Era un animal frumos, semănând cu o cămilă mică, fără cocoaşă; avea capul delicat, corpul turtit, picioarele lungi şi subţiri, părul fin şi de culoarea cafelei cu lapte, pătat cu alb pe pântece. Paganel doar îşi aruncă o privire şi exclamă:
— E un guanac!
— Ce este guanacul? întrebă Glenarvan.
— Un animal care se mănâncă, răspunse Paganel.
— Şi e bun?
— Delicios! O mâncare pentru zei! Ştiam eu că vom avea carne proaspătă la cină! Şi încă ce carne! Dar cine să ne taie animalul?
— Eu, spuse Wilson.
— Bun, eu mă însărcinez să-l frig, spuse Paganel.
— A, sunteţi bucătar, domnule Paganel? întrebă Robert.
— Te cred, băiete, de vreme ce sunt francez! Un francez e totdeauna şi bucătar.
Cinci minute mai târziu, Paganel aşeza bucăţi mari de vânat pe cărbunii rămaşi din arderea rădăcinii de haretta. Peste zece minute, el servi tovarăşilor săi, sub numele de „muşchi de guanac” o friptură care-ţi făcea poftă numai privind-o. Nimeni nu făcu mofturi şi fiecare se grăbi să îmbuce cu poftă. Dar, spre uimirea geografului, prima înghiţitură fu primită cu o strâmbătură generală, întovărăşită de un „hm” unanim.
— E groaznică! spuse unul.
— Nu se poate mânca! replică un altul.
Bietul savant trebui să recunoască, deşi cu regret, că nici chiar nişte hămesiţi n-ar fi putut mânca friptura lui. Ceilalţi începură să-i arunce chiar câteva glume şi să-şi bată joc de atât lăudata „mâncare pentru zei”. Paganel însuşi căuta să afle pentru ce carnea aceea de guanac, bună şi apreciată, preparată de dânsul, nu se mai putea mânca, şi, deodată, o idee îi trecu prin minte.
— Ştiu! spuse el. Ei, drace, am găsit!
— E o carne prea bătrână? întrebă calm Mac Nabbs.
— Nu, maiorule neînţelegător, e o carne care… a mers prea mult! Cum de-am putut uita asta?
— Ce vrei să spui, domnule Paganel? întrebă Tom Austin.
— Vreau să spun că guanacul nu este bun decât atunci când a fost ucis odihnit; dacă e hăituit multă vreme, dacă a avut de făcut un drum lung, nu se mai poate mânca. Pot deci afirma, după gust, că animalul venea de departe şi cu el, deci, toată turma.
— Eşti sigur de asta? spuse Glenarvan.
— Absolut sigur.
— Dar ce eveniment, ce fenomen a putut să înspăimânte atât de mult animalele şi să le alunge la ora la care trebuiau să doarmă liniştite în culcuşurile lor?
— Mi-e cu neputinţă să-ţi răspund la asta, iubite Glenarvan spuse Paganel. Crede-mă, hai să ne culcăm fără a ne mai pune întrebări, în ce mă priveşte, eu pic de somn. Hai să mergem la culcare, domnule maior.
— Haide, Paganel.
Spunând aceasta, fiecare se înveli în poncio-ul său, focul fu aţâţat pentru noapte şi în curând se auziră nişte sforăituri puternice, pe toate tonurile, basul savantului geograf acoperindu-le pe celelalte.
Numai Glenarvan nu dormea. O nelinişte tainică îl ţinea într-o stare de insomnie obositoare. Se gândea fără să vrea la turma care alerga în aceeaşi direcţie, la spaima ei inexplicabilă. Guanacii nu puteau fi urmăriţi de fiare. La înălţimea unde se găseau nu există fiare şi, mai puţin încă, vânători. Ce groază le arunca deci spre prăpăstiile din Antuco? Glenarvan presimţea apropierea unei primejdii.
Totuşi, cum sta pe jumătate aţipit, gândurile i se schimbară treptat şi teama făcu loc nădejdii. Se văzu a doua zi în şesurile Anzilor. Aici trebuia să înceapă, cu adevărat, cercetările, şi succesul poate nu era prea departe. Se gândi la căpitanul Grant şi la cei doi marinari care urmau să fie eliberaţi dintr-o robie grea. Imaginile i se perindau cu repeziciune înaintea ochilor lui, distraţi în fiecare clipă de câte o scăpărare a focului, de câte o scânteie care trosnea în aer sau de vreo flacără strălucitoare care lumina obrazul adormit al tovarăşilor şi punea în mişcare câte o umbră pe zidurile cazuciei. Apoi iarăşi năvăleau presimţirile, cu mai multă intensitate. Asculta zgomotele vagi de afară, greu de explicat pe aceste creste singuratice.
La un moment dat, crezu că aude bubuituri îndepărtate, surde, ameninţătoare, ca huruitul unor tunete ce nu vin din cer. Or, aici, bubuiturile nu pot fi decât ale unei furtuni dezlănţuite pe coastele muntelui, la câteva mile mai jos de vârf. Glenarvan voi să vadă dacă aşa stau lucrurile şi ieşi afară.
Răsărea luna. Văzduhul era senin şi calm. Pe cer, niciun nor. Ici-colo, câteva reflexe jucăuşe ale flăcărilor din Antuco. Niciun semn de furtună, niciun fulger. La zenit scânteiau mii de stele. Totuşi, bubuiturile continuau; păreau că se apropie şi că aleargă, străbătând lanţul Anzilor. Glenarvan intră în cazucie, mai neliniştit. Întrebându-se ce legătură era între aceste zgomote subterane şi goana guanacilor. Avea de-a face cu o cauză şi un efect? Privi ceasul, care arăta ora două noaptea. Totuşi, neavând certitudinea unei primejdii imediate, nu-şi trezi tovarăşii, care dormeau greu din cauza oboselii, şi căzu şi el într-un somn adânc.
Deodată îl treziră nişte bubuituri puternice. Era un vacarm asurzitor, asemănător cu zgomotul sacadat pe care îl fac chesoanele de artilerie când trec pe pavaj. Glenarvan simţi cum pământul îi fuge brusc de sub picioare. Cazucia se clătină şi pereţii ei crăpară.
— Primejdie! strigă el.
Tovarăşii săi, deşteptaţi în grabă şi rostogolindu-se în învălmăşeală, fură târâţi în josul pantei. În zorii care răsăreau, scena era înspăimântătoare. Înfăţişarea munţilor se schimbă brusc. Conurile se retezau de la sine, vârfurile se clătinau şi dispăreau ca şi cum s-ar fi deschis o groapă dedesubtul lor. Datorită unui fenomen specific Cordilierilor19, un masiv lat de mai multe mile o luă la vale, aşa cum era, alunecând înspre şes.
— Cutremur! strigă Paganel.
Nu se înşela; era unul din acele cataclisme obişnuite în şirul muntos chilian şi tocmai în regiunea în care Copiapo fusese de două ori nimicit şi Santiago de patru ori dărâmat în timp de paisprezece ani. Această porţiune a globului e neîncetat frământată de miezul incandescent al pământului, iar vulcanii din acest lanţ de munţi tineri nu prezintă decât insuficiente supape pentru ieşirea gazelor subterane. De aci vin acele dese zguduituri cunoscute sub numele de „tremblores”.
În vremea aceasta, platoul pe care cei şapte călători năuciţi, îngroziţi, se cramponau agăţându-se de tufele de licheni, aluneca cu iuţeala unui expres, cu o viteză de cincizeci de mile pe oră. Ei nu puteau striga şi nu puteau face nicio mişcare, să fugă sau să se opună. Nu s-ar fi putut auzi între ei. Bubuiturile interioare, zgomotul avalanşelor, ciocnirea maselor de granit şi de bazalt, vârtejurile zăpezii pulverizate împiedicau orice comunicare între ei. Uneori, masivul aluneca fără zguduiri sau ciocniri; alteori începea să se legene ca puntea unui vapor zguduit de furtună, se balansa pe marginea prăpăstiilor, înăuntrul cărora cădeau bucăţi de stâncă, dezrădăcina copaci seculari şi netezea cu precizia unei coase uriaşe toate ieşiturile de pe povârnişul răsăritean.
Închipuiţi-vă ce putere are o masă cântărind mai multe miliarde de tone pornită cu o viteză din ce în ce mai mare, pe un plan înclinat de 50°!
Cât a durat căderea aceasta de nedescris, nimeni n-ar fi ştiut să spună; în ce hău avea să se sfârşească, nimeni nu îndrăznea să-şi închipuie. Nimeni nu putea spune dacă toţi erau încă în viaţă sau dacă vreunul zăcea în fundul unei prăpăstii. Înăbuşiţi de iuţeala alunecării, îngheţaţi de aerul rece care le intra în oase, orbiţi de vârtejurile de zăpadă, gâfâiau zdrobiţi, aproape neînsufleţiţi, şi nu se agăţau de stânci decât datorită instinctului de conservare.
Deodată, o zguduire de o violenţă fără seamăn îi smulse de pe „vehiculul” care aluneca. Fură aruncaţi înainte şi se rostogoliră pe ultimele dâmburi ale muntelui. Platoul se oprise brusc.
Timp de câteva minute, nimeni nu mişcă. În sfârşit, unul dintre ei se ridică, zăpăcit de cele întâmplate; era maiorul. Îşi scutură praful ce-l orbea şi privi în jur. Tovarăşii săi zăceau răsturnaţi unul peste altul.
Maiorul îi numără. Lipsea unul singur – Robert Grant.
