Capitolul XIV
Împuşcătura providenţială
Povârnişul oriental al Anzilor Cordilieri este format din pante lungi, care se pierd pe nesimţite în şesul unde se oprise brusc o parte a masivului. În acest nou ţinut, presărat cu păşuni bogate, cu copaci măreţi, se întindeau nesfârşite şiruri de meri, adevărate păduri plantate pe vremea cuceririlor, în frunzişul cărora scânteiau fructe aurite. Era parcă un colţ al bogatei Normandii, aruncat în regiunile La Platei şi, în alte împrejurări, ochiul călătorului ar fi fost izbit de trecerea bruscă de la deşert la oază, de la crestele înzăpezite la preriile verzi, de la iarnă la vară.
Pământul îşi redobândise de altfel o imobilitate absolută. Cutremurul se potolise, dar puterile subpământene îşi exercitau desigur mai departe acţiunea lor pustiitoare, căci lanţul Anzilor e zguduit sau clătinat totdeauna undeva. De data aceasta, zguduirea fusese foarte violentă. Linia munţilor se schimbase în întregime. Pe fondul albastru al cerului se profila o nouă panoramă şi călăuzele din pampas ar fi căutat zadarnic punctele de reper obişnuite.
Se anunţa o zi minunată; razele soarelui, ieşit din patul umed al Atlanticului, alunecau peste câmpiile argentiniene şi se afundau în valurile celuilalt ocean. Era opt dimineaţa.
Lordul Glenarvan şi tovarăşii săi, treziţi la viaţă mulţumită îngrijirilor maiorului, îşi reveniră treptat. Suferiseră într-adevăr o ameţeală puternică, dar nimic mai mult. Cordilierii coborâseră şi toţi ar fi aplaudat acest mijloc de locomoţie dăruit de natură, dacă n-ar fi lipsit unul dintre ei, cel mai slab, un copil: Robert Grant.
Toţi îl iubeau pe băiatul acesta curajos; Paganel, care se legase deosebit de mult de el, maiorul, în ciuda firii lui reci, toţi, şi mai ales Glenarvan. Acesta fu deznădăjduit la auzul dispariţiei lui Robert. Îl şi vedea pe băiat înghiţit de vreo prăpastie, chemându-l zadarnic pe cel pe care îl numea al doilea lui tată.
— Prieteni, prieteni, spuse el, abia stăpânindu-şi lacrimile, trebuie să-l căutăm, să-l regăsim! Nu-l putem părăsi! Să nu lăsăm o vale, o prăpastie, pe care să n-o cercetăm până la fund! Mă voi lega cu o frânghie! Voi coborî înăuntru! Vreau, înţelegeţi? Vreau! Trebuie ca Robert să mai fie încă în viaţă! Fără el, cum am îndrăzni să-i regăsim tatăl? Cu ce drept l-am salva pe căpitanul Grant, dacă salvarea a costat viaţa fiului său?
Tovarăşii lui Glenarvan îl ascultau fără a-i răspunde; simţeau că el căuta în privirea lor o scânteie de speranţă şi lăsau ochii în jos.
— Ei, spuse iar Glenarvan, m-aţi auzit? De ce tăceţi? Nu mai aveţi nicio nădejde? Niciuna?
Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Mac Nabbs luă cuvântul şi spuse:
— Care din voi, prieteni, îşi aduce aminte când a dispărut Robert?
Niciun răspuns.
— Cel puţin, reluă maiorul, spuneţi-mi care dintre voi se găsea lângă băiat în timpul prăbuşirii masivului?
— Eu, răspunse Wilson.
— Ei bine, până în ce clipă l-ai văzut lângă tine? Caută să-ţi aminteşti! Spune!
— Iată tot ce-mi aduc aminte, răspunse Wilson. Robert Grant mai era lângă mine, cu mâinile înfipte într-o tufă de licheni, cu mai puţin de două minute înainte de oprire.
— Mai puţin de două minute? Bagă de seamă, Wilson, minutele trebuie să-ţi fi părut lungi! Nu te înşeli cumva?
— Cred că nu. Chiar aşa era… N-au trecut două minute şi ne-am oprit.
— Bun! făcu Mac Nabbs. Şi Robert era la stânga, sau la dreapta ta?
— În stânga. Îmi amintesc că pătura lui îmi lovea faţa.
— Şi tu unde te găseai faţă de noi?
— Tot la stânga.
— Deci Robert n-a putut dispărea decât în partea aceasta, spuse maiorul, întorcându-şi privirea spre munte şi arătând spre dreapta. Adaug că, ţinând seama de timpul scurs de la dispariţia copilului, trebuie să fi căzut în regiunea de munte cuprinsă între câmpie şi înălţimea de două mii de metri. În această regiune trebuie să-l căutăm, fiecare din noi cercetând câte o bucată de teren; aşa cred că-l vom regăsi.
Nimeni nu mai spuse nimic. Cei şase oameni, urcând pe pantele Cordilierilor, se opriră pe coama muntelui la diferite înălţimi şi începură cercetarea. Aveau grijă să nu părăsească dreapta coborâşului, scotocind cele mai mici crăpături, coborând în fundul prăpăstiilor umplute în parte de ţăndările masivului; cei mai mulţi dintre ei se aleseră cu hainele zdrenţuite, cu mâinile şi picioarele însângerate; şi-au riscat viaţa pătrunzând în cele mai periculoase locuri. Toată această porţiune din Anzi, în afară de câteva platouri inaccesibile, a fost cercetată cu grijă timp de mai multe ceasuri, fără ca vreunul dintre oamenii aceştia de ispravă să se gândească la odihnă. Zadarnic. Băiatul îşi găsise nu numai moartea pe munte, dar şi mormântul, probabil sub o stâncă uriaşă, care căzuse peste el pentru totdeauna.
Către ora unu, Glenarvan şi tovarăşii săi, zdrobiţi, distruşi, se regăsiră în fundul văii. Glenarvan era sfârşit de durere; abia vorbea; murmură numai câteva cuvinte, întretăiate de suspine:
— Nu voi pleca! Nu voi pleca de aici!
Fiecare îi înţelese încăpăţânarea, care devenise aproape o idee fixă, şi o respecta.
— Să aşteptăm, zise Paganel maiorului şi lui Tom Austin. Să ne odihnim puţin, ca să prindem iar puteri. Avem nevoie de ele fie pentru a porni din nou în cercetare, fie pentru a ne continua drumul.
— Da, răspunse Mac Nabbs, să rămânem pe loc, dacă Eduard vrea să rămână. El speră. Dar ce speră?
— Dumnezeu ştie ce! suspină Tom Austin.
— Bietul Robert! oftă Paganel, ştergându-şi ochii.
Valea era acoperită de numeroşi copaci. Maiorul alese un pâlc de carubieri20 înalţi, sub care se aşezară pentru moment. Câteva pături, armele, puţină carne conservată şi orez, iată ce le mai rămăsese călătorilor. Dintr-un pârâiaş care curgea în apropiere băură apă, tulbure încă din cauza avalanşei. Mulrady aprinse un foc pe iarbă şi le servi o băutură caldă şi întăritoare. Dar Glenarvan refuză şi rămase mai departe lungit pe poncio, într-o stare de adâncă apatie.
Astfel trecu ziua. Veni noaptea, calmă şi liniştită, ca şi cea precedentă. În timp ce tovarăşii lui stăteau nemişcaţi, deşi erau treji, Glenarvan urcă din nou pantele Cordilierilor. Ciulea urechile, nădăjduind încă să prindă un ultim strigăt al lui Robert. Se aventură departe, pe înălţimi, singur, lipindu-şi urechea de pământ, ascultând şi înăbuşindu-şi bătăile inimii, strigându-l pe băiat cu o voce deznădăjduită.
Toată noaptea rătăci prin munţi. Mai târziu, când Paganel, când maiorul, îl ajutară să străbată crestele alunecoase şi prăpăstiile unde îl ducea inutila sa imprudenţă. Dar ultimele lui sforţări fură zadarnice, şi la miile de strigăte: „Robert, Robert!” numai ecoul îi răspunse, repetând acest nume regretat de toţi.
Se iviră zorile. Trebuiră să-l caute pe Glenarvan, care se îndepărtase din nou, şi să-l aducă cu forţa la locul de popas. Deznădejdea îi era îngrozitoare. Cine ar fi îndrăznit să-i vorbească de plecare, de părăsirea acestei văi nenorocite? Dar merindele se sfârşiseră. Prin apropiere trebuiau să dea de călăuzele argentiniene de care le vorbise catârgiul şi de caii de care aveau nevoie pentru străbaterea pampasului. Să se întoarcă de unde au venit era cu mult mai greu decât să meargă înainte. Şi apoi îşi dăduseră întâlnire cu Duncan-ul pe malul Atlanticului. Niciun motiv, oricât de grav, nu îngăduia o întârziere mare şi, în interesul tuturor, ora plecării nu mai putea fi amânată.
Mac Nabbs încercă să-l smulgă pe Glenarvan din durerea în care era cufundat. Îi vorbi multă vreme, fără ca prietenul său să pară că-l ascultă; Glenarvan dădea din cap. Rosti totuşi câteva cuvinte.
— Să plecăm? întrebă el.
— Da, să plecăm.
— Încă un ceas!
