— Şi eu, acru! ripostă maiorul.

Discuţia lua proporţii neaşteptate, după cum se vede, pentru un fleac. Glenarvan simţi că e nevoie să intervină.

— E sigur, spuse el, că unul e glumeţ, celălalt acru şi asta mă miră din partea amândurora.

Patagonezul fără a înţelege despre ce discutau, ghicise cu uşurinţă că cei doi prieteni se certau. Surâse şi spuse liniştit.

— E vântul dinspre nord.

— Vântul dinspre nord! exclamă Paganel. Ce are a face vântul în treaba noastră?

— Ei, tocmai că are, răspunse Glenarvan. Vântul de nord e pricina proastei voastre dispoziţii. Am auzit că atacă în special sistemul nervos.

— Pe sfântul Patrick, ai dreptate, Eduard, spuse maiorul, izbucnind în râs.

Dar Paganel, aţâţat de-a binelea, nu voi să renunţe la discuţie şi-şi vărsă necazul pe Glenarvan, a cărui intervenţie îi păruse prea puţin potrivită.

— Aşadar, milord, mi-e atacat sistemul nervos?

— Da, Paganel, din pricina vântului de nord, un vânt care e cauza multor crime în pampas, ca şi tramontana în ţinutul din jurul Romei.

— Crime! repetă savantul. Am eu aerul unui om care vrea să comită vreo crimă?

— N-am spus asta!

— De ce nu spui mai bine că vreau să te asasinez?

— Eh, răspunse Glenarvan care nu-şi putea stăpâni râsul, mă cam tem eu de aşa ceva! Din fericire, însă, vântul de nord nu bate decât o singură zi!

La acest răspuns, toţi râseră în cor, împreună cu Glenarvan. Atunci, Paganel dădu pinteni calului şi o luă înainte, pentru ca să-şi rumege necazul.

După un sfert de ceas nici nu se mai gândea la ceartă.

Şi uite aşa a fost tulburată niţeluş veselia firească a savantului. Dar, aşa cum spusese pe bună dreptate Glenarvan, această slăbiciune trebuia atribuită unei cauze cu totul exterioare.

La opt seara, Thalcave, care plecase înainte, spre cercetare, semnală marginile lacului atât de dorit. Un sfert de ceas mai târziu, mica trupă cobora în valea Salinas. Dar aici îi aştepta o mare dezamăgire. Lacul secase.

Capitolul XVIII

În căutare de provizii şi de apă dulce

Lacul Salinas e ultimul din şirurile de lagune care leagă sierra Ventana de Guamini. Altădată veneau aici numeroase expediţii din Buenos Aires să facă provizii de sare, căci apele lui conţin clorură de sodiu într-o proporţie considerabilă. Acum apa evaporată de arşiţă depusese toată sarea pe care o conţinea, şi lacul nu era decât o uriaşă oglindă strălucitoare.

Când Thalcave anunţase existenţa unui lichid potabil la lacul Salinas, era de fapt vorba despre râurile cu apă dulce care se vărsau în lac. Dar acum afluenţii erau secaţi ca şi lacul. Soarele arzător evaporase toată apa. Această situaţie făcu ca toată trupa să rămână consternată când ajunse pe malurile uscate ale lacului. Trebuia să se ia o hotărâre. Apa păstrată în burduf începuse să prindă miros şi era prea puţină pentru a le potoli setea. Setea deveni chinuitoare. Foamea şi oboseala dispăreau faţă de această nevoie imperioasă. Un fel de cort de piele ridicat într-o cută a pământului şi părăsit de băştinaşi le sluji de adăpost călătorilor, istoviţi de oboseală, în timp ce caii, mişcându-se anevoie pe malurile noroioase ale lacului, păşteau în silă plantele marine şi trestiile uscate.

După ce toţi se adăpostiră în cort, Paganel îl întrebă pe Thalcave ce crede că au de făcut. Între geograf şi indian, se legă repede o conversaţie, din care Glenarvan culese câteva cuvinte. Thalcave vorbea liniştit, Paganel gesticula pentru amândoi. Dialogul dură câteva minute şi patagonezul încrucişă braţele.

— Ce-a spus? întrebă Glenarvan. Cred că am înţeles! Ne sfătuieşte să ne despărţim.

— Da, în două grupe, răspunse Paganel. Cei ai căror cai, doborâţi aproape de oboseală şi sete, abia pot să-şi târască picioarele, îşi vor continua drumul pe paralela 37°. Cei mai rezistenţi, luându-le înainte, vor merge să caute râul Guamini, care se varsă în lacul San-Lucas, la treizeci şi una de mile (50 km) depărtare. Dacă se găseşte acolo apă în cantitate suficientă, îşi vor aştepta tovarăşii pe malurile lui Guamini. Dacă şi acolo lipseşte apa, se vor întoarce pentru a le economisi celor dintâi un drum inutil.

— Şi atunci? întrebă Tom Austin.

— Atunci trebuie să ne hotărâm, să coborâm şaptezeci şi cinci de mile înspre sud, până la primele ramificaţii ale sierrei Ventana, unde sunt mai multe râuri.

— Sfatul e bun, răspunse Glenarvan, şi-l vom urma fără întârziere. Calul meu n-a suferit încă prea mult de pe urma setei, şi mă ofer să-l întovărăşesc pe Thalcave.

— O, milord, luaţi-mă şi pe mine! se rugă Robert, ca şi cum ar fi fost vorba de o plimbare.

— Dar ai să ne poţi urma, copilul meu?

— Da. Am un cal bun, care nu cere altceva decât să meargă înainte. Vreţi, milord?… Vă rog!

— Hai atunci, băiete, se învoi Glenarvan, încântat că nu se va despărţi de Robert. Am fi prea nepricepuţi, adăugă el, dacă noi trei nu vom descoperi undeva apă limpede şi rece.

— Ei bine, şi eu? spuse Paganel.

— Ei, dumneata, dragă Paganel, răspunse maiorul, vei rămâne cu detaşamentul de rezervă. Cunoşti prea bine paralela 37° şi râul Guamini şi tot pampasul, ca să ne părăseşti. Nici Mulrady, nici Wilson, nici eu nu suntem în stare să-l găsim singuri pe Thalcave la reîntoarcere; noi vom merge cu încredere sub steagul bravului Jacques Paganel.

— Mă resemnez, răspunse geograful, foarte măgulit de ideea de a deveni comandant.

— Dar fără distracţii, adăugă maiorul. Să nu ne duci cumva în alt loc, să ne trezim, de exemplu, pe ţărmurile Oceanului Pacific.

— Ai merita-o, maior nesuferit, răspunse Paganel râzând. Totuşi, spune-mi, iubite Glenarvan, cum te vei înţelege cu Thalcave?

— Cred, răspunse Glenarvan, că patagonezul şi cu mine nu vom avea nevoie să vorbim. De altfel, cu cele câteva cuvinte spaniole pe care le ştiu, voi putea, la mare strâmtoare, să-i exprim un gând şi să înţeleg ce vrea.

— Du-te atunci, vrednicul meu prieten, răspunse Paganel.

— Să cinăm întâi, spuse Glenarvan, şi să dormim, dacă se poate, până la ora plecării.

Cinară fără să bea, ceea ce nu păru să-i întremeze, şi apoi se culcară. Paganel visă torente, cascade, râuri, fluvii, lacuri, pârâuri, chiar şi carafe pline, într-un cuvânt, tot ce poate conţine de obicei apă de băut. Era un adevărat coşmar.

A doua zi la şase, caii lui Thalcave, Glenarvan şi Robert Grant fură înşeuaţi; li se dădu să bea ultima raţie de apă, pe care ei o înghiţiră mai mult cu sete decât cu satisfacţie, căci era clocită. Apoi cei trei călăreţi încălecară.

— La revedere, spuseră maiorul, Austin, Wilson şi Mulrady.

— Şi, mai ales, căutaţi să nu vă întoarceţi! adăugă Paganel.

În curând, patagonezul, Glenarvan şi Robert pierdură din vedere, nu fără oarecare strângere de inimă, detaşamentul încredinţat agerului geograf.

„Desertio de las Salinas”, pe care îl străbăteau atunci, e o câmpie argiloasă, acoperită de arbuşti piperniciţi, înalţi de zece picioare, de mimoze, pe care indienii le numesc „curra-mammel”, şi de „jume”, nişte arbuşti stufoşi şi bogaţi în sare. Ici-colo, mari plăci de sare reflectau razele soarelui cu o uimitoare intensitate. Ochiul ar fi confundat cu uşurinţă aceste „barreros”³⁴ cu nişte ţinuturi îngheţate de ger; dar arşiţa le dezvăluia repede realitatea. Totuşi, contrastul între solul arid şi ars şi straturile de sare strălucitoare dădea deşertului o înfăţişare cu totul deosebită, care atrăgea privirea.

La optzeci de mile înspre sud, dimpotrivă, sierra Ventana, către care urmau să se îndrepte dacă râul Guamini ar fi fost secat, prezenta o înfăţişare cu totul diferită. Ţinutul acesta, cercetat în 1835 de către căpitanul Fitz-Roy, care comanda pe atunci expediţia făcută cu corabia Beagle, e deosebit de roditor. Aici cresc cele mai abundente păşuni de pe pământul indian; versantul nord-vestic al sierrelor e îmbrăcat cu ierburi luxuriante şi coboară între păduri bogate în diferite esenţe; aici se întâlneşte „algarrobo”, un fel de roşcov, al cărui fruct uscat şi transformat în făină serveşte la pregătirea unei pâini destul de preţuită de indieni; „quebracho alb”, cu ramurile lungi şi flexibile, aidoma sălciilor plângătoare din Europa; „quebracho roşu” dă un lemn fără moarte; „naudubay” se aprinde uşor şi pricinuieşte adesea incendii teribile; „viraro”, ale cărui flori violete cresc suprapuse în formă de piramidă şi, în sfârşit, „limbo”, care îşi ridică până la optzeci de picioare imensa lui umbrelă, unde se pot adăposti de razele soarelui turme întregi. Argentinienii au încercat adesea să colonizeze această ţară bogată, fără a izbuti să înfrângă însă ostilitatea indienilor.

Desigur, te făcea să crezi că râuri abundente coborau pe coamele munţilor ca să aducă apa necesară unei asemenea fertilităţi şi, într-adevăr, nici secetele cele mari n-au secat vreodată râurile; dar ca să ajungi la ele trebuia să mergi o sută treizeci de mile înspre sud. Thalcave avea deci dreptate să se îndrepte întâi spre Guamini, fără să se abată din drum; se găsea la o depărtare mult mai mică.

Cei trei cai galopau cu spor; minunatele animale simţeau, fără îndoială, instinctiv, unde le mânau stăpânii. Thauka mai ales se arăta de o vigoare pe care nu o putea micşora nici oboseala, nici greutăţile drumului; se strecura prin mărăcinişul uscat şi tufişurile de curramammel ca o pasăre. Calul lui Glenarvan, nechezând vesel, şi cel al lui Robert, cu un pas mai greoi, îndemnaţi de pilda lui Thauka, îl urmau curajoşi. Thalcave, nemişcat în şa, dădea tovarăşilor de drum exemplul pe care Thauka îl dădea celor cu patru picioare. Patagonezul întorcea adesea capul să-l privească pe Robert Grant.