— Da.

— Şi cine este casicul?

— Şeful indienilor poluşi. Un om cu două limbi şi două inimi.

— Adică ipocrit în vorbe şi în fapte, spuse Paganel, după ce traduse tovarăşilor săi această frumoasă imagine din limba patagonezilor.

— Şi am putea să-l eliberăm?

— Poate, dacă se află încă în mâinile indienilor.

— Şi când ai auzit vorbindu-se despre el?

— E mult de atunci, soarele a adus cu el două veri pe cerul pampasului.

Bucuria lui Glenarvan nu se putea descrie. Data indicată de patagonez coincidea cu data documentului. Dar mai rămânea să-i pună încă o întrebare lui Thalcave. Paganel i-o puse îndată.

— Vorbeşti de un prizonier, spuse el. Oare nu erau trei?

— Nu ştiu, răspunse Thalcave.

— Şi nu mai ştii nimic despre situaţia lui de acum?

— Nimic.

Conversaţia se încheie cu acest ultim cuvânt. Era posibil ca cei trei prizonieri să fi fost despărţiţi de multă vreme. Dar din informaţiile patagonezului reieşea că indienii vorbeau despre un european căzut în mâinile lor. Data captivităţii, chiar locul unde trebuia să se găsească, totul, până şi fraza patagoneză folosită pentru a explica curajul prizonierului se refereau fără îndoială la căpitanul Harry Grant.

A doua zi, la 25 octombrie, îşi reluară drumul spre est, cu o şi mai mare însufleţire. Câmpul, mereu trist şi monoton, forma una din acele întinderi fără sfârşit care se numesc în limba băştinaşilor „travesias”. Pământul argilos, lăsat în voia vânturilor, era perfect neted. Pe toată întinderea nu era nicio piatră cât de mică, afară doar de acelea care se găseau în unele albii secate sau pe marginea bălţilor artificiale, săpate de indieni. La lungi intervale se iveau nişte pădurici scunde, cu vârfurile înnegrite, pe care le străpungeau, ici-colo, roşcovii albi a căror coajă acoperă o carne dulce, gustoasă şi răcoritoare. Apoi, câteva mănunchiuri de terebentini, numiţi şanari, grozame sălbatice şi tot felul de copaci ţepoşi, ale căror tulpini subţiri trădau uscăciunea solului.

Ziua de 26 fu obositoare. A doua zi trebuiau să ajungă la Rio Colorado. Dar caii, îndemnaţi de călăreţi, îşi dădură atâta osteneală încât seara ajunseră cam în dreptul meridianului de 60°45’, la cel mai frumos fluviu al regiunii: Rio Colorado. Numele lui indian e „Cobu-Leubu” şi înseamnă „Marele Râu”. După o lungă călătorie se varsă în Atlantic. Acolo, la vărsare, prezintă o particularitate curioasă: volumul apei scade cu cât se apropie de mare, fie din cauza absorbţiei, fie din cea a evaporării; explicaţia acestui fenomen nu e încă perfect stabilită.

Ajungând la Colorado, prima grijă a lui Paganel fu să se scalde „geografic” în apele acestuia, colorate de o argilă roşiatică. Se miră că le găsi atât de adânci numai datorită topirii zăpezilor atinse de primul soare de primăvară. Mai mult decât atât: lăţimea fluviului era destul de mare şi caii nu l-ar fi putut trece înot. Din fericire, la câteva sute de prăjini mai în susul apei se afla un pod de nuiele împletite, susţinut cu nişte chingi de piele şi suspendat după moda indiană. Mica trupă trecu deci fluviul şi poposi pe malul stâng.

Înainte de a adormi, Paganel voi să stabilească exact cursul fluviului Colorado şi îl însemnă apoi cu deosebită grijă pe hartă, în lipsa lui Yaru-Dzangbo-Ciu, care curgea liniştit, fără el, în munţii Tibetului.

În următoarele două zile, 27 şi 28 octombrie, călătoria a decurs fără incidente. Aceeaşi monotonie şi aceeaşi uscăciune a terenului. Niciodată nu s-a văzut un peisaj mai puţin variat, niciodată vreo privelişte mai lipsită de interes. Totuşi, pământul devenea din ce în ce mai jilav. Trebuiră să treacă prin nişte „canadas”, un fel de văi inundate, şi prin nişte „esteros”, lagune permanente, pline de ierburi acvatice. Seara, caii se opriră pe malul unui lac întins, cu ape bogate în substanţe minerale, numit de indieni „Ure-Lanquem”, sau Lacul Amar, care în 1862 fu martorul crudelor represalii ale trupelor argentiniene. Se instalară ca de obicei, şi noaptea s-ar fi scurs în linişte, dacă n-ar fi existat maimuţe şi câini sălbatici. Acele zgomotoase animale, fără îndoială, spre a-şi cinsti oaspeţii, şi spre neplăcerea urechilor europene, executară una din acele simfonii naturale, pe care n-ar fi refuzat să o iscălească un compozitor al viitorului.

Capitolul XVII

În pampas

Pampasul argentinian se întinde de la 34° până la 40° latitudine australă. Cuvântul „pampas”, de origine araucaniană, înseamnă „câmpie cu ierburi” şi se dă pe bună dreptate acestei regiuni. Mimozele arborescente din partea sa apuseană, ierburile din partea răsăriteană îi dau o înfăţişare deosebită. Vegetaţia are rădăcinile înfipte într-un strat de pământ care acoperă solul argilo-nisipos, roşiatic sau galben. Geologul ar descoperi bogăţii abundente, dacă ar cerceta aceste pământuri, rămase din epoca terţiară. Aici zac nenumărate oseminte antediluviene, pe care indienii le atribuie unor specii de animale mari, acoperite cu solzi, acum dispărute, al cărui strănepot este astăzi un animal mic, fără dinţi, numit „tatu”. Sub pulberea vegetală e îngropată astfel istoria primitivă a acestor ţinuturi.

Pampasul american este o formă de relief asemănătoare savanelor din preajma Marilor Lacuri sau stepelor din Siberia. Clima e mult mai variabilă decât în provincia Buenos Aires, fiindcă are o aşezare mai continentală decât acesta. Căci, după explicaţia dată de Paganel, căldura înmagazinată de ocean în timpul verii este redată de acesta uscatului, treptat, în timpul iernii. Aşa se explică pentru ce insulele au o temperatură mai uniformă şi mai blândă decât interiorul continentelor³². Clima pampasurilor occidentale nu este la fel de uniformă ca cea de pe coastele favorizate de vecinătatea Atlanticului. Ea e supusă exceselor bruşte, schimbărilor repezi, care provoacă necontenit salturi de la un grad la altul în coloana de mercur a termometrelor. Toamna, adică în lunile aprilie şi mai, ploile sunt dese şi torenţiale. Dar în epoca în care călătoreau, vremea era uscată şi temperatura foarte ridicată.

Plecară de îndată ce se crăpă de ziuă, după ce mai întâi se asigurară că merg pe drumul bun; terenul, presărat cu tufişuri şi arbuşti, era complet omogen; nu mai întâlneau dune, nici nisip şi nici pulberea pe care vântul o purta prin văzduh. Caii mergeau bine printre tufele de „paja-brava”, iarba specifică pampasului, care serveşte de adăpost indienilor în timpul furtunilor. Din loc în loc, dar din ce în ce mai rar, în câteva gropi umede creşteau sălcii şi o plantă care trăieşte în vecinătatea apelor dulci, „gygnerium argenteum”. Caii, profitând de apa care le ieşea în cale, se adăpau aici cu o plăcere grozavă, potolindu-şi setea pentru mai mult timp. Thalcave, mergând înaintea tuturor, lovea cu biciul în tufişuri. Speria astfel viperele „cholinas”, cea mai primejdioasă specie, ale căror muşcături ucid un bou în mai puţin de un ceas. Calul lui sprinten, Thauka, sărea peste tufişuri, ajutându-şi stăpânul să croiască drum şi pentru ceilalţi, care-l urmau.

Pe aceste câmpii netede călătoreau, deci, bine şi iute. Nicio schimbare nu se produsese în natura înconjurătoare; mergeai cale de o milă poate fără să dai de vreo piatră. Niciodată nu s-a mai întâlnit o asemenea

monotonie, prelungită cu atâta încăpăţânare. Nici urmă de peisaje, de ridicături de teren, de surprize naturale! Ca să te intereseze amănuntele drumului trebuia să fii un Paganel, unul din aceşti savanţi entuziasmaţi care reuşesc să vadă ceva unde nu e nimic de văzut. Ce anume îl interesa? N-ar fi putut-o spune. Poate doar un tufiş! Poate un fir de iarbă. Asta era destul ca să-i aţâţe vorbăria lui inepuizabilă şi să-i dea ocazia să-l înveţe pe Robert, căruia îi plăcea grozav să-l asculte.

Întinderea nesfârşită a câmpiei se desfăşură înaintea privirii călătorilor toată ziua de 29 octombrie. Către ora două observară urme de animale.

Erau osemintele sfărâmate şi albite ale unei cirezi foarte mari de boi. Oasele nu se înşirau însă în linie sinuoasă, aşa cum se întâmplă de obicei cu animalele care, ajungând la capătul puterilor, cad în drum. Nimeni nu ştia cum să-şi explice acea îngrămădire de schelete pe un spaţiu relativ mic şi Paganel, oricât încercă, nu izbuti nici el mai mult decât ceilalţi. Savantul îl întrebă atunci pe Thalcave, căruia nu-i veni greu să răspundă.

Un „nu se poate!” al savantului trezi mirarea tovarăşilor lor.

— Ce e? întrebară ei.

— Focul din cer, fu răspunsul geografului.

— Cum? Trăsnetul a pricinuit un astfel de dezastru? se miră Tom Austin. O cireadă de cinci sute de capete doborâtă la pământ!

— Thalcave a spus-o şi Thalcave nu se înşală. Eu îl cred, de altfel, căci furtunile din pampas se caracterizează mai ales prin violenţa lor. De nu ne-ar fi dat să o simţim într-o bună zi!

— E tare cald, observă Wilson.

— Termometrul trebuie să arate 30° la umbră, răspunse Paganel.

— Nu mă miră, spuse Glenarvan. Simt că aerul e încărcat de electricitate. Să nădăjduim că temperatura n-o să se menţină aşa.

— O, o! făcu Paganel. Nu trebuie să ne bazăm pe vreo schimbare de vreme, când nu e nici urmă de ceaţă la orizont.

— Cu atât mai rău, răspunse Glenarvan. Caii noştri suferă mult de căldură. Nu ţi-e prea cald, băiatul meu? adăugă el, adresându-se lui Robert.

— Nu, milord, răspunse tânărul. Îmi place căldura, e ceva plăcut.

— Mai ales iarna, observă judicios maiorul, slobozind în sus, spre cer, fumul de ţigară.

Seara se opriră lângă un rancio părăsit, o împletitură de crengi lipite cu clisă şi acoperită cu stuf; acest adăpost se sprijinea pe o îngrăditură de stâlpi pe jumătate putreziţi, care era de ajuns însă să apere caii, în timpul nopţii, împotriva atacurilor vulpilor. Nu se temeau că ar putea să le facă vreun rău cailor, dar şiretele animale le rod căpestrele şi aceştia profită de împrejurare pentru a fugi.

La câţiva paşi de rancio era săpată o groapă, care servea drept bucătărie şi în care se mai găseau încă urmele unui foc. Înăuntru era o bancă, o saltea de piele de bou, o oală, o frigare şi un ibric pentru „maté”. Maté-ul e o băutură foarte răspândită în America de Sud. E ceaiul indienilor, o infuzie de foi uscate la foc, care se bea cu un pai. La cererea lui Paganel, Thalcave prepară câteva ceşti din această băutură, care mergea de minune cu celelalte alimente.

A doua zi, la 30 octombrie, soarele se înălţa ca dintr-o vatră de jeratic şi trimitea pe pământ cele mai calde raze. Temperatura din ziua aceea trebuia să fie cu adevărat excesivă şi, din nenorocire, pe câmpie nu se vedea niciun adăpost. Totuşi reluară cu curaj drumul spre răsărit. De mai multe ori întâlniră turme uriaşe, care, neavând puterea să pască pe căldura copleşitoare, stăteau întinse leneş pe pământ. De paznici, sau mai bine-zis de păstori, nici pomeneală. Doar câinii, obişnuiţi să sugă la oi când îi apuca setea, păzeau singuri marile cirezi de vaci, bivoli şi boi. Aceste animale sunt de altfel blânde, iar taurii nu se înfurie la vederea culorii roşii, lucru caracteristic pentru fraţii lor europeni.

Către amiază se petrecură unele schimbări în pampas, care nu puteau să scape ochilor obosiţi de monotonia de până atunci. Ierburile se răriră făcând loc brusturilor sfrijiţi şi scaieţilor uriaşi, înalţi de nouă picioare şi care ar fi făcut fericiţi pe toţi măgarii din lume. Copăcei piperniciţi, arbuşti spinoşi, de o culoare verde-închis, plante obişnuite solurilor aride, se zăreau ici-colo. Până în punctul acesta, o oarecare umiditate, păstrată în argila preriei, întreţinea păşunile; covorul de iarbă era des şi bogat; de aci înainte începea să se uzeze, era găurit în multe locuri, lăsând să i se vadă urzeala şi descoperind privirii sărăcia solului. Se vedeau semnele unei uscăciuni din ce în ce mai mari şi Thalcave le atrase atenţia.

— Nu-mi pare rău de schimbare, spuse Tom Austin. Tot iarbă şi iar iarbă, ţi se face lehamite până în cele din urmă.

— Da, dar mereu iarbă înseamnă mereu apă, răspunse maiorul.

— Ei, de apă n-am dus lipsă, spuse Wilson. Şi vom mai găsi cu siguranţă vreun râu în drum.

Dacă Paganel ar fi auzit răspunsul, n-ar fi pierdut ocazia să spună că râurile sunt rare între Colorado şi sierrele din provincia argentină. În momentul acela, însă, el explica lui Glenarvan un fapt asupra căruia acesta din urmă îi atrăsese atenţia.

De câtăva vreme, aerul părea îmbibat cu un miros de fum. Totuşi, niciun foc nu se vedea în zare; niciun fir de fum nu trăda un incendiu în depărtare. Fenomenului nu i se putea deci atribui o cauză naturală, în curând, mirosul de iarbă arsă deveni atât de puternic, încât miră pe toţi călătorii, în afară de Paganel şi de Thalcave. Geograful, pe care explicaţia unui fapt de felul acesta nu-l putea pune în încurcătură, dădu tovarăşilor săi următoarea desluşire: