În aceste condiţii, drumul era foarte greu de recunoscut. Transformarea aproape neîncetată a structurii Anzilor îi schimba adesea traseul şi punctele de reper nu mai erau la locul lor. Şi catapaz-ul şovăia; se oprea, privea în jur, întreba stâncile, căuta pe piatra sfărâmicioasă urmele indienilor; orice orientare devenea imposibilă.

Glenarvan îşi urma ghidul pas cu pas; îl înţelegea, îi simţea încurcătura care se mărea tot mai mult, dar nu îndrăznea să-l întrebe nimic şi socotea, nu fără motiv poate, că trebuie să ai încredere în instinctul călăuzelor, ca şi în al catârilor.

Timp de încă o oră, catapaz-ul rătăci la întâmplare, pătrunzând din ce în ce zonele mai înalte ale muntelui. Până la urmă fu nevoit să se oprească. Se aflau în fundul unei văi înguste, într-una din acele pâlnii pe care indienii le numesc „quebradas”. Ieşirea le era barată de un perete abrupt. Catapaz-ul, după ce căută zadarnic o potecă, descălecă, încrucişă braţele şi aşteptă. Glenarvan se apropie de el.

— Te-ai rătăcit? îl întrebă.

— Nu, milord, răspunse el.

— Nu suntem în trecătoarea Antuco?

— Ba da.

— Nu te înşeli?

— Nu mă înşel. Iată resturile unui foc făcut de indieni şi iată urmele lăsate de turmele de oi.

— Vasăzică s-a trecut pe aici?

— Da, dar nu se va mai trece. Ultimul cutremur a închis drumul.

Maiorul interveni:

— Catârilor, nu şi oamenilor.

— A! Asta vă priveşte, răspunse catapaz-ul. Eu am făcut tot ce am putut. Catârii mei şi cu mine suntem gata să ne întoarcem, dacă vreţi să ne înapoiem şi să căutăm alte trecători prin Cordilieri.

— Şi cât vom întârzia?

— Cel puţin trei zile.

Glenarvan asculta în tăcere cuvintele catapaz-ului. Acesta îşi respectase angajamentul. Catârii nu puteau merge mai departe. Totuşi, când i se pomeni de întoarcere, Glenarvan îşi întrebă tovarăşii:

— Vreţi să trecem cu orice preţ?

— Vrem să vă urmăm, răspunse Tom Austin.

— Ba chiar să v-o luăm înainte, adăugă Paganel. În fond, despre ce e vorba? De trecut un lanţ de munţi ai căror versanţi ne oferă o coborâre incomparabil mai uşoară. Odată trecuţi, vom da de acei „baqueanos”¹⁷ argentinieni, care ne vor călăuzi prin pampas, şi vom galopa de-a lungul câmpiei pe nişte cai ce aleargă cu o iuţeală uimitoare. Înainte deci, fără şovăire!

— Înainte! strigară tovarăşii lui Glenarvan.

— Ei, nu ne întovărăşeşti? îl întrebă acesta pe catapaz.

— Sunt conducător de catâri, răspunse el.

— Cum vrei.

— Ne vom lipsi de el, spuse Paganel. De cealaltă parte a muntelui vom întâlni potecile din Antuco şi mă fac forte să vă conduc până la poalele muntelui pe drumul cel mai direct, ca şi cel mai bun ghid din Cordilieri.

Glenarvan făcu socotelile şi dădu drumul catapaz-ului, peonilor şi catârilor. Cei şapte călători îşi împărţiră armele, instrumentele şi puţinele merinde care le mai rămăseseră. Toţi hotărâră să înceapă urcuşul de îndată şi să meargă, dacă va trebui, şi o parte din noapte. Pe povârnişul din stânga şerpuia o potecă abruptă, pe care catârii n-ar fi putut s-o suie. Drumul era foarte greu, dar după două ore de osteneală şi ocoluri, Glenarvan şi tovarăşii săi regăsiră trecătoarea Antuco.

Se aflau acum în partea andină propriu-zisă, care nu e prea departe de creasta Cordilierilor, dar nu găsiră nici urmă de potecă, de drum umblat. Toată regiunea fusese răscolită de ultimele cutremure de pământ, vechile trecători dispăruseră, şi pentru a traversa Anzii trebuiau să urce din ce în ce mai sus pe culmile lanţului muntos. Paganel fu destul de necăjit că nu găsea drumul deschis, gândindu-se ce eforturi uriaşe trebuiau să depună până ce vor ajunge în vârful Anzilor, căci înălţimea lor mijlocie este de aproape douăsprezece mii şase sute de picioare. Din fericire, timpul era liniştit, vremea bună, cerul senin, anotimpul favorabil; dar iarna, din mai până în octombrie, o asemenea ascensiune ar fi fost cu neputinţă; gerul năprasnic ucide repede pe călători, şi cei pe care îi cruţă nu scapă de ravagiile „temporalelor”, un fel de viscole specifice regiunii, care în fiecare an umplu cu cadavre prăpăstiile Cordilierilor.

Urcară toată noaptea; se căţărau pe platouri aproape inaccesibile, agăţându-se cu mâinile, săreau peste crăpăturile late şi adânci; braţele înlănţuite înlocuiau frânghiile, iar umerii le slujeau de trepte. Aceşti oameni curajoşi semănau cu o trupă de clovni care jucau nişte jocuri fantastice. Mulrady şi Wilson îşi arătară în mii de ocazii unul puterea, celălalt îndemânarea. Aceşti doi scoţieni de ispravă păreau că sunt în mai multe locuri în acelaşi timp; de nenumărate ori, fără devotamentul şi curajul lor, expediţia n-ar fi putut trece mai departe. Glenarvan nu-l pierdea din ochi pe tânărul Robert, pe care vârsta şi vioiciunea îl îndemnau la imprudenţe. Paganel înainta cu îndârjirea specifică francezilor. Maiorul, în schimb, nu făcea mai multe mişcări decât era nevoie; nici mai multe, nici mai puţine, urcându-se aproape pe nesimtite. Oare îşi dădea seama că se căţăra de câteva ore? Nu e sigur. Îşi închipuia poate că, dimpotrivă, nu urca, ci cobora.

La cinci dimineaţa, călătorii atinseră o înălţime de şapte mii cinci sute de picioare, pe care o determinară printr-o observaţie barometrică. Se găseau pe nişte platouri secundare, ultima limită a regiunii împădurite. Se zăreau ici-colo câteva animale, care ar fi încântat şi îmbogăţit pe un vânător; fiarele acestea repezi o ştiau, căci fugeau cum simţeau de departe apropierea omului. Era lama, animal de preţ, care înlocuieşte în munţi mielul, boul şi calul şi care trăieşte unde catârul nu mai poate rezista. Era chinchila, o rozătoare mică, blândă şi sperioasă, cu o blană bogată, o speţă intermediară între iepure şi şoarecele săritor african, ale cărei labe dinapoi îi dau aspectul unui cangur. Nici nu se poate vedea ceva mai plăcut decât acest animal sprinten ca o veveriţă, alergând de colo-colo.

— Nu e pasăre, spunea Paganel, dar nici patruped.

Totuşi, nu aceste animale erau cei din urmă locuitori ai muntelui. La nouă mii de picioare, la graniţa zăpezilor veşnice, mai trăiau în turme rumegătoare de o neasemuită frumuseţe, ca de pildă animalul numit alpaca, a cărui lână era lungă şi mătăsoasă, şi apoi o speţă de căprioară fără coarne, zveltă şi mândră, cu lâna fină, pe care naturaliştii o numesc vigonie. Dar nici nu te puteai gândi să te apropii de ea; abia dacă o puteai zări; fugea, s-ar putea spune chiar că zbura, alunecând fără zgomot pe covoarele albe, strălucitoare.

Acum, înfăţişarea ţinuturilor se schimbase complet. Blocuri mari de gheaţă strălucitoare, cu o nuanţă albăstrie în unele râpe, se înălţau în toate părţile, reflectând primele raze ale zilei. Urcuşul deveni foarte primejdios. Nu mai înaintau fără a cerceta cu atenţie crăpăturile. Wilson luă conducerea şirului, încercând cu piciorul soliditatea gheţarilor. Tovarăşii săi păşeau chiar pe urmele paşilor lui, evitând să vorbească tare, fiindcă cel mai slab sunet, punând în mişcare straturile de aer, putea provoca rostogolirea maselor de zăpadă ce atârnau la şapte-opt sute de picioare deasupra lor.

Ajunseră în zona arbuştilor, care, peste vreo cinci sute de metri, făcură loc ierburilor şi cactuşilor. La unsprezece mii de picioare, chiar şi aceste plante părăsiră pământul arid şi orice urmă de vegetaţie dispăru. Călătorii nu se opriră decât o singură dată, la ora opt, pentru a-şi reface puterile printr-o masă sărăcăcioasă şi apoi, cu un curaj supraomenesc, reluară urcuşul, înfruntând primejdii din ce în ce mai mari. Trebuiră să treacă peste creste ascuţite şi pe lângă nişte prăpăstii pe care nici nu îndrăzneau să le privească. În multe locuri, cruci de lemn însemnau drumul şi în acelaşi timp locul unde se întâmplaseră repetate catastrofe. Către ora două apăru un platou uriaş, fără urmă de vegetaţie, un fel de pustiu ce se întindea între două vârfuri golaşe. Aerul era uscat şi cerul de un albastru-viu; la înălţimea aceasta nu cad ploi; vaporii de apă nu se prefac decât în zăpadă sau grindină. Ici-colo, câteva vârfuri de porfir sau de bazalt găureau giulgiul alb, ca oasele unui schelet şi, câteodată, bucăţi de cuarţ sau de gnais, despărţite de stâncă sub acţiunea aerului, se surpau cu un zgomot înăbuşit, pe care aerul rar îl făcea aproape imperceptibil.

Oamenii, în ciuda curajului lor, erau la capătul puterilor.

Glenarvan, văzându-şi tovarăşii istoviţi, regreta că a urcat atât de mult în munţi. Tânărul Robert se îndârjea împotriva oboselii, dar nu mai putea să înainteze. La ora trei, Glenarvan se opri.

— Trebuie să ne odihnim, hotărî el, dându-şi seama că nimeni altul n-ar fi făcut această propunere.

— Să ne odihnim? întrebă mirat Paganel. Dar nu avem unde ne adăposti.

— Nu se poate altfel, chit că n-am face-o decât pentru Robert.

— Ba nu, milord, răspunse curajosul copil, mai pot încă merge… nu vă opriţi!

— Te vom duce în braţe, băiatul meu, răspunse Paganel, dar trebuie să ajungem cu orice preţ pe povârnişul răsăritean. Acolo vom găsi poate vreun bordei pentru adăpost. Vă cer să mai mergem încă două ore.

— Sunteţi toţi de aceeaşi părere? întrebă Glenarvan.

— Da, răspunseră tovarăşii de drum.

Mulrady adăugă:.

— Pe copil lăsaţi-l în seama mea.

Reluară drumul spre răsărit. Alte două ceasuri de urcuş îngrozitor. Urcau mereu ca să atingă cele mai înalte creste ale muntelui. Rarefierea aerului le provoca apăsarea dureroasă cunoscută sub numele de „pună”. Din pricina schimbării presiunii şi poate şi sub acţiunea zăpezilor care la asemenea înălţimi viciază aerul, sângele le picura din gingii şi li se prelingea pe buze. Aerul fiind mai rar, trebuiau să respire mai des, activând astfel circulaţia, ceea ce îi obosea tot atât de mult ca şi reflexul razelor de soare pe întinsurile de zăpadă. Oricâtă voinţă ar fi avut, deci, aceşti oameni curajoşi, sosi şi clipa în care cei mai viteji nu mai putură să meargă şi ameţeala, teribilul rău de munte, le nimici nu numai forţele fizice, dar şi energia morală. Nu poţi lupta împotriva ostenelilor de acest fel fără ca ele să nu se răzbune. În curând, cei mai mulţi dintre ei începură să se împleticească şi să cadă; cei care cădeau nu mai puteau înainta decât târându-se în genunchi.

Epuizarea era gata să pună capăt acestei ascensiuni prelungite din cale afară de mult; Glenarvan privea cu groază imensitatea zăpezilor, întunericul care se ridica spre crestele pustii, ţinutul acesta ce te îngheţa şi care nu oferea niciun adăpost pentru noapte, când, deodată, maiorul îl opri şi spuse calm:

— Un bordei!

Capitolul XIII

Coborarea de pe Cordilieri

Oricare altul decât Mac Nabbs ar fi trecut de o sută de ori pe lângă, în jurul, sau chiar pe deasupra bordeiului, fără a-i bănui măcar existenţa. O mogâldeaţă în covorul de zăpadă ce abia o puteai deosebi de celelalte stânci dimprejur, aşa arăta bordeiul. Trebuiră să-l dezgroape. După o jumătate de ceas de muncă îndârjită, Wilson şi Mulrady liberaseră intrarea acestei „cazucia” şi mica trupă se ghemui în ea cu mare grabă.