— Doar dacă ei nu există, deloc, reluă Paganel, ceea ce ar face ca nimeni să nu se mai certe pe seama lor. Dar ca să punem capăt discuţiei, voi adăuga, prieteni, o observaţie care să ne consoleze: strâmtoarea Magellan e minunată, chiar fără patagonezi!
În clipa aceea, Duncan-ul înconjura peninsula Brunswick, străjuită de două splendide panorame. După ce străbătu şaptezeci de mile de la Capul Gregory, lăsă în urmă închisoarea din Punta Arena. Steagul chilian şi clopotniţa bisericii se iviră pentru o clipă între copaci. Strâmtoarea se întindea între două impunătoare masive de granit, munţii îşi ascundeau poalele în sânul unor păduri uriaşe şi-şi pierdeau în nori capul lor pudrat de zăpezi veşnice. Înspre sud-vest, muntele Tarn se înălţa cu şase mii cinci sute de picioare peste nivelul mării. Noaptea coborî după un larg amurg: lumina se topi pe nesimţite în nuanţe domoale; cerul fu smălţat de stele strălucitoare şi Crucea Sudului le arăta călătorilor drumul spre Polul austral.
În mijlocul acestei semiobscurităţi, la lumina aştrilor care înlocuiau farurile de pe ţărmurile civilizate, iahtul îşi continuă cu îndrăzneală drumul, fără a ancora în vreunul din nenumăratele golfuri ale ţărmului, deşi acest lucru se putea face cu uşurinţă: adeseori extremitatea vergilor atingea ramurile fagilor antarctici, care se aplecau peste unde; adeseori elicea izbea apele marilor râuri trezind gâştele, raţele, sitarii, lişiţele şi toate păsările care trăiesc pe lângă ape. În curând apărură ruine, câteva clădiri prăbuşite, cărora noaptea le dădea o înfăţişare măreaţă, ruinele triste ale unei colonii părăsite şi al cărei nume, Portul Foametei, va protesta de-a pururi împotriva fertilităţii acestor coaste şi a bogăţiei pădurilor pline de vânat. Duncan-ul trecea prin faţa Portului Foametei.
În acest loc chiar, s-a stabilit în 1581 spaniolul Sarmiento cu patru sute de emigranţi. El întemeie oraşul Sfântul Filip. Geruri năprasnice decimară colonia, iar foamea ucise pe cei pe care-i cruţase iarna, şi, în 1587, corsarul Cavendish îl găsi pe cel din urmă dintre cei patru sute în ruinele oraşului, după şase ani de existenţă.
Duncan trecu pe lângă ţărmurile pustii; în zori, el naviga prin strâmtori înguste, între păduri de fagi, de frasini şi de mesteceni din mijlocul cărora se iveau bolţi înverzite, dealuri acoperite de arbori şi vârfuri ascuţite, obeliscul din Buckland dominându-le pe celelalte. Vasul străbătu golful Sfântul Nicolae, numit altădată, de Bougainville, Golful Francezilor. În depărtare se jucau turme de foci şi de balene mari, judecând după coloanele de apă pe care le aruncau şi care erau vizibile de la o depărtare de patru mile. În sfârşit, trecu pe lângă Capul Froward, zbârlit încă de ultimele îngheţuri ale iernii. De cealaltă parte a strâmtorii, în faţa Ţării de Foc, se ridica muntele Sarmiento, de şase mii de picioare, o îngrămădire uriaşă de stânci, despărţite prin benzi de nori, care formau pe cer un fel de arhipelag aerian. La Capul Froward se sfârşeşte cu adevărat continentul american, căci Capul Horn nu e decât o stâncă pierdută în mare, la 56° latitudine.
Trecând şi de acest punct, strâmtoarea se îngustează mai mult între peninsula Brunswick şi Ţara Deznădejdii, insulă cu o sumedenie de prelungiri între mii de insuliţe, ca un cetaceu uriaş ieşit dintre pietrele de pe ţărm. Ce deosebire între acest colţ atât de fărâmiţat al Americii şi colţurile drepte şi netede ale Africii, Australiei sau Indiilor! Ce cataclism necunoscut a pulverizat astfel imensul promontoriu aruncat între cele două oceane?
Malurilor rodnice le urma un şir de coaste golaşe cu aspect sălbatic, tăiate de mii de trecători, formând un labirint fără ieşire. Duncan, fără a face vreo greşeală, fără a ezita, urma sinuozităţile capricioase, amestecându-şi vârtejurile lui de fum cu ceţurile sfâşiate de stânci. Trecu, fără să-şi micşoreze viteza, prin faţa celor câteva aşezări spaniole, stabilite pe aceste ţărmuri părăsite. La Capul Tamar, strâmtoarea se lărgi; iahtul îşi putu schimba direcţia, lăsând în urmă coasta râpoasă a insulelor Narborough, şi se îndreptă spre malul sudic. În sfârşit, după treizeci şi şase de ore de la intrarea în strâmtoare, se ivi stânca de pe Capul Pilares, cel mai înaintat vârf al Ţării Deznădejdii. O mare uriaşă, liberă, scânteietoare se întindea în faţa provei şi Jacques Paganel, salutând cu o mişcare entuziastă, se simţi emoţionat, aşa cum a fost însuşi Fernand de Magellan, în momentul în care corabia lui, Trinidad, se înclina în bătaia brizelor Oceanului Pacific.
Capitolul X
Paralela 37
La opt zile după ce trecuse de Capul Pilares, Duncan intra în plină viteză în golful Talcahuano, superb estuar, lung de douăsprezece mile şi lat de nouă. Timpul era admirabil. Cerul se menţine aici senin din noiembrie până în martie şi vântul de sud bate mereu de-a lungul coastelor adăpostite de lanţul Anzilor. John Mangles, urmând ordinele lordului Glenarvan, conducea vasul chiar pe lângă arhipelagul Chiloe şi pe lângă nenumăratele rămăşiţe insulare ale continentului american. Un catarg sfărâmat, un butuc tăiat de mâna omului puteau să indice Duncan-ului urmele unui naufragiu; dar nu văzură nimic, şi iahtul, continuându-şi drumul, ancoră în portul Talcahuano, la patruzeci şi două de zile după ce părăsise apele ceţoase ale estuarului Clyde.
Glenarvan dădu ordine să se lanseze imediat o barcă pe mare şi, urmat de Paganel, debarcă la chei. Savantul geograf, profitând de împrejurare, voi să se servească de limba spaniolă pe care o studiase atât de conştiincios; dar, spre marea lui mirare, nu se putu înţelege cu indigenii.
— Îmi lipseşte accentul, spuse el.
— Să mergem la vamă, răspunse Glenarvan.
Acolo i se spuse, cu ajutorul câtorva cuvinte englezeşti însoţite de gesturi expresive, că reşedinţa consulului britanic era la Conception, cale de o oră. Glenarvan găsi cu uşurinţă doi cai repezi şi, puţin timp după aceea, Paganel şi cu dânsul treceau de zidurile acestui mare oraş, ridicat de geniul întreprinzător al lui Valdivia, viteazul tovarăş al lui Pizarro.
Ce rămăsese din vechea splendoare a oraşului? Jefuit adeseori de indigeni, incendiat în 1819, ruinat, cu zidurile încă înnegrite de flăcările devastărilor, era întrecut de pe acum de oraşul Talcahuano şi număra abia opt mii de locuitori. Sub piciorul leneş al localnicilor, străzile se transformau în prerii. Nici comerţ, nici activitate. Sub fiecare balcon răsuna o mandolină. Prin jaluzelele ferestrelor răzbăteau cântece languroase; Conception, vechea cetate a bărbaţilor, devenise un sat de femei şi copii.
Glenarvan nu-şi dădu osteneala să afle cauzele decadenţei, deşi Jacques Paganel încercă să provoace o discuţie în acest sens şi, fără să piardă o clipă, se duse la J.R. Bentock, esquire, consul al maiestăţii sale britanice. Acest personaj îl primi foarte politicos şi – când află povestea căpitanului Grant – îşi luă sarcina să culeagă informaţii pe tot litoralul.
Dar la întrebarea dacă Britannia trecuse prin dreptul celei de-a 37-a paralelă de-a lungul ţărmului chilian sau araucanian, nu obţineau decât răspunsuri negative. Nici consulul şi nici colegii lui de altă naţionalitate nu primiseră vreodată un raport asupra unui asemenea eveniment. Glenarvan nu-şi pierdu curajul. Se întoarse la Talcahuano şi, neprecupeţind nici osteneala şi nici banii, trimise agenţi pe coaste. Cercetările lor fură zadarnice. Anchetele cele mai minuţioase, întreprinse în rândurile populaţiei de pe ţărm, nu aduseră niciun rezultat. Îşi dădură astfel seama că Britannia nu lăsase nicio urmă a naufragiului ei.
Glenarvan le arătă atunci tovarăşilor săi că încercările lui eşuaseră. Mary Grant şi fratele ei nu-şi putură stăpâni durerea. Se aflau în a şasea zi de la sosirea Duncan-ului la Talcahuano. Pasagerii se adunaseră pe dunetă; lady Helena îi consola pe copiii căpitanului Grant nu prin cuvinte – ce-ar fi putut oare să le spună? – ci prin mângâieri. Jacques Paganel luă documentul din nou şi-l examină cu atenţie încordată, ca şi cum ar fi voit să-i smulgă noi secrete. Îl cerceta de o oră, când Glenarvan i se adresă astfel:
— Paganel, fac apel la toată iscusinţa dumilale. Oare interpretarea pe care am dat-o acestui document este greşită? Oare sensul cuvintelor este lipsit de logică?
Paganel nu răspunse. Se gândea.
— Ne înşelăm oare asupra locului unde presupunem că s-a întâmplat catastrofa? reluă Glenarvan. Oare nu sare în ochi, chiar celor mai puţin ageri, numele de Patagonia?
Paganel asculta fără să scoată o vorbă.
— În sfârşit, spuse Glenarvan, nici cuvântul „indian” nu ne confirmă ipoteza?
— Ba o confirmă întocmai, răspunse Mac Nabbs.
— Dar atunci nu e, oare, evident că naufragiaţii, în momentul în care scriau aceste rânduri, se aşteptau să cadă prizonieri la indieni?
— Opreşte-te, iubite lord, spuse în sfârşit Paganel. Dacă toate concluziile dumitale sunt juste, ultima nu-mi pare deloc raţională.
— Ce vrei să spui? întrebă lady Helena, în timp ce toate privirile se îndreptau spre geograf.
— Vreau să spun, răspunse Paganel apăsând pe fiecare cuvânt, că Grant este acum prizonierul indienilor şi aş adăuga că documentul nu mai lasă nicio îndoială asupra acestei situaţii.
— Explică-ne cum, domnule, spuse Miss Grant.
— Nimic mai uşor, iubita mea Mary. În loc să citim pe document „vom fi prizonieri”, să citim „suntem prizonieri” şi totul se lămureşte.
— Dar e cu neputinţă! răspunse Glenarvan.
— Cu neputinţă! Pentru ce, nobilul meu prieten? întrebă Paganel.
— Pentru că sticla n-a putut fi aruncată decât în momentul în care corabia se sfărâma de stânci. Prin urmare, gradele de longitudine şi latitudine se referă la locul naufragiului.
— Nimic n-o dovedeşte, replică cu vioiciune Paganel. Şi nu văd pentru ce naufragiaţii, după ce au fost duşi de indieni în interiorul continentului, n-ar fi încercat să facă cunoscut locul captivităţii lor cu ajutorul acestei sticle.
— Foarte simplu, scumpul meu Paganel, deoarece, ca să arunci o sticlă în mare, trebuie să ai măcar marea la îndemână.
— Sau, în lipsa mării, fluviile care se varsă în ea.
O tăcere pricinuită de uimire întâmpină acest răspuns neaşteptat şi totuşi admisibil. După strălucirea care se vedea în ochii ascultătorilor săi, Paganel înţelese că fiecare dintre ei se agăţa de o nouă speranţă. Lady Helena reluă cea dintâi cuvântul:
— Ce idee! exclamă ea.
— Şi ce bună idee! adăugă geograful cu naivitate.
— Atunci părerea dumitale…? întrebă Glenarvan.
