc de întâlnire al tuturor pâraielor din vecinătate, care se vărsau în el susurând şi împletindu-şi undele. Deasupra lacurilor se vedeau până departe „llanos”-urile, nişte platouri acoperite de ierburi, unde păşteau turmele indienilor. Apoi întâlniră o mlaştină, care se întindea de la nord la sud şi pe care o ocoliră, datorită instinctului catârilor. La ora unu se ivi, pe o stâncă verticală, fortul Ballenare. Îl depăşiră. Povârnişurile deveneau abrupte, colţuroase şi bulgării desprinşi de copitele catârilor se rostogoleau sub paşii lor ca nişte cascade zgomotoase de piatră. Aproape de ora trei întâlniră alte ruine pitoreşti ale fortului distrus în răscoala de la 1770.

— Hotărât, spuse Paganel, munţii nu ajung să despartă oamenii, mai trebuie să fie înălţate şi ziduri.

Din acest loc, drumul devenea greu, chiar primejdios. Înclinarea povârnişurilor creştea mai tare, pereţii se îngustau, prăpăstiile se căscau şi mai înspăimântătoare. Catârii păşeau cu teamă, cu nasul în pământ, adulmecând drumul. Caravana înainta în şir indian. Câteodată, la o cotitură bruscă, mandrina dispărea şi mica trupă se călăuzea atunci după sunetul îndepărtat al clopoţeilor ei. Adesea, cotiturile capricioase ale potecii împărţeau coloana în două şiruri paralele şi catapaz-ul putea vorbi atunci cu peonii, în timp ce o felie lată de mai puţin de patru metri, dar adâncă de patru sute, întindea între ei o prăpastie de netrecut.

Ierburile luptau încă împotriva năvalei pietrei, dar presimţeai de pe acum încleştarea regnului mineral cu cel vegetal. Vulcanul Antuco se recunoştea după câteva dâre de lavă de culoare ruginie, înţesată de cristale galbene, în formă de ace. Stâncile, înghesuite unele în altele şi gata să se prăbuşească, se menţineau totuşi împotriva tuturor legilor echilibrului. Evident, cataclismele le schimbau cu uşurinţă aspectul şi când priveai aceste vârfuri neimpunătoare, aceste culmi încreţite şi coline strâmbe, nu era greu să observi că ceasul sedimentării definitive nu sunase încă în această regiune muntoasă.