— În stânga. Îmi amintesc că pătura lui îmi lovea faţa.

— Şi tu unde te găseai faţă de noi?

— Tot la stânga.

— Deci Robert n-a putut dispărea decât în partea aceasta, spuse maiorul, întorcându-şi privirea spre munte şi arătând spre dreapta. Adaug că, ţinând seama de timpul scurs de la dispariţia copilului, trebuie să fi căzut în regiunea de munte cuprinsă între câmpie şi înălţimea de două mii de metri. În această regiune trebuie să-l căutăm, fiecare din noi cercetând câte o bucată de teren; aşa cred că-l vom regăsi.

Nimeni nu mai spuse nimic. Cei şase oameni, urcând pe pantele Cordilierilor, se opriră pe coama muntelui la diferite înălţimi şi începură cercetarea. Aveau grijă să nu părăsească dreapta coborâşului, scotocind cele mai mici crăpături, coborând în fundul prăpăstiilor umplute în parte de ţăndările masivului; cei mai mulţi dintre ei se aleseră cu hainele zdrenţuite, cu mâinile şi picioarele însângerate; şi-au riscat viaţa pătrunzând în cele mai periculoase locuri. Toată această porţiune din Anzi, în afară de câteva platouri inaccesibile, a fost cercetată cu grijă timp de mai multe ceasuri, fără ca vreunul dintre oamenii aceştia de ispravă să se gândească la odihnă. Zadarnic. Băiatul îşi găsise nu numai moartea pe munte, dar şi mormântul, probabil sub o stâncă uriaşă, care căzuse peste el pentru totdeauna.

Către ora unu, Glenarvan şi tovarăşii săi, zdrobiţi, distruşi, se regăsiră în fundul văii. Glenarvan era sfârşit de durere; abia vorbea; murmură numai câteva cuvinte, întretăiate de suspine:

— Nu voi pleca! Nu voi pleca de aici!

Fiecare îi înţelese încăpăţânarea, care devenise aproape o idee fixă, şi o respecta.

— Să aşteptăm, zise Paganel maiorului şi lui Tom Austin. Să ne odihnim puţin, ca să prindem iar puteri. Avem nevoie de ele fie pentru a porni din nou în cercetare, fie pentru a ne continua drumul.

— Da, răspunse Mac Nabbs, să rămânem pe loc, dacă Eduard vrea să rămână. El speră. Dar ce speră?

— Dumnezeu ştie ce! suspină Tom Austin.

— Bietul Robert! oftă Paganel, ştergându-şi ochii.

Valea era acoperită de numeroşi copaci. Maiorul alese un pâlc de carubieri²⁰ înalţi, sub care se aşezară pentru moment. Câteva pături, armele, puţină carne conservată şi orez, iată ce le mai rămăsese călătorilor. Dintr-un pârâiaş care curgea în apropiere băură apă, tulbure încă din cauza avalanşei. Mulrady aprinse un foc pe iarbă şi le servi o băutură caldă şi întăritoare. Dar Glenarvan refuză şi rămase mai departe lungit pe poncio, într-o stare de adâncă apatie.

Astfel trecu ziua. Veni noaptea, calmă şi liniştită, ca şi cea precedentă. În timp ce tovarăşii lui stăteau nemişcaţi, deşi erau treji, Glenarvan urcă din nou pantele Cordilierilor. Ciulea urechile, nădăjduind încă să prindă un ultim strigăt al lui Robert. Se aventură departe, pe înălţimi, singur, lipindu-şi urechea de pământ, ascultând şi înăbuşindu-şi bătăile inimii, strigându-l pe băiat cu o voce deznădăjduită.

Toată noaptea rătăci prin munţi. Mai târziu, când Paganel, când maiorul, îl ajutară să străbată crestele alunecoase şi prăpăstiile unde îl ducea inutila sa imprudenţă. Dar ultimele lui sforţări fură zadarnice, şi la miile de strigăte: „Robert, Robert!” numai ecoul îi răspunse, repetând acest nume regretat de toţi.

Se iviră zorile. Trebuiră să-l caute pe Glenarvan, care se îndepărtase din nou, şi să-l aducă cu forţa la locul de popas. Deznădejdea îi era îngrozitoare. Cine ar fi îndrăznit să-i vorbească de plecare, de părăsirea acestei văi nenorocite? Dar merindele se sfârşiseră. Prin apropiere trebuiau să dea de călăuzele argentiniene de care le vorbise catârgiul şi de caii de care aveau nevoie pentru străbaterea pampasului. Să se întoarcă de unde au venit era cu mult mai greu decât să meargă înainte. Şi apoi îşi dăduseră întâlnire cu Duncan-ul pe malul Atlanticului. Niciun motiv, oricât de grav, nu îngăduia o întârziere mare şi, în interesul tuturor, ora plecării nu mai putea fi amânată.

Mac Nabbs încercă să-l smulgă pe Glenarvan din durerea în care era cufundat. Îi vorbi multă vreme, fără ca prietenul său să pară că-l ascultă; Glenarvan dădea din cap. Rosti totuşi câteva cuvinte.

— Să plecăm? întrebă el.

— Da, să plecăm.

— Încă un ceas!

— Bine, încă un ceas, acceptă maiorul.

După un ceas, Glenarvan mai ceru să i se acorde încă unul. Ai fi spus că e un condamnat implorând să i se prelungească viaţa. Şi aşa trecu timpul până la amiază. Mac Nabbs, sprijinit de toţi ceilalţi, nu se mai codi şi-i spuse că trebuie să plece şi că de hotărârea promptă a lui Glenarvan depindea viaţa tovarăşilor săi.

— Da, da! răspunse Glenarvan. Să plecăm, să plecăm!

Dar spunând aceasta, ochii săi îl ocoleau pe Mac Nabbs; privirea lui fixa un punct negru în spaţiu. Deodată, ridică mâna şi rămase cu ea întinsă, ca şi cum ar fi împietrit.

— Acolo, spuse el, acolo… uitaţi-vă… uitaţi-vă!

Toate privirile se ridicară spre cer, în direcţia ce o indicase Glenarvan. În clipa aceea, punctul negru se mărea văzând cu ochii. Era o pasăre care plutea la o înălţime foarte mare.

— Un condor, spuse Paganel.

— Da, un condor, răspunse Glenarvan. Cine ştie? Vine încoace, coboară, să aşteptăm!

Ce nădăjduia Glenarvan? Îşi pierduse minţile? „Cine ştie”, spusese el. Paganel nu se înşelase. Condorul se vedea din ce în ce mai bine. Această pasăre măreaţă, adorată odinioară de incaşi, este regele Anzilor meridionali. În aceste regiuni ea atinge dimensiuni extraordinare. Puterea îi e deosebită şi nu rareori aruncă boi în prăpăstii. Atacă oi, cai, viţei care rătăcesc pe câmpie, îi prinde în gheare şi-i ridică la mari înălţimi. Adesea, condorul planează la douăzeci de mii de picioare înălţime, deci peste limita pe care o poate atinge omul. De sus, nezărit nici de ochii cei mai ageri, regele văzduhului îşi plimbă privirea deasupra pământului, deosebind cele mai mici obstacole.

Ce văzuse oare condorul? Un cadavru, cadavrul lui Robert Grant? „Cine ştie”? repeta Glenarvan, fără să-l piardă din ochi. Pasărea uriaşă se apropia ba în zbor planat, ba căzând cu viteza corpurilor inerte aruncate în spaţiu. În curând, descrise cercuri mari la mai puţin de două sute de metri înălţime. Acum putea fi văzut bine. Avea mai mult de cincisprezece picioare de la un vârf la altul al aripilor lui puternice, care îl purtau în aer aproape fără să se mişte, căci e ştiut că păsările mari au un zbor lin, maiestuos, în timp ce insectele, ca să se menţină în aer, trebuie să dea din aripi de mii de ori pe secundă.

Maiorul şi Wilson puseră mâna pe carabină. Glenarvan îi opri. Condorul înconjură în zborul său un fel de platou inaccesibil, situat la un sfert de milă de povârnişul Cordilierilor. Se învârtea cu o iuţeală vertiginoasă, deschizând şi închizând ghearele lui puternice şi clătinându-şi creasta cartilaginoasă.

— Acolo e, acolo! strigă Glenarvan. Apoi, deodată, un gând îi trecu prin minte: „Dacă Robert mai e încă viu?” Strigă deodată: Pasărea… Foc, prieteni, foc!

Dar era prea târziu; condorul dispăruse dincolo de piscurile înalte ale stâncilor. Se scurse o clipă, o clipă pentru care acul ceasornicului ar fi trebuit să străbată veacuri. Apoi, pasărea uriaşă apăru din nou, încărcată cu o greutate, pe care o ridica în sus, înălţându-se însă mai încet. Un strigăt de groază se auzi. În ghearele condorului bălăbănea un corp neînsufleţit, corpul lui Robert Grant. Pasărea îl prinsese de haine şi-l purta prin aer la o sută cincizeci de picioare deasupra locului de popas; îi observase pe călători şi, încercând să fugă cu prada, bătea violent aerul cu aripile.

— Ah, strigă Glenarvan, mai bine să se sfărâme de stânci corpul lui Robert, decât să-i fie pradă!..

Nu termină vorba şi, punând mâna pe carabina lui Wilson, ochi condorul. Dar braţul îi tremura. Ochii i se împăienjeneau.

— Lasă-mă pe mine, spuse maiorul.

Şi, cu privirea liniştită, cu mâna sigură, cu corpul nemişcat, ţinti pasărea, care şi ajunsese la trei sute de picioare depărtare.

Dar nu apăsase încă pe trăgaciul carabinei, când se auzi o detunătură în fundul văii; un fum alb izbucni între două mase de bazalt şi condorul, lovit în cap, căzu rotindu-se, susţinut de aripile lui întinse ca de o paraşută. Nu dăduse drumul prăzii şi căzu cu oarecare încetineală pe pământ, la câţiva paşi de malul pârâului.

— Veniţi, veniţi! spuse Glenarvan.

Şi fără a se întreba de unde pornise împuşcătura providenţială, se repezi la condor. Tovarăşii îl urmară în fugă.

Când ajunseră la faţa locului, pasărea murise şi Robert era acoperit de aripile ei mari. Glenarvan se aruncă peste corpul băiatului, îl smulse din ghearele păsării, îl întinse pe iarbă şi îşi lipi urechea de pieptul lui. Cu un strigăt de bucurie, se ridică în picioare, exclamând:

— Trăieşte, trăieşte încă!

Într-o clipă, Robert fu dezbrăcat şi stropit cu apă rece. El făcu o mişcare, deschise ochii, îl privi şi rosti aceste cuvinte:

— Ah, dumneavoastră, milord… tatăl meu!…

Glenarvan nu putu răspunde nimic; emoţia îl înăbuşea şi, îngenunchind, plânse lângă acest copil, salvat într-un chip atât de extraordinar.

Capitolul XV

Spaniola lui Jacques Paganel

Robert, după marea primejdie din care scăpase, mai trecu printr-una tot atât de mare şi anume aceea de a fi aproape sufocat de mângâieri. Deşi se simţea încă foarte slăbit, niciunul din aceşti oameni cumsecade nu putură rezista dorinţei de a-l strânge la piept. Totuşi, nu întotdeauna îmbrăţişările primejduiesc viaţa bolnavilor, căci copilul nu muri. Ba dimpotrivă…

Dar călătorii, după ce se ocupară de cel salvat, se gândiră şi la salvator şi, fireşte, maiorului îi trecu prin gând să privească în jurul lui. La cincizeci de paşi de pârâu, un om foarte înalt de statură stătea nemişcat pe una din primele trepte ale muntelui. La picioarele lui se odihnea o puşcă lungă. Omul acesta, ivit pe neaşteptate, avea umerii laţi, păr lung şi legat cu curele de piele. Înălţimea sa trecea de şase picioare. Faţa lui bronzată era vopsită cu roşu între ochi şi gură, cu negru sub pleoapele de jos, şi cu alb pe frunte. Îmbrăcat după portul patagonezilor de la graniţă, indigenul purta o haină minunată, împodobită cu arabescuri roşii, făcută din blana de pe pieptul şi picioarele unui guanac şi cusută cu tendoane de struţ, având lâna mătăsoasă în partea dinafară. Sub haină avea un veşmânt de blană de vulpe strâns în talie, iar la cingătoare îi atârna o pungă mică în care ţinea vopselele cu care îşi picta obrajii. Purta încălţăminte din piele de bou, strânsă la gleznă cu nişte curele încrucişate.

Faţa patagonezului era mândră şi, deşi acoperită cu vopsea, trăda o inteligenţă ascuţită. Aştepta cu un aer plin de demnitate. Cum sta nemişcat şi grav pe piedestalul de piatră, l-ai fi putut lua drept o statuie a indiferenţei.