Thalcave tăcu şi se uită la savant cu un aer foarte mirat. El nu admitea ca Paganel să glumească. Un indian, totdeauna serios, nu-şi închipuie niciodată că s-ar putea vorbi altfel decât serios.

— Nu mergeţi deci spre Carmen? adăugă el după o clipă de tăcere.

— Nu, răspunse Paganel.

— Nici la Mendoza?

— Nici.

În acest moment, Glenarvan, apropiindu-se de Paganel, îl întrebă ce-i spune indianul şi pentru ce acesta se oprise.

— M-a întrebat dacă mergem la Carmen sau la Mendoza şi se miră de răspunsul meu negativ.

— De fapt, drumul nostru trebuie să-i pară foarte ciudat, reluă Glenarvan.

— Te cred! Spune că nu mergem nicăieri.

— Ei bine, Paganel, n-ai putea să-i explici scopul expediţiei noastre şi interesul pe care îl avem să mergem mereu spre răsărit?

— Va fi destul de greu, răspunse Paganel, căci un indian habar n-are de gradele terestre, iar istoria documentului va fi pentru el o poveste fantastică.

— Dar, spuse foarte serios maiorul, oare nu va înţelege povestea asta sau pe povestitor?

— Ah, Mac Nabbs, replică Paganel, te mai îndoieşti încă de spaniola mea?

— Ei bine, încearcă, bunul meu prieten.

— Să încercăm.

Paganel se întoarse către patagonez şi începu îndată un discurs, întrerupându-se însă adesea din cauză că-i lipseau cuvintele; îi era greu să traducă unele expresii şi să-i explice lucruri ce erau aproape de neînţeles şi pentru el. Era interesant să-l priveşti pe savant. Gesticula, articula ciudat, se zbătea într-o sută de feluri, şi picături de sudoare i se rostogoleau din belşug pe frunte. Când limba i se împletici de-a binelea, îi veni în ajutor mâna. Paganel descălecă şi acolo, pe nisip, desenă o hartă pe care se încrucişau latitudini şi longitudini, şi figurau cele două oceane şi se întindea drumul ce ducea la Carmen. Niciodată nu s-a găsit vreun profesor într-o asemenea încurcătură. Thalcave privea calm la harta desenată de Paganel, în aşa fel, încât nu-ţi puteai da seama dacă înţelegea ceva sau nu. Lecţia geografului dură mai mult de o jumătate de oră. În sfârşit, savantul tăcu, îşi şterse fruntea, care era scăldată într-un lac de apă şi privi spre patagonez.

— A înţeles? întrebă Glenarvan.

— Vom vedea îndată, răspunse Paganel. Dar dacă nu a înţeles, renunţ.

Thalcave stătea neclintit, fără să scoată o vorbă. Ochii îi rămaseră îndreptaţi spre liniile trase pe nisip, pe care vântul le ştergea puţin câte puţin.

— Ei? îl întrebă Paganel.

Thalcave nu păru să-l audă. Paganel şi vedea surâsul ironic de pe buzele maiorului şi, nevoind să se facă de râs, era gata să reînceapă cu noi puteri demonstraţiile geografice, când patagonezul îl opri cu un gest.

— Căutaţi un prizonier? întrebă el.

— Da, răspunse Paganel.

— E chiar pe linia asta, care merge de la soare-răsare la soare-apune? continuă Thalcave, precizând printr-o comparaţie în stil indian drumul de la est la vest.

— Da, da, întocmai!

— Dumnezeul vostru a încredinţat apelor mării celei mari taina prizonierului?

— Chiar el.

— Atunci facă-se voia Lui, răspunse Thalcave cu oarecare solemnitate în glas. Vom merge mereu spre răsărit, chiar până la soare, de va fi nevoie.

Paganel, triumfător de succesul elevului său, traduse îndată răspunsul indianului.

— Ce om inteligent! adăugă el. Din douăzeci de ţărani din ţara mea, nouăsprezece nu mi-ar fi înţeles explicaţiile.

Glenarvan îi ceru lui Paganel să-l întrebe pe patagonez dacă auzise vreodată de nişte străini ce căzuseră în mâinile indienilor. Paganel se execută şi aşteptă răspunsul.

— Poate, răspunse patagonezul.

La acest răspuns, Thalcave fu înconjurat de cei şapte călători care îl întrebau cu privirea.

Savantul geograf, emoţionat şi abia găsindu-şi cuvintele, reluă cu nerăbdare întrebările, în timp ce ochii săi, fixaţi asupra gravului indian, încercau să-i surprindă răspunsul mai înainte ca acesta să rostească ceva.

Repeta în englezeşte fiecare cuvânt spaniol al patagonezului în aşa fel, încât tovarăşii îi auzeau vorbind, ca să spunem astfel, în limba maternă.

— Ce ştii despre prizonier? îl întrebă Paganel.

— Era un străin, răspunse Thalcave. Un european.

— L-ai văzut?

— Nu, dar se vorbeşte de el în povestirile indienilor. Era un viteaz, avea o inimă de taur.

— O inimă de taur, repetă Paganel. Ah, minunata limbă patagoneză! Auziţi, prieteni? Era un om curajos.

— Tatăl meu! strigă Robert Grant. Apoi, adresându-se lui Paganel, întrebă: Cum se spune în spaniolă: „E tatăl meu”?

— Es mio padre, răspunse geograful.

Robert, luând de îndată mâinile lui Thalcave, spuse cu voce blândă:

— Es mio padre.

— Suo padre!³¹ se miră patagonezul cu o strălucire în ochi.

El apucă copilul în braţe, îl ridică de pe cal şi-l privi cu cea mai curioasă simpatie. Privirea lui inteligentă era plină de o emoţie stăpânită.

Dar Paganel nu se mulţumi numai cu atât. Unde era acest prizonier? Ce făcea? Când a auzit Thalcave vorbindu-se despre el? Toate aceste întrebări i se îngrămădeau deodată în minte. Răspunsurile nu se lăsară aşteptate şi află că europeanul era prizonierul unuia din triburile indiene care străbat ţinutul dintre Colorado şi Rio Negro.

— Dar unde se afla ultima dată? întrebă Paganel.

— La casicul Calfucura, răspunse Thalcave.

— Pe drumul pe care am umblat până acum?