În aceeaşi zi, aproape de ora zece, dădură peste un drum care tăia calea urmată până atunci. Glenarvan întrebă, fireşte, de nume şi Paganel îi răspunse tot atât de firesc:
— E drumul de la Yumbel la Los Angelos.
Glenarvan se uită spre ghid.
— Întocmai, adeveri acesta.
Apoi, adresându-se geografului, îi spuse:
— Aţi mai fost pe aici?
— Bineînţeles, îi răspunse Paganel, foarte serios.
— Tot călare?
— Nu, într-un fotoliu.
Catapaz-ul, se vede, nu înţelese, căci dădu din umeri şi-şi văzu de treabă.
La cinci după-amiază, ghidul se opri într-o vale puţin adâncă, la câteva mile de orăşelul Loja. Şi-n noaptea aceea călătorii poposiră la poalele sierrelor, primul lanţ al Cordilierilor.
Capitolul XII
În văzduh, la douăsprezece mii de picioare
Traversând statul Chile, călătorii nu întâmpinaseră până acum nicio piedică deosebită. Dar, de aci înainte, obstacolele şi primejdiile, pe care le presupune orice trecere prin munţi, se iveau la tot pasul. Lupta cu natura începea de-a binelea.
Înainte de plecare trebuiau să rezolve o problemă importantă. Pe unde puteau străbate lanţul Anzilor, fără să se abată de la drumul stabilit? Întrebară ghidul.
— Nu ştiu decât două trecători în această parte a Cordilierilor, răspunse el.
— Trecătoarea Arica, desigur, care a fost descoperită de Valdivia Mendoza, spuse Paganel.
— Întocmai.
— Şi aceea de la Villarica, aşezată la sud de Nevada?
— Aşa e.
— Ei bine, amice, aceste două trecători nu prezintă alt neajuns decât că ne duc puţin mai spre nord sau mai spre sud de la drumul pe care trebuia să mergem noi.
— Ai altceva să ne propui? întrebă maiorul.
— Desigur, răspunse Paganel. Trecătoarea Antuco, aşezată pe povârnişul vulcanic 37°30’, adică cu o jumătate de grad mai aproape de drumul nostru, la numai două mii de metri înălţime şi înregistrată de Zamudio de Cruz.
— Bine, zise Glenarvan, dar dumneata, catapaz, cunoşti trecătoarea?
— Da, milord, am traversat-o, dar nu v-am propus-o fiindcă nu e altceva decât o potecă pentru animale, pe care o folosesc şi ciobanii indieni de pe povârnişul răsăritean.
— Ei bine, prietene, răspunse Glenarvan, pe acolo pe unde trec turmele de vite vom şti şi noi să trecem. Şi pentru că ne duce în linie dreaptă, haideţi pe acolo!
Se dădu semnalul de plecare şi intrară în valea Las Lejas, între mari mase de calcar cristalizat. Urcau pe o pantă foarte dulce. Pe la unsprezece trebuiră să înconjoare marginile unui mic lac, un bazin natural şi un pitoresc loc de întâlnire al tuturor pâraielor din vecinătate, care se vărsau în el susurând şi împletindu-şi undele. Deasupra lacurilor se vedeau până departe „llanos”-urile, nişte platouri acoperite de ierburi, unde păşteau turmele indienilor. Apoi întâlniră o mlaştină, care se întindea de la nord la sud şi pe care o ocoliră, datorită instinctului catârilor. La ora unu se ivi, pe o stâncă verticală, fortul Ballenare. Îl depăşiră. Povârnişurile deveneau abrupte, colţuroase şi bulgării desprinşi de copitele catârilor se rostogoleau sub paşii lor ca nişte cascade zgomotoase de piatră. Aproape de ora trei întâlniră alte ruine pitoreşti ale fortului distrus în răscoala de la 1770.
— Hotărât, spuse Paganel, munţii nu ajung să despartă oamenii, mai trebuie să fie înălţate şi ziduri.
Din acest loc, drumul devenea greu, chiar primejdios. Înclinarea povârnişurilor creştea mai tare, pereţii se îngustau, prăpăstiile se căscau şi mai înspăimântătoare. Catârii păşeau cu teamă, cu nasul în pământ, adulmecând drumul. Caravana înainta în şir indian. Câteodată, la o cotitură bruscă, mandrina dispărea şi mica trupă se călăuzea atunci după sunetul îndepărtat al clopoţeilor ei. Adesea, cotiturile capricioase ale potecii împărţeau coloana în două şiruri paralele şi catapaz-ul putea vorbi atunci cu peonii, în timp ce o felie lată de mai puţin de patru metri, dar adâncă de patru sute, întindea între ei o prăpastie de netrecut.
Ierburile luptau încă împotriva năvalei pietrei, dar presimţeai de pe acum încleştarea regnului mineral cu cel vegetal. Vulcanul Antuco se recunoştea după câteva dâre de lavă de culoare ruginie, înţesată de cristale galbene, în formă de ace. Stâncile, înghesuite unele în altele şi gata să se prăbuşească, se menţineau totuşi împotriva tuturor legilor echilibrului. Evident, cataclismele le schimbau cu uşurinţă aspectul şi când priveai aceste vârfuri neimpunătoare, aceste culmi încreţite şi coline strâmbe, nu era greu să observi că ceasul sedimentării definitive nu sunase încă în această regiune muntoasă.
În aceste condiţii, drumul era foarte greu de recunoscut. Transformarea aproape neîncetată a structurii Anzilor îi schimba adesea traseul şi punctele de reper nu mai erau la locul lor. Şi catapaz-ul şovăia; se oprea, privea în jur, întreba stâncile, căuta pe piatra sfărâmicioasă urmele indienilor; orice orientare devenea imposibilă.
Glenarvan îşi urma ghidul pas cu pas; îl înţelegea, îi simţea încurcătura care se mărea tot mai mult, dar nu îndrăznea să-l întrebe nimic şi socotea, nu fără motiv poate, că trebuie să ai încredere în instinctul călăuzelor, ca şi în al catârilor.
Timp de încă o oră, catapaz-ul rătăci la întâmplare, pătrunzând din ce în ce zonele mai înalte ale muntelui. Până la urmă fu nevoit să se oprească. Se aflau în fundul unei văi înguste, într-una din acele pâlnii pe care indienii le numesc „quebradas”. Ieşirea le era barată de un perete abrupt. Catapaz-ul, după ce căută zadarnic o potecă, descălecă, încrucişă braţele şi aşteptă. Glenarvan se apropie de el.
— Te-ai rătăcit? îl întrebă.
— Nu, milord, răspunse el.
— Nu suntem în trecătoarea Antuco?
— Ba da.
— Nu te înşeli?
— Nu mă înşel. Iată resturile unui foc făcut de indieni şi iată urmele lăsate de turmele de oi.
— Vasăzică s-a trecut pe aici?
