Cazucia aceasta, construită de indieni, era făcută din „adobe”, un fel de cărămizi uscate la soare; avea formă de cub cu latura de douăsprezece picioare şi se afla aşezată pe vârful unui bloc de bazalt. O scară de piatră ducea spre uşă, singura deschidere a colibei. Dar, oricât de îngustă ar fi fost uşa, când munţii erau bântuiţi de viscole, zăpada sau grindina intrau în voie înăuntru.

În bordei puteau să încapă cu uşurinţă zece oameni, şi dacă zidurile nu erau destul de rezistente în anotimpul ploios, ele izbuteau să apere de frig: termometrul arăta 10° sub zero. De altfel, pentru a înfrunta frigul de afară, un fel de vatră cu un coş de cărămizi prost tencuite îngăduia să se aprindă focul.

— Iată un adăpost mulţumitor, constată Glenarvan, chiar dacă nu-i confortabil. Providenţa ni l-a scos în cale şi nu putem decât să-i mulţumim.

— Ba, constată Paganel, e un adevărat palat! Vom sta minunat aici.

— Mai ales când vom aprinde focul în vatră, spuse Tom Austin, căci nu numai că ni-e foame, dar mi-e şi frig, şi, în ce mă priveşte, un braţ de lemne m-ar bucura mai mult decât o bucată de vânat.

— Bine, Tom, îi răspunse Paganel, vom încerca să găsim combustibil.

— Combustibil în vârful Cordilierilor?! spuse Mulrady, clătinând din cap în semn de îndoială.

— Dacă s-a făcut o vatră în cazucia, răspunse maiorul, probabil că trebuie să se găsească pe aici şi ceva pentru foc.

— Prietenul nostru Mac Nabbs are dreptate, spuse Glenarvan. Pregătiţi totul pentru cină, eu o să fac pe tăietorul de lemne.

— Eu şi Wilson te întovărăşim, răspunse Paganel.

— Nu cumva aveţi nevoie şi de mine?… Întrebă Robert, ridicându-se.

— Nu, odihneşte-te, băiatul meu viteaz, răspunse Glenarvan, şi adăugă: tu vei fi un bărbat de nădejde la vârsta la care alţii sunt încă copii!

Glenarvan, Paganel şi Wilson ieşiră din colibă. Era şase seara. Gerul ciupea, deşi atmosfera era complet liniştită. Albastrul cerului începea să se întunece şi soarele atingea cu ultimele raze înaltele vârfuri ale platourilor din Anzi. Paganel, care luase barometrul cu el, îl consultă şi văzu că mercurul se menţine la 0,495 milimetri. Nivelul la care scăzuse coloana de mercur corespundea unei înălţimi de unsprezece mii şapte sute de picioare. Această regiune a Cordilierilor avea deci o înălţime cu numai nouă sute zece metri mai mică decât Mont Blanc. Dacă aceşti munţi ar fi prezentat toate dificultăţile cu care e presărat uriaşul elveţian, dacă ar fi fost bântuiţi de aceleaşi uragane şi vârtejuri, niciunul din călători n-ar fi putut trece marele lanţ muntos al Lumii Noi.

Glenarvan şi Paganel, ajunşi pe un pisc de porfir, cercetară cu privirea toate punctele orizontului. Se aflau în vârful nevadelor din Cordilieri, care domină o suprafaţă de patruzeci de mile pătrate. Spre răsărit, povârnişurile erau domoale, coborând în pante pe care se putea merge şi pe care peonii se lăsau să lunece pe distanţe de câteva sute de picioare. În depărtare, şiruri longitudinale de piatră şi de blocuri eratice, împinse de alunecarea gheţarilor, alcătuiau linii uriaşe de morene. Valea Colorado se îneca în întunericul ce creştea odată cu coborârea soarelui; relieful terenului, ieşiturile, piscurile luminate de raze se stingeau treptat şi întunericul se lăsa, puţin câte puţin, pe tot versantul răsăritean al Anzilor. Spre apus, soarele mai lumina culmile joase, pe care se sprijină masivele abrupte occidentale. Era o încântare să priveşti stâncile şi gheţarii scăldaţi în razele soarelui. Spre nord, unduia un şir de creste care se contopeau pe nesimţite, formând un fel de linie tremurată, trasă cu creionul de o mână neîndemânatică. Privirea se pierdea în această privelişte. Înspre sud, spectacolul era splendid şi, odată cu lăsarea nopţii, căpăta o măreţie nemaiîntâlnită. Într-adevăr, afundându-se în sălbatica vale Torbido, privirea domina tot Antuco, al cărui crater se căsca la două mile depărtare. Vulcanul urla ca un monstru uriaş, vărsând torente de flăcări amestecate cu funingine. Cercul munţilor care-l înconjurau părea cuprins de flăcări; căderea de pietre incandescente, norii de aburi roşietici, rachetele de lavă se îmbinau în jerbe scânteietoare. O scânteie imensă care creştea din clipă în clipă, o explozie strălucitoare şi ameţitoare umplea munţii din jur cu iradiaţii puternice, în timp ce soarele, despuiat puţin câte puţin de luminile lui de amurg, dispărea ca un astru stins în umbrele orizontului.

Paganel şi Glenarvan ar fi rămas încă multă vreme să privească lupta măreaţă dintre flăcările pământului şi cele ale cerului; tăietorii de lemne improvizaţi făcuseră loc artiştilor. Dar Wilson, mai puţin entuziast, îi rechemă la realitate. N-aveau lemne, e adevărat; din fericire însă, pături subţiri şi uscate de licheni acopereau stâncile; îşi făcură o provizie îndestulătoare şi culeseră şi o plantă numită „haretta”, a cărei rădăcină putea să ardă destul de bine. Aduseră preţiosul combustibil în colibă, îndesându-l în vatră. Focul se aprinse cu greu, şi se menţinu şi mai greu. Aerul atât de rarefiat nu-i dădea destul oxigen ca să ardă; cel puţin aşa explica maiorul.

— În schimb, adăugă el, apa nu va mai avea nevoie de o căldură de 100° ca să fiarbă! Cei cărora le place cafea făcută la 100° vor trebui să-şi pună pofta în cui, fiindcă la înălţimea asta fierberea se produce înainte de 90°.¹⁸

Mac Nabbs nu se înşela şi termometrul cufundat în apa ibricului arăta, când începu fierberea, numai 87°. Fiecare bău cu o adevărată voluptate câteva înghiţituri de cafea fierbinte; în ce priveşte carnea uscată, păru că nu prea a fost de ajuns, ceea ce îl făcu pe Paganel să spună, pe bună dreptate, dar fără folos:

— Drace, trebuie să mărturisesc că n-aş dispreţui o friptură de lama. Se spune că animalul ăsta înlocuieşte şi vaca şi oaia, şi tare aş vrea să ştiu dacă le înlocuieşte şi din punct de vedere alimentar.

— Cum? spuse maiorul. Nu eşti mulţumit de masa noastră, domnule Paganel?

— Încântat, bravul meu maior; totuşi mărturisesc că nişte vânat la tavă ar fi tare binevenit.

— Eşti un sibarit, îi spuse Mac Nabbs.

— Accept calificativul, domnule maior. Dar nici dumneata, orice-ai spune, n-ai face nazuri dacă ţi s-ar servi un biftec!

— Probabil, recunoscu maiorul.

— Şi dacă ai fi rugat să stai la pândă, în ciuda frigului şi nopţii, ai merge fără să faci nicio obiecţie.

— Desigur, dacă vă face plăcere…

Tovarăşii lui Mac Nabbs nu avură timp să-i mulţumească şi să stăvilească neîncetata lui bunăvoinţă, când din depărtare se auziră urlete. Ele se prelungiră mult timp. Nu erau urlete de animale izolate, ci urletele unei haite care se apropia cu repeziciune. Oare providenţa, după ce le scosese în cale bordeiul, voia acum să le ofere şi o masă? Aşa gândi geograful. Dar Glenarvan îi potoli puţin bucuria, spunând că în Cordilieri nu întâlneşti niciodată animale la o asemenea înălţime.

— Atunci de unde zgomotul? întrebă Tom Austin. Ascultaţi cum se apropie!

— O avalanşă? întrebă Mulrady.

— Cu neputinţă! Sunt de-a dreptul urlete, replică Paganel.

— Să vedem ce e, propuse Glenarvan.

— Şi să vedem ce-i, ca vânători, răspunse maiorul, care-şi luă carabina.

Toţi ieşiră din cazucia. Întunericul nopţii se lăsase de mult. Luna, în ultima ei fază, nu-şi arăta încă discul pe jumătate palid. Crestele dinspre nord şi est se mistuiau în beznă şi privirea nu mai distingea decât silueta fantastică a câtorva stânci mai înalte. Urletele, urlete de fiare înspăimântate, sporeau. Veneau din partea cea mai întunecată a Cordilierilor. Ce se întâmpla? Deodată se dezlănţui o avalanşă furioasă, dar o avalanşă de fiinţe însufleţite şi nebune de groază. Tot platoul păru că se zguduie; veneau cu sutele, cu miile poate, animale care în ciuda aerului rar făceau un zgomot asurzitor. Erau oare fiare sălbatice din pampas, sau numai o turmă de lame şi oi de Peru? Glenarvan, Mac Nabbs, Robert, Austin, cei doi marinari abia avură timpul să se trântească la pământ, în timp ce vârtejul viu trecea doar la câteva picioare deasupra lor. Paganel, care ca nyctalop ce era, stătea în picioare ca să vadă mai bine, fu dat peste cap într-o clipă.

În momentul acela se auzi o detunătură de armă. Maiorul trăsese la întâmplare. I se păru că un animal căzuse la câţiva paşi, în timp ce toată turma, dusă de un avânt nestăpânit şi înmulţindu-şi urletele, dispărea pe pantele luminate de reflexele vulcanului.

— A, îi am! se auzi o voce, vocea lui Paganel.

— Ce ai? întrebă Glenarvan.

— Ochelarii mei, drace! De altfel, pierderea ochelarilor e cel mai puţin grav lucru ce ţi se poate întâmpla într-o învălmăşeală ca asta.

— Nu eşti rănit?

— Nu, doar puţin cam burduşit. Dar de cine?

— De ăsta, răspunse maiorul, târând după el animalul pe care-l doborâse.

Fiecare se grăbi să se întoarcă în bordei şi, la lumina vetrei, cercetară rezultatul focului de armă tras de Mac Nabbs.

Era un animal frumos, semănând cu o cămilă mică, fără cocoaşă; avea capul delicat, corpul turtit, picioarele lungi şi subţiri, părul fin şi de culoarea cafelei cu lapte, pătat cu alb pe pântece. Paganel doar îşi aruncă o privire şi exclamă:

— E un guanac!

— Ce este guanacul? întrebă Glenarvan.

— Un animal care se mănâncă, răspunse Paganel.

— Şi e bun?

— Delicios! O mâncare pentru zei! Ştiam eu că vom avea carne proaspătă la cină! Şi încă ce carne! Dar cine să ne taie animalul?

— Eu, spuse Wilson.

— Bun, eu mă însărcinez să-l frig, spuse Paganel.

— A, sunteţi bucătar, domnule Paganel? întrebă Robert.

— Te cred, băiete, de vreme ce sunt francez! Un francez e totdeauna şi bucătar.