— Da, domnule Paganel, exclamă Robert Grant entuziasmat de cuvintele geografului, aş fi vrut să fiu acolo!

— Şi eu, băiete, şi n-aş fi pierdut o ocazie ca asta, dacă m-aş fi născut cu trei sute de ani mai devreme!

— Ceea ce ne-ar fi întristat foarte mult, domnule Paganel, răspunse lady Helena, căci n-aţi mai fi fost astăzi pe puntea Duncan-ului, istorisindu-ne această poveste.

— Un altul în locul meu v-ar fi spus-o, doamnă, şi ar fi adăugat că ţărmul occidental a fost cercetat de fraţii Pizarro. Aceşti aventurieri îndrăzneţi au fost mari ctitori de oraşe: Cusco, Quito, Lima, Santiago, Villarica, Valparaiso şi Conception, spre care ne duce Duncan-ul, sunt opera lor. În acea epocă, descoperirile lui Pizarro s-au legat cu cele ale lui Magellan, şi coastele americane s-au închegat pe hartă, spre marea satisfacţie a savanţilor din lumea veche.

— Ei bine, spuse Robert, eu n-aş fi fost satisfăcut.

— De ce nu? răspunse Mary, privindu-şi fratele care se înflăcăra la auzul istoriei acestor descoperiri.

— Spune de ce, fiule, întrebă lordul Glenarvan, cu zâmbetul cel mai încurajator.

— Pentru că aş fi vrut să ştiu ce e dincolo de strâmtoarea Magellan.

— Bravo, prietene, răspunse Paganel, şi eu aş fi vrut să ştiu dacă acest continent se prelungeşte până la Pol, sau dacă există o mare liberă, aşa cum presupune Drake, unul din compatrioţii dumneavoastră, milord. E limpede că dacă Robert Grant şi Jacques Paganel ar fi trăit în secolul al XVII-lea, s-ar fi îmbarcat pe urmele lui Shouten şi Lemaire, doi olandezi foarte curioşi să cunoască ultimul cuvânt al acestei enigme geografice.

— Cei doi olandezi erau savanţi? întrebă lady Helena.

— Nu, erau negustori îndrăzneţi, pe care îi preocupa foarte puţin latura ştiinţifică a descoperirilor. Exista pe atunci o societate olandeză a Indiilor orientale, care avea un drept absolut asupra întregului comerţ prin strâmtoarea Magellan. Şi cum nu se cunoştea în acea vreme nicio altă cale înspre Asia pe drumurile apusene, privilegiul însemna o adevărată acaparare. Câţiva negustori vrură deci să lupte împotriva acestui monopol, descoperind o altă strâmtoare. Printre ei se numără un anume Isaac Lemaire, om inteligent şi instruit. El investi bani într-o expediţie comandată de nepotul său, Iacob Lemaire, şi de Shouten, un bun marinar originar din Horn. Aceşti navigatori îndrăzneţi au plecat în luna iunie 1615, la un veac aproape după Magellan; ei au descoperit strâmtoarea lui Lemaire, între Ţara de Foc şi Ţara Statelor, şi, la 12 februarie 1617, au trecut pe lângă vestitul Cap Horn, care ar fi meritat mai mult decât fratele său, Capul Bunei-Speranţe, numele de Cap al Furtunilor.

— O, ce-aş fi vrut să fiu acolo! exclamă Robert.

— Ai fi avut ocazia să treci prin cele mai puternice emoţii, fiul meu, reluă Paganel, înflăcărându-se. Într-adevăr, există oare vreo satisfacţie mai mare, o plăcere mai intensă decât aceea a navigatorului care înseamnă descoperirile lui pe harta de bord? El vede pământul conturându-se puţin câte puţin sub privirile lui şi, aş putea spune, ieşind din valuri, insulă după insulă, cap după cap; întâi contururile sunt vagi, frânte, întrerupte. Ici un cap singuratic, colo un golf izolat, mai departe un golf pierdut în zare. Apoi descoperirile se întregesc, liniile se îmbină, ceea ce era punctat pe hartă se transformă într-o linie; golfurile scobesc coaste bine conturate, capurile se sprijină de ţărmuri verificate; în sfârşit, noul continent, cu lacurile, râurile şi fluviile lui, cu munţii, văile, şesurile, oraşele şi capitalele lui se desfăşoară pe glob, în toată măreţia lui! A, prieteni, un descoperitor de noi pământuri e un adevărat inventator! El are aceleaşi emoţii şi surprize. Dar acum, această mină e aproape secătuită! Totul a fost văzut, cercetat şi descoperit în materie de continente şi lumi noi, şi acum noi, ultimii cercetători în domeniul geografiei, ce mai avem, oare, de făcut?

— Mai avem încă multe de făcut, iubite Paganel, răspunse Glenarvan.

— Ce anume?

— Ceea ce facem noi!

În vremea aceasta, Duncan plutea cu o iuţeală uimitoare pe drumul parcurs de navigatori ca Vespucci şi Magellan. La 15 septembrie, el tăia Tropicul Capricornului şi se îndrepta înspre intrarea vestitei strâmtori. De mai multe ori se observară coastele joase ale Patagoniei, dar ca o linie abia vizibilă la orizont; se socotea că Patagonia trebuie să fie la o depărtare de peste zece mile, şi faimosul ochean al lui Paganel nu dădu decât o idee vagă despre coastele americane.

La 25 septembrie, Duncan se găsea în dreptul strâmtorii Magellan. El se avântă hotărât în strâmtoare. Vapoarele care merg în Oceanul Pacific preferă, în genere, drumul acesta. Lungimea exactă a strâmtorii nu e decât de trei sute şaptezeci şi şase de mile; vasele de cel mai mare tonaj au peste tot apă adâncă, chiar pe lângă ţărmuri, un fund excelent, numeroase surse de apă dulce, râuri pline de peşti, păduri bogate în vânat, zeci de locuri de escală sigure şi uşoare; în sfârşit, mii de resurse care lipsesc în strâmtoarea Lemaire şi între grozavele stânci de la Capul Horn, bântuite neîncetat de uragane şi furtuni.

În primele ore de navigaţie, adică pe o distanţă de şaizeci până la optzeci de mile, până la Capul Gregory coastele sunt joase şi nisipoase. Jacques Paganel nu voi să piardă niciun punct fără să-l vadă, niciun amănunt al strâmtorii. Traversarea trebuia să dureze pe puţin treizeci şi şase de ore şi panorama mişcătoare de pe cele două maluri merita oboseala pe care şi-o impusese savantul pentru a o admira sub splendidele raze ale soarelui austral. Niciun locuitor nu se arăta pe pământurile dinspre nord; numai câţiva fuegieni rătăceau pe stâncile golaşe ale Ţării de Foc.

Paganel regretă că nu vede patagonezi, ba chiar se amărî foarte mult, fapt ce, dimpotrivă, îi înveselea pe tovarăşii lui de drum.

— O Patagonie fără patagonezi, spuse el, nu mai e Patagonia.

— Ai răbdare, stimatul meu geograf, răspunse Glenarvan, vom vedea şi patagonezi.

— Nu sunt sigur de asta.

— Dar există, totuşi, spuse lady Helena.

— Mă îndoiesc foarte mult, doamnă, nu-i văd.

— Totuşi, numele de patagonezi, care înseamnă în spanioleşte „picioare mari”, n-a fost dat unor fiinţe imaginare.

— O, numele n-are a face! răspunse Paganel, care se încăpăţâna să susţină părerea lui, pentru a însufleţi discuţia. Şi, de altfel, pentru a fi exacţi, nici nu se ştie cum se numesc.

— Asta-i bună! exclamă Glenarvan. Ştiai asta, domnule maior?

— Nu, răspunse Mac Nabbs, şi n-aş da nicio liră scoţiană ca s-o ştiu.

— O auzi totuşi, reluă Paganel, maior nepăsător ce eşti! Dacă Magellan i-a numit patagonezi pe indigenii din aceste ţinuturi, fuegienii îi numesc tiremeneni, chilieni, eaucalhui, coloniştii din Carmen, tehuelşi, araucani, huilişti; Bougainville le dă numele de ceauha. Falkner le spune tehuelhaţi! Ei singuri îşi spun cu un nume generic inakeni! Te întreb acum, cum să te descurci, cum să ştii dacă un popor cu atâtea nume poate exista?

— Iată un argument! răspunse lady Helena.

— Să admitem, reluă Glenarvan, dar prietenul nostru Paganel va mărturisi, sper, că dacă există îndoieli în ce priveşte numele patagonezilor, există cel puţin o siguranţă în privinţa staturii lor.

— Niciodată n-am să admit o asemenea enormitate, răspunse Paganel.

— Sunt înalţi? spuse Glenarvan.

— Nu ştiu.

— Scunzi? întrebă lady Helena.

— Nimeni nu poate afirma.

— Mijlocii, poate? spuse Mac Nabbs, împăciuitor.

— Nici asta nu ştiu.

— E totuşi prea de tot! exclamă Glenarvan. Călătorii care i-au văzut…

— Călătorii care i-au văzut, răspunse geograful, nu sunt nici pe departe de acord. Magellan, de exemplu, spunea că abia le ajungea cu capul la brâu!

— Ia te uită!

— Da, dar Drake pretinde că englezii sunt mai înalţi decât cel mai înalt patagonez.

— Ei, englezii, tot ce se poate, replică dispreţuitor maiorul, dacă ar fi vorba de scoţieni, atunci ar fi altceva!

— Cavendish ne asigură că sunt înalţi şi robuşti, reluă Paganel. Hawkins vorbeşte de ei ca de nişte uriaşi. Lemaire şi Shouten spun că au unsprezece picioare înălţime.

— Ei, iată oameni demni de încredere, spuse Glenarvan.

— Da, tot atât de demni ca şi Wood, Narborogouh şi Falkner, care i-au găsit de statură mijlocie. E adevărat că Byron, Giraudais, Bougainville, Wallis, Carteret afirmă că patagonezii au înălţimea de şase picioare şi şase degete, în timp ce domnul d’Orbigny, savantul care cunoaşte mai bine aceste ţinuturi, le atribuie o statură de cinci picioare şi patru degete.

— Atunci, care e adevărul în atâtea contradicţii? întrebă lady Helena.

— Adevărul, doamnă, răspunse Paganel, iată-l: patagonezii au picioarele scurte şi bustul dezvoltat. Se poate deci formula o părere într-un mod nostim, afirmând că ei au o înălţime de şase picioare când stau jos şi numai cinci când stau în picioare.

— Bravo, iubite savant! răspunse Glenarvan. Bine zis!