— Părerea mea este să căutăm locul în care paralela 37° atinge coasta americană şi s-o urmăm, fără să ne abatem nici cu o jumătate de grad, până la punctul unde ea se pierde în Atlantic. Poate vom găsi, pe parcursul ei, pe naufragiaţii de pe Britannia.
— Slabă nădejde, răspunse maiorul.
— Oricât de slabă ar fi, continuă Paganel, nu trebuie s-o neglijăm. Dacă, din întâmplare, am dreptate că sticla a ajuns în mare urmând cursul unui fluviu de pe continent, nu se poate să nu dăm de urmele prizonierilor. Priviţi, prieteni, priviţi harta acestui ţinut şi am să vă conving până la urmă. Spunând acestea, Paganel desfăşură pe masă o hartă a statului Chile şi a provinciilor argentiniene, continuând apoi: Priviţi şi urmăriţi-mă în această plimbare de-a curmezişul continentului american. Să păşim peste strâmta fâşie chiliană, să străbatem Anzii Cordilieri, să coborâm apoi în mijlocul pampasului. Lipsesc din aceste ţinuturi fluvii, râuri sau cursuri de apă? Nu. Iată Rio Negro, iată Rio Colorado. Iată şi afluenţii lor, tăiaţi de paralela 37°, care au putut să poarte pe unde, spre mare, documentul. Aici, poate, în mijlocul vreunui trib, în mâinile indienilor stabiliţi în vreun sat pe marginea râurilor puţin cunoscute, în văile sierrelor, aceia pe care eu am dreptul să-i numesc prietenii noştri aşteaptă intervenţia noastră! Trebuie oare să le înşelăm speranţele? Nu sunteţi de părere să urmăm de-a curmezişul acestor ţinuturi linia precisă pe care o trasează degetul meu pe hartă în acest moment şi dacă, împotriva oricărei prevederi, mă înşel totuşi, nu e datoria noastră să mergem până la capăt pe paralela 37° şi să facem de-a lungul ei chiar înconjurul lumii, dacă vrem într-adevăr să-i găsim?
Cuvintele lui rostite cu o însufleţire generoasă produseră o emoţie adâncă în inimile ascultătorilor. Se ridicară cu toţii şi-i strânseră mâna.
— Da, tatăl meu e acolo! strigă Robert, cuprinzând harta cu ochii.
— Oriunde ar fi, răspunse Glenarvan, vom şti să-l regăsim, copilul meu! Nimic mai logic decât interpretarea prietenului nostru Paganel. Trebuie să urmăm fără şovăire calea pe care ne-o indică. Căci căpitanul sau se află prizonier în mâinile unui puternic trib de indieni, sau e prizonierul unuia mai slab. În acest din urmă caz, îl vom elibera, în celălalt, după ce ne vom fi dat seama de situaţie, ne vom întoarce la Duncan, pe coasta orientală, vom ajunge la Buenos Aires şi de acolo, un detaşament pe care-l va organiza maiorul Mac Nabbs va veni de hac indienilor.
— Bine, bine, milord! răspunse John Mangles. Aş adăuga că această traversare a continentului american o vom face fără primejdii.
— Fără primejdii şi fără mari greutăţi, reluă Paganel. Au făcut-o înaintea noastră atâţia alţii care nu aveau nici mijloacele noastre şi al căror curaj nu era întărit de scopul generos al expediţiei noastre! Basilio Viliarmo n-a mers, în 1782, de la Carmen până la Cordilieri? Iar în 1806, un chilian, Don Luiz de la Cruz, plecat din Antuco, n-a urmat şi el paralela 37° şi, străbătând Anzii, n-a ajuns în Buenos Aires după patruzeci de zile? În sfârşit, colonelul Garcia, Alcide d’Orbigny şi onorabilul meu coleg, doctorul Martin de Moussy, n-au străbătut şi ei ţinutul în lung şi-n lat şi n-au făcut pentru ştiinţă ceea ce noi vom face pentru umanitate?
— Domnule, domnule, spuse Mary Grant cu o voce înecată de emoţie, cum să vă arătăm recunoştinţa noastră pentru un devotament care vă expune atâtor primejdii?
— Primejdii? exclamă Paganel. Cine a rostit cuvântul „primejdii”?
— Eu, nu, răspunse Robert Grant cu ochii strălucitori şi privirea hotărâtă.
— Primejdii? reluă Paganel. Mai există oare primejdii? De altfel, despre ce e vorba? De o călătorie de-abia de vreo trei sute cincizeci de leghe, pentru că vom merge în linie dreaptă, de o călătorie care se va desfăşura la o latitudine echivalentă cu aceea a Spaniei, a Greciei şi Siciliei, în cealaltă emisferă şi, prin urmare, într-o climă aproape identică, în sfârşit, de o călătorie care va dura cel mult o lună. E o plimbare.
— Domnule Paganel, întrebă atunci lady Helena, socotiţi deci că dacă naufragiaţii au căzut în mâinile indienilor, viaţa le-a fost cruţată?
— Mă întrebaţi dacă socotesc, doamnă? Dar indienii nu sunt antropofagi. Nici gând! Unul din compatrioţii mei, pe care l-am cunoscut la Societatea de geografie, domnul Guinard, a rămas timp de trei ani prizonierul indienilor din pampas. A suferit, a fost maltratat, dar până la urmă a scăpat teafăr din această încercare. Un european e o fiinţă folositoare în aceste ţinuturi. Indienii îi cunosc valoarea şi îl îngrijesc ca pe un animal de preţ.
— Ei bine, să nu zăbovim, îi îndemna Glenarvan. Trebuie să plecam, şi să plecăm fără întârziere. Ce drum ne propui?
— Un drum uşor şi plăcut, răspunse Paganel. La început, câţiva munţi, pe urmă o pantă dulce pe versantul oriental al Anzilor şi, în sfârşit, o câmpie întinsă, cu iarbă şi nisip, o adevărată grădină.
— Să vedem harta, spuse maiorul.
— Iat-o, scumpul meu Mac Nabbs. Vom merge de la capătul paralelei 37° pe coasta chiliană, între vârful Rumena şi golful Carnero. După ce vom fi trecut prin capitala Araupaniei, vom străbate Cordilierii prin strâmtoarea Antuco, lăsând spre sud Vulcanul; apoi, coborându-ne pe povârnişurile prelungi ale munţilor, străbătând Neuquem, Rio Colorado, vom atinge pampasurile Salinas, râul Guamini, Sierra Tapalquen. Aici apar frontierele provinciei Buenos Aires. Le vom trece, vom urca Sierra Tandil şi ne vom extinde cercetările până la vârful Medano, pe malurile Atlanticului.
Vorbind astfel şi explicând amănunţit programul expediţiei, Paganel nici nu-şi dădea măcar osteneala să privească harta desfăşurată sub ochii săi. Nu avea ce face cu ea. Hrănit cu lucrările lui Frezier, Molina, Humboldt, Miers, Orbigny, memoria lui nu putea fi nici înşelată, nici surprinsă. După ce isprăvi cu toată această înşirare de nume geografice, el adăugă:
— Deci, prieteni, drumul e drept. În treizeci de zile îl vom parcurge şi vom ajunge înaintea Duncan-ului pe coasta orientală, dacă vânturi nefavorabile nu-i vor întârzia mersul.
— Aşadar, spuse John Mangles, cu Duncan va trebui să ne încrucişăm între Capul Corrientes şi Capul Sfintul Anton?
— Chiar aşa.
— Şi cum ai alcătui dumneata personalul unei astfel de expediţii? întrebă Glenarvan.
— În felul cel mai simplu cu putinţă. Trebuie numai să aflăm situaţia căpitanului Grant şi nu să ne batem cu indienii. Socotesc că lordul Glenarvan va fi şeful nostru; apoi maiorul, care nu va voi să cedeze locul său nimănui; servitorul dumneavoastră, Jacques Paganel…
— Şi eu? strigă micul Grant.
— Robert, Robert! îl dojeni Mary.
— Şi de ce nu? răspunse Paganel. Călătoriile formează pe cei tineri. Deci, noi patru şi trei marinari de pe Duncan.
— Cum?… spuse John Mangles, adresându-se stăpânului său. Milord nu mă cere şi pe mine?
— Scumpul meu John, răspunse Glenarvan, pe bord lăsăm ceea ce avem mai scump pe lume. Cine ar veghea asupra lor, dacă nu devotatul căpitan al Duncan-ului?
— Nu putem, deci, să vă întovărăşim, spuse lady Helena, ai cărei ochi se acoperiră cu un nor de lacrimi.
— Scumpa mea Helena, îi explică Glenarvan, călătoria noastră trebuie să se facă cu o iuţeală excepţională. Despărţirea noastră va fi scurtă şi…
— Da, dragul meu, te înţeleg, răspunse lady Helena. Du-te, deci, şi îţi urez să izbândeşti!
— De altfel, nu e o călătorie, spuse Paganel.
— Dar ce e atunci?
— O excursie, nimic altceva. O să mergem ca oricare alţii, făcând cât mai mult bine pe pământ. Transire benefaciendo, iată deviza noastră.
Cu aceste cuvinte ale lui Paganel se încheie discuţia, dacă se poate numi astfel o conversaţie în care toată lumea era de aceeaşi părere. Pregătirile începură în aceeaşi zi. Se hotărî ca expediţia să fie ţinută secretă, pentru ca să nu se trezească luarea-aminte a indienilor.
Plecarea fu fixată pentru 14 octombrie. Dar când fu vorba să se aleagă marinarii pentru debarcare, cu toţii îşi oferiră serviciile şi Glenarvan nu avu decât greutatea alegerii. Şi ca să nu supere pe niciunul din oamenii aceştia atât de generoşi, lordul preferă să tragă la sorţi. Zis şi făcut. Secundul Tom Austin, Wilson, un vlăjgan de ispravă, şi Mulrady, care ar fi înfruntat la box pe faimosul campion Tom Sayers, nu avură a se plânge de noroc.
Glenarvan desfăşurase o activitate vie pentru pregătiri. Dorea să fie gata la ziua fixată, şi izbuti. În acelaşi timp, John Mangles se aproviziona cu cărbuni, pentru ca să poată porni imediat în larg. Ţinea să ajungă înaintea călătorilor pe coasta Argentinei. De aci între Glenarvan şi tânărul căpitan se născu o adevărată întrecere, ale cărei urmări au folosit atât unora, cât şi celorlalţi.
Într-adevăr, la 14 octombrie, la ora fixată, toţi erau gata. În momentul plecării, pasagerii de pe iaht se adunară pe punte. Când Duncan era gata să-şi ridice ancora, aripile elicei se şi învârteau în apele limpezi din golful Talcahuano; Glenarvan, Paganel, Mac Nabbs, Robert Grant, Tom Austin, Wilson, Mulrady, înarmaţi cu carabine şi revolvere colt, se pregăteau să părăsească vasul. La capătul digului îi aşteptau nişte călăuze cu catâri.
— A sosit momentul, spuse lordul Eduard.
