— Şi apoi, iubite Paganel, medalia de aur poate fi câştigată oriunde există ceva de făcut, de căutat, de descoperit. În lanţurile Cordilierilor, ca şi în vechii munţi din Tibet.
— Dar cursul lui Yaru-Dzangbo-Ciu?
— Ei, îl veţi înlocui cu Rio Colorado! E un fluviu puţin cunoscut, care pe hartă curge cam prea mult după fantezia geografilor.
— Ştiu, milord, că în această privinţă există erori de câteva grade. O, fără îndoială că, dacă aş fi cerut, Societatea de geografie m-ar fi trimis în Patagonia tot atât de bine ca şi în Indii. Dar nu m-am gândit s-o fac.
— Din pricina faptului că sunteţi mereu distrat.
— Ce spuneţi, domnule Paganel, ne veţi întovărăşi? îl întrebă lady Helena cu o voce de-a dreptul cuceritoare.
— Şi misiunea mea, doamnă?
— Vă previn că vom trece prin strâmtoarea Magellan, reluă Glenarvan.
— Milord, mă ispitiţi!
— Adaug că vom vizita Portul Foametei.
— Portul Foametei! exclamă francezul, asaltat din toate părţile. Acel port atât de celebru din descrierile geografice!
— Mai ţineţi seama, domnule Paganel, că în expediţia aceasta aveţi dreptul să legaţi numele Franţei de cel al Scoţiei.
— Da, fără îndoială.
— Un geograf poate fi de folos în expediţia noastră, şi există oare ceva mai frumos decât să pui ştiinţa în slujba omenirii?
— Aveţi toată dreptatea, doamnă!
— Ascultaţi-mă, e mai bine să vă încredeţi în hazardul sau mai curând în providenţa care ne-a îndrumat şi pe noi. Ea ne-a trimis acel document, după cum tot ea v-a adus şi pe dumneavoastră pe bordul vasului Duncan.
— Să vă spun ceva, bunii mei prieteni? continuă Paganel. Ei bine, tare aţi mai vrea ca să rămân!
— Şi dumneata, domnule Paganel, ai vrea şi mai mult decât noi, răspunse Glenarvan.
— Drace, exclamă savantul geograf, aşa e, dar mi-era teamă să nu vă stânjenesc!
Capitolul IX
Strâmtoarea Magellan
Toţi cei de pe bord se bucurară aflând hotărârea lui Paganel. Tânărul Robert îi sări de gât cu o vioiciune foarte demonstrativă. Onorabilul secretar era gata să cadă pe spate. „Un pui de om vânjos, spuse el, o să-l învăţ geografia”.
Şi fiindcă John Mangles se însărcinase să facă din el un marinar, Glenarvan – un om de inimă, maiorul – un băiat cu sânge rece, lady Helena – un om bun şi generos, iar Mary Grant – un elev plin de recunoştinţă faţă de asemenea profesori, Robert trebuia să ajungă într-o zi, desigur, un om desăvârşit.
Duncan isprăvi repede încărcarea cărbunelui, apoi, părăsind acele ţinuturi triste, intră în curentul coastei braziliene înspre apus, trecu de Ecuator datorită unei brize prielnice dinspre nord şi intră în emisfera australă.
Călătoria se făcea fără greutate. Fiecare avea credinţa că vor reuşi, în această expediţie care pornise în căutarea căpitanului Grant, probabilităţile de a-l găsi păreau mai mari cu fiecare zi ce trecea. Dintre cei de pe bord, cel care nutrea cea mai mare încredere era căpitanul. Dar încrederea îi venea mai ales din dorinţa de a o vedea fericită pe Miss Mary. Se născuse în sufletul său un interes cu totul deosebit faţă de fată şi îşi ascunsese atât de bine acest sentiment, încât toţi îşi dădură seama de asta, în afară de Miss Grant şi de el însuşi.
Cât despre savantul geograf, el era probabil cel mai fericit om din emisfera australă; îşi petrecea zilele studiind hărţile, acoperind cu ele masa din careu; din această pricină se iscau în fiecare zi discuţii cu domnul Olbinett, care nu putea pune masa. Dar Paganel avea de partea lui pe toţi oaspeţii de pe punte, în afară de maior, pe care chestiunile geografice îl lăsau absolut indiferent, mai ales în timpul mesei. Mai mult încă, Paganel descoperise în cuferele secundului nişte cărţi, foarte amestecate de altfel, şi printre ele câteva lucrări spanioleşti. Se hotărî atunci să înveţe limba lui Cervantes, pe care niciunul de pe bord nu o ştia. Aceasta cu scopul de a-şi uşura cercetările pe litoralul chilian. Datorită înclinaţiilor lui poliglote, nu-şi pierdea nădejdea că la sosirea sa în Conception o să vorbească în mod curent această limbă. De aceea studia cu râvnă. Învăţa pe brânci şi ceilalţi îl auzeau mormăind neîncetat.
În timpul pauzelor îi dădea lui Robert lecţii practice, dezvăluindu-i istoria coastelor de care se apropia cu atâta repeziciune Duncan-ul. La 10 septembrie se găseau la 5°73’ latitudine şi 31°15’ longitudine, în acea zi, Glenarvan află un lucru pe care cei mai instruiţi oameni de pe vremea aceea probabil că nu-l ştiau. Paganel povestea istoria Americii şi, ca să ajungă la marii navigatori pe urmele cărora mergea acum iahtul, le vorbi despre Cristofor Columb; termină lecţia, spunând că celebrul genovez murise fără să fi ştiut că a descoperit o lume nouă. Tot auditoriul protestă. Paganel menţinu afirmaţia.
— Nimic nu e mai sigur decât aceasta, adăugă el. Nu vreau să micşorez gloria lui Columb, dar faptul e cunoscut. La sfârşitul secolului al XV-lea, marii călători nu aveau decât o singură preocupare: să înlesnească legăturile cu Asia şi să caute Orientul prin apus; într-un cuvânt, să ajungă pe drumul cel mai scurt spre Ţara Mirodeniilor. Iată ce a încercat Columb; a făcut patru călătorii; a atins America pe coastele Cumanei, ale Honduras-ului, la Mosquitos, Nicaragua, Veragua, Costa-Rica, Panama, pe care le luă drept pământurile Japoniei şi ale Chinei, şi a murit fără a-şi fi dat seama măcar de existenţa marelui continent, căruia el nu avea să-i dea nici cel puţin numele!
— Să te cred, atunci, iubite Paganel, răspunse Glenarvan, dar îmi îngădui să fiu surprins şi să te întreb: care navigatori şi-au dat seama de adevărul descoperirilor lui Columb?
— Urmaşii săi: Ojeda, care-l întovărăşise în călătorii, ca şi Vincent Pinzon, Vespucci, Bastidas, Cabral, Solis, Balboa. Aceşti navigatori au mers de-a lungul coastelor răsăritene ale Americii şi le-au însemnat pe hartă coborând înspre sud, duşi acum trei sute şaizeci de ani de acelaşi curent care ne duce şi pe noi azi. Iată, prietene, noi am tăiat Ecuatorul chiar în locul în care l-a tăiat şi Pinzon în ultimul an al secolului al XV-lea şi ne apropiem de acelaşi grad opt, din latitudinea australă, la care el a acostat pe pământul brazilian. Un an mai târziu, portughezul Cabral coborî până în portul Seguro. Apoi Vespucci, în a treia expediţie a sa, din 1502, merse şi mai departe înspre sud. În 1508, Vincent Pinzon şi Solis se asociară pentru a cerceta ţărmurile americane, şi în 1514, Solis descoperi gura lui Rio de la Plata, unde fu mâncat de indigeni, lăsându-i lui Magellan gloria de a înconjura continentul. Acest mare navigator porni în 1519 cu cinci nave, merse de-a lungul coastelor Patagoniei, descoperi portul Désiré, portul San-Julian, unde făcu escale mai lungi, găsi la 52° latitudine strâmtoarea celor „Unsprezece mii de Fecioare”, care avea pe urmă să-i poarte numele, şi la 28 noiembrie 1520 intrară în Oceanul Pacific. A, ce bucurie trebuie să fi simţit şi cum trebuie să-i fi bătut inima de emoţie văzând o nouă mare scânteind la orizont, sub razele soarelui!
— Da, domnule Paganel, exclamă Robert Grant entuziasmat de cuvintele geografului, aş fi vrut să fiu acolo!
— Şi eu, băiete, şi n-aş fi pierdut o ocazie ca asta, dacă m-aş fi născut cu trei sute de ani mai devreme!
— Ceea ce ne-ar fi întristat foarte mult, domnule Paganel, răspunse lady Helena, căci n-aţi mai fi fost astăzi pe puntea Duncan-ului, istorisindu-ne această poveste.
— Un altul în locul meu v-ar fi spus-o, doamnă, şi ar fi adăugat că ţărmul occidental a fost cercetat de fraţii Pizarro. Aceşti aventurieri îndrăzneţi au fost mari ctitori de oraşe: Cusco, Quito, Lima, Santiago, Villarica, Valparaiso şi Conception, spre care ne duce Duncan-ul, sunt opera lor. În acea epocă, descoperirile lui Pizarro s-au legat cu cele ale lui Magellan, şi coastele americane s-au închegat pe hartă, spre marea satisfacţie a savanţilor din lumea veche.
— Ei bine, spuse Robert, eu n-aş fi fost satisfăcut.
— De ce nu? răspunse Mary, privindu-şi fratele care se înflăcăra la auzul istoriei acestor descoperiri.
— Spune de ce, fiule, întrebă lordul Glenarvan, cu zâmbetul cel mai încurajator.
— Pentru că aş fi vrut să ştiu ce e dincolo de strâmtoarea Magellan.
— Bravo, prietene, răspunse Paganel, şi eu aş fi vrut să ştiu dacă acest continent se prelungeşte până la Pol, sau dacă există o mare liberă, aşa cum presupune Drake, unul din compatrioţii dumneavoastră, milord. E limpede că dacă Robert Grant şi Jacques Paganel ar fi trăit în secolul al XVII-lea, s-ar fi îmbarcat pe urmele lui Shouten şi Lemaire, doi olandezi foarte curioşi să cunoască ultimul cuvânt al acestei enigme geografice.
— Cei doi olandezi erau savanţi? întrebă lady Helena.
