— Eu, nu, răspunse Robert Grant cu ochii strălucitori şi privirea hotărâtă.

— Primejdii? reluă Paganel. Mai există oare primejdii? De altfel, despre ce e vorba? De o călătorie de-abia de vreo trei sute cincizeci de leghe, pentru că vom merge în linie dreaptă, de o călătorie care se va desfăşura la o latitudine echivalentă cu aceea a Spaniei, a Greciei şi Siciliei, în cealaltă emisferă şi, prin urmare, într-o climă aproape identică, în sfârşit, de o călătorie care va dura cel mult o lună. E o plimbare.

— Domnule Paganel, întrebă atunci lady Helena, socotiţi deci că dacă naufragiaţii au căzut în mâinile indienilor, viaţa le-a fost cruţată?

— Mă întrebaţi dacă socotesc, doamnă? Dar indienii nu sunt antropofagi. Nici gând! Unul din compatrioţii mei, pe care l-am cunoscut la Societatea de geografie, domnul Guinard, a rămas timp de trei ani prizonierul indienilor din pampas. A suferit, a fost maltratat, dar până la urmă a scăpat teafăr din această încercare. Un european e o fiinţă folositoare în aceste ţinuturi. Indienii îi cunosc valoarea şi îl îngrijesc ca pe un animal de preţ.

— Ei bine, să nu zăbovim, îi îndemna Glenarvan. Trebuie să plecam, şi să plecăm fără întârziere. Ce drum ne propui?

— Un drum uşor şi plăcut, răspunse Paganel. La început, câţiva munţi, pe urmă o pantă dulce pe versantul oriental al Anzilor şi, în sfârşit, o câmpie întinsă, cu iarbă şi nisip, o adevărată grădină.

— Să vedem harta, spuse maiorul.

— Iat-o, scumpul meu Mac Nabbs. Vom merge de la capătul paralelei 37° pe coasta chiliană, între vârful Rumena şi golful Carnero. După ce vom fi trecut prin capitala Araupaniei, vom străbate Cordilierii prin strâmtoarea Antuco, lăsând spre sud Vulcanul; apoi, coborându-ne pe povârnişurile prelungi ale munţilor, străbătând Neuquem, Rio Colorado, vom atinge pampasurile Salinas, râul Guamini, Sierra Tapalquen. Aici apar frontierele provinciei Buenos Aires. Le vom trece, vom urca Sierra Tandil şi ne vom extinde cercetările până la vârful Medano, pe malurile Atlanticului.

Vorbind astfel şi explicând amănunţit programul expediţiei, Paganel nici nu-şi dădea măcar osteneala să privească harta desfăşurată sub ochii săi. Nu avea ce face cu ea. Hrănit cu lucrările lui Frezier, Molina, Humboldt, Miers, Orbigny, memoria lui nu putea fi nici înşelată, nici surprinsă. După ce isprăvi cu toată această înşirare de nume geografice, el adăugă:

— Deci, prieteni, drumul e drept. În treizeci de zile îl vom parcurge şi vom ajunge înaintea Duncan-ului pe coasta orientală, dacă vânturi nefavorabile nu-i vor întârzia mersul.

— Aşadar, spuse John Mangles, cu Duncan va trebui să ne încrucişăm între Capul Corrientes şi Capul Sfintul Anton?

— Chiar aşa.

— Şi cum ai alcătui dumneata personalul unei astfel de expediţii? întrebă Glenarvan.

— În felul cel mai simplu cu putinţă. Trebuie numai să aflăm situaţia căpitanului Grant şi nu să ne batem cu indienii. Socotesc că lordul Glenarvan va fi şeful nostru; apoi maiorul, care nu va voi să cedeze locul său nimănui; servitorul dumneavoastră, Jacques Paganel…

— Şi eu? strigă micul Grant.

— Robert, Robert! îl dojeni Mary.

— Şi de ce nu? răspunse Paganel. Călătoriile formează pe cei tineri. Deci, noi patru şi trei marinari de pe Duncan.

— Cum?… spuse John Mangles, adresându-se stăpânului său. Milord nu mă cere şi pe mine?

— Scumpul meu John, răspunse Glenarvan, pe bord lăsăm ceea ce avem mai scump pe lume. Cine ar veghea asupra lor, dacă nu devotatul căpitan al Duncan-ului?

— Nu putem, deci, să vă întovărăşim, spuse lady Helena, ai cărei ochi se acoperiră cu un nor de lacrimi.

— Scumpa mea Helena, îi explică Glenarvan, călătoria noastră trebuie să se facă cu o iuţeală excepţională. Despărţirea noastră va fi scurtă şi…

— Da, dragul meu, te înţeleg, răspunse lady Helena. Du-te, deci, şi îţi urez să izbândeşti!

— De altfel, nu e o călătorie, spuse Paganel.

— Dar ce e atunci?

— O excursie, nimic altceva. O să mergem ca oricare alţii, făcând cât mai mult bine pe pământ. Transire benefaciendo, iată deviza noastră.

Cu aceste cuvinte ale lui Paganel se încheie discuţia, dacă se poate numi astfel o conversaţie în care toată lumea era de aceeaşi părere. Pregătirile începură în aceeaşi zi. Se hotărî ca expediţia să fie ţinută secretă, pentru ca să nu se trezească luarea-aminte a indienilor.

Plecarea fu fixată pentru 14 octombrie. Dar când fu vorba să se aleagă marinarii pentru debarcare, cu toţii îşi oferiră serviciile şi Glenarvan nu avu decât greutatea alegerii. Şi ca să nu supere pe niciunul din oamenii aceştia atât de generoşi, lordul preferă să tragă la sorţi. Zis şi făcut. Secundul Tom Austin, Wilson, un vlăjgan de ispravă, şi Mulrady, care ar fi înfruntat la box pe faimosul campion Tom Sayers, nu avură a se plânge de noroc.

Glenarvan desfăşurase o activitate vie pentru pregătiri. Dorea să fie gata la ziua fixată, şi izbuti. În acelaşi timp, John Mangles se aproviziona cu cărbuni, pentru ca să poată porni imediat în larg. Ţinea să ajungă înaintea călătorilor pe coasta Argentinei. De aci între Glenarvan şi tânărul căpitan se născu o adevărată întrecere, ale cărei urmări au folosit atât unora, cât şi celorlalţi.

Într-adevăr, la 14 octombrie, la ora fixată, toţi erau gata. În momentul plecării, pasagerii de pe iaht se adunară pe punte. Când Duncan era gata să-şi ridice ancora, aripile elicei se şi învârteau în apele limpezi din golful Talcahuano; Glenarvan, Paganel, Mac Nabbs, Robert Grant, Tom Austin, Wilson, Mulrady, înarmaţi cu carabine şi revolvere colt, se pregăteau să părăsească vasul. La capătul digului îi aşteptau nişte călăuze cu catâri.

— A sosit momentul, spuse lordul Eduard.

— Mergeţi cu bine! răspunse lady Helena, abia înăbuşindu-şi emoţia. Lordul Glenarvan o strânse la piept, în timp ce Robert se aruncă de gâtul surorii sale.

— Şi acum, iubiţi tovarăşi de drum, spuse Jacques Paganel, o ultimă strângere de mână, care să ţină până la ţărmurile Atlanticului!

Însemna să ceri prea mult. Totuşi, îşi strânseră mâinile atât de tare, încât îţi venea să crezi că urările vrednicului savant se vor realiza.

Urcară pe punte şi apoi cei şapte călători părăsiră Duncan-ul. Ajunseră pe cheiul de care iahtul se apropie repede, la o distanţă de mai puţin de o sută de metri.

Lady Helena strigă de sus, de pe punte, pentru ultima

dată:

— Prieteni, Dumnezeu să vă ajute!

— Şi ne va ajuta, doamnă, răspunse Paganel, căci, vă rog s-o credeţi, ne vom ajuta noi înşine.

— Înainte! strigă John Mangles mecanicului său.

— La drum! îi îndemnă şi lordul Glenarvan.

Şi în momentul în care călătorii, dând pinteni catârilor, apucau pe drumul ce ducea de-a lungul râului, Duncan, sub acţiunea elicei, relua cu toată viteza drumul oceanului.

Capitolul XI

Străbătând Chile

Grupul de indigeni organizat de Glenarvan era format din trei bărbaţi şi un copil. „Catârgiul-şef” era un englez naturalizat de douăzeci de ani în această ţară. Îşi făcuse o meserie din a închiria catâri călătorilor şi de a-i călăuzi prin diversele trecători ale Cordilierilor. Apoi îi încredinţa unui „baqueano”, un ghid argentinian, un bun cunoscător al drumurilor din pampas. Englezul nu uitase într-atâta limba sa maternă în tovărăşia catârilor şi a indienilor, încât să nu poată sta de vorbă cu călătorii. Aşa se explică de ce dorinţele şi ordinele lui Glenarvan se puteau îndeplini uşor, fapt de care acesta se grăbi să profite, deoarece Jacques Paganel nu izbutea încă să se facă înţeles.

Catârgiul, „catapaz”-ul, după cum este numit în Chile, era secundat de doi peoni¹⁵ indigeni şi de un copil de doisprezece ani. Peonii supravegheau catârii încărcaţi cu bagajele călătorilor şi copilul mâna „mandrina”, o iapă mică cu clopoţei, care mergea în frunte, urmată de zece catâri. Şapte dintre ei îi purtau pe călătorii noştri, catapaz-ul avea şi el unul; ceilalţi doi duceau merinde şi câteva valuri de stofe, care trebuiau să asigure bunăvoinţa şefilor de triburi indiene din şes. Peonii mergeau pe jos, după obiceiul lor. Străbaterea Americii de Sud trebuia deci să se realizeze în cele mai bune condiţii, în ceea ce priveşte siguranţa şi repeziciunea.

Traversarea munţilor Anzi nu e o călătorie obişnuită. Nu se poate porni la un asemenea drum fără catâri robuşti, dintre care cei mai preţuiţi sunt cei argentinieni. Catârii aceştia minunaţi s-au dezvoltat aici altfel decât rasa lor primitivă. Nu sunt mofturoşi la mâncare. Nu beau apă decât o dată pe zi, fac cu uşurinţă zece leghe în opt ore şi duc în spate, fără să se plângă, o încărcătură de paisprezece arobe¹⁶.

Pe drumul dintre cele două oceane nu există hanuri. Se mănâncă doar carne uscată, orez cu piper şi vânatul care poate fi ucis în drum. Se bea din apa torentelor care coboară din munte, din apa pârâurilor de la şes. În care se toarnă câteva picături din romul pe care-l poartă fiecare într-un corn de bou, numit „şiflu”. De altfel, nici nu trebuie să se bea prea mult alcool într-o regiune în care sistemul nervos devine deosebit de sensibil. În ce priveşte aşternutul, el e reprezentat de şaua indigenă numită „recado”. Şaua e făcută din piei de miel argăsite şi e fixată cu nişte chingi mari, bogat împodobite cu broderii. Învelit în aceste pături calde, călătorul înfruntă fără greutate nopţile umede şi doarme cel mai dulce somn cu putinţă.

Glenarvan, călător experimentat şi care ştia să se adapteze repede obiceiurilor din diferitele ţări, îmbrăcase costumul chilian, ca şi tovarăşii săi de drum. Paganel şi Robert, doi copii, unul mare şi altul mic, nu-şi mai încăpură în piele de bucurie când îşi puseră pe cap poncio-ul naţional, un tartan găurit la mijloc, şi când încălţară ghetele făcute din pielea de pe picioarele dinapoi ale unui mânz. Merita să te uiţi la catârul lor, bogat împodobit, cu zăbala în gură, cu un frâu lung de piele împletită, slujind şi drept bici, cu căpăstrul împodobit cu zorzoane de metal, ce purta pe spate „alforjas”, nişte desagi de pânză în culori ţipătoare, încărcaţi cu merinde. Paganel, distrat ca totdeauna, era gata să se pomenească cu vreo trei-patru copite în spate, în momentul în care voia să încalece. Odată suit în şa, cu nedespărţitul său ochean în bandulieră, cu picioarele înţepenite în scări, el se lăsă încrezător în seama catârului său iscusit şi nu avu de ce să regrete. Cât despre Robert, el dovedi de la început înclinări remarcabile pentru călărie.

Plecară. Timpul era minunat, cerul perfect senin şi, în ciuda căldurii arzătoare, aerul era destul de răcorit de brizele mării. Mica trupă urma, cu pas iute, malurile sinuoase ale golfului Talcahuano, pentru a ajunge la treizeci de mile înspre sud, la extremitatea paralelei. În prima zi merseră repede, străbătând stufărişul unor vechi mlaştini uscate. În această zi au vorbit foarte puţin. Despărţirea lăsase în sufletul călătorilor o impresie puternică, mai ales că vedeau încă fumul Duncan-ului, care se pierdea în zare. Toţi tăceau, afară de Paganel, acest geograf studios, care îşi punea singur întrebări în spanioleşte şi-şi răspundea în aceeaşi limbă.