Jules Verne

Copiii căpitanului Grant

Volumul 1

În româneşte de M. Petroveanu şi C. Toescu

Prezentarea grafică: Val Munteanu

Editura Ion Creangă

1981

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

Balance-Fish

La 26 iulie 1864, zi în care bătea o briză puternică de miazănoapte, un iaht minunat înainta cu toată viteza pe apele Canalului de Nord. Pe arborele artimon fâlfâia steagul Angliei; în vârful catargului cel mare, pe un alt steguleţ, fluturau iniţialele E. G., brodate în aur şi încoronate cu semnele ducale. Iahtul se numea Duncan şi aparţinea lordului Glenarvan, unul din cei şaisprezece pairi scoţieni din Camera Lorzilor şi totodată membrul cel mai distins al Royal-Thames-Yacht-Club-ului, club cu mare faimă în întreg Regatul Unit.

Pe bord se aflau lordul Eduard Glenarvan cu tânăra lui soţie, lady Helena, şi unul din verii săi, maiorul Mac Nabbs.

Duncan, recent construit, navigase într-o călătorie de probă la câteva mile depărtare de golful Clyde şi se pregătea tocmai să se înapoieze la Glasgow; insula Arran se vedea la orizont, când marinarul de veghe semnală un peşte uriaş care se zbenguia greoi pe urmele iahtului. Căpitanul John Mangles îl înştiinţă pe lordul Eduard. Acesta urcă imediat pe punte împreună cu maiorul Mac Nabbs şi-l întrebă pe căpitan ce vietate crede că ar putea fi.

— Milord, cred că este un rechin de o mărime apreciabilă, răspunse John Mangles.

— Un rechin în aceste ţinuturi! exclamă surprins Glenarvan.

— Se prea poate, răspunse căpitanul. Peştele acesta face parte dintr-o specie de rechini pe care o întâlneşti în toate mările şi la orice latitudine. E aşa-zisul „balance-fish”¹. Şi pun rămăşag că avem de-a face cu unul din aceşti peşti blestemaţi! Putem încerca să-l vânăm; bineînţeles dacă milord consimte şi dacă această vânătoare e pe placul lady-ei Glenarvan. Atunci vom şti precis despre ce e vorba.

— Care-i părerea dumitale, Mac Nabbs? îl întrebă lordul Glenarvan pe maior. Să încercăm aventura?

— Sunt de aceeaşi părere cu dumneata, răspunse liniştit maiorul.

— De altfel, continuă John Mangles, am face foarte bine să mai curăţăm apele de câte una din dihăniile acestea grozave. Să nu scăpăm ocazia. Vom avea un spectacol straşnic şi, în acelaşi timp, vom face şi o faptă bună.

— Bine, John! răspunse lordul, şi trimise s-o cheme pe lady Helena, care, ispitită de perspectiva unei vânători aventuroase, urcă imediat pe punte.

Marea era liniştită; puteai foarte uşor să urmăreşti la suprafaţa ei mişcările repezi ale peştelui, care aci se afunda, aci ţâşnea afară cu o forţă uimitoare. John Mangles dădu ordinele necesare. Marinarii aruncară peste parapetul tribordului o parâmă groasă, la capătul căreia era legată o cange cu o halcă de slănină ca momeală. Rechinul, deşi se afla la o depărtare de vreo cincizeci de coţi, adulmecă momeala cu lăcomie şi se apropie repede de ea. I se vedeau înotătoarele, cenuşii la vârf şi negre la bază, bătând valurile cu putere, în timp ce cu coada îşi menţinea cu precizie direcţia. Pe măsură ce înainta, i se vedeau mai clar ochii enormi şi bulbucaţi, aprinşi de poftă, iar când se întorcea, fălcile lui căscate dezveleau patru şiruri de dinţi. Capul lui mare părea un ciocan uriaş aşezat în vârful unui mâner. John Mangles nu se înşelase; era într-adevăr cel mai lacom animal din familia rechinilor, supranumit de englezi „balance-fish” – peştele-balanţă.

Pasagerii şi marinarii de pe Duncan urmăreau cu mare atenţie mişcările rechinului. În curând, animalul ajunse în preajma căngii; se răsturnă pe spate pentru a înşfăca mai bine slănina şi, într-o clipă, momeala enormă dispăru în gâtlejul său uriaş. Vârful în formă de undiţă al căngii se înfipse în el şi rechinul se răsuci furios, izbind cu putere cablul; marinarii îl ridicară atunci cu ajutorul unei macarale, care era legată la capătul vergei mari. Văzându-se smuls din apă, animalul se zbătea cu violenţă. Dar fu înfrânt. O frânghie prevăzută cu un laţ îi înfăşură coada, paralizându-i mişcările. Câteva clipe mai târziu, peştele fu tras peste bord şi aruncat pe puntea iahtului. Îndată, unul dintre marinari se apropie de el cu băgare de seamă şi, cu o puternică lovitură de topor, îi reteză coada enormă.

Vânătoarea se terminase; nu mai aveau de ce să se teamă de monstru, într-adevăr, marinarii îi veniseră de hac, dar curiozitatea lor nu era încă satisfăcută deoarece pe bordul oricărui vas e obiceiul să se cerceteze cu atenţie stomacul rechinilor. Marinarii, care le cunosc lăcomia, se aşteaptă întotdeauna la surprize şi aşteptarea le este deseori împlinită.

Lady Glenarvan nu voi să asiste la această „explorare” respingătoare şi se duse din nou pe dunetă. Rechinul se mai zbătea încă; avea zece picioare lungime şi cântărea mai mult de şase sute de livre. Lungimea şi greutatea lui nu sunt deloc neobişnuite. Dar dacă „balance-fish”, cum i se mai zice acestei specii de rechin, nu e socotit printre uriaşii speţei, în schimb, este unul dintre cei mai de temut.

Fără altă ceremonie, burta peştelui uriaş fu despicată din două lovituri de secure. Cangea îi pătrunsese până în stomac, care era complet gol: animalul postise cu siguranţă de multă vreme şi marinarii, dezamăgiţi, voiau să-i arunce resturile în mare, când, deodată, un obiect grosolan, lipit de măruntaiele rechinului, atrase atenţia şefului de echipaj.

— Vreun pietroi, înfulecat de dihania asta, ca să mai câştige ceva greutate, răspunse unul dintre marinari.

— Ba, spuse un altul, e cu siguranţă o ghiulea pe care blestematul de peşte a înghiţit-o şi pe care n-a mai putut-o mistui.

— Ia mai tăceţi din gură, le răspunse Tom Austin, secundul iahtului, nu vedeţi că animalul acesta era un beţiv sadea şi că a sorbit nu numai vinul, ci şi sticla, ca nu cumva să piardă vreun strop?

— Cum! exclamă lordul Glenarvan. Rechinul are o sticlă în stomac?

— O sticlă adevărată, îi răspunse şeful echipajului. Dar se vede clar că nu-i scoasă din beci…

— Ei bine, Tom, continuă lordul Eduard, scoate-o cu băgare de seamă. Sticlele care plutesc pe mare conţin deseori documente de preţ

— Crezi? spuse maiorul Mac Nabbs.

— Cred cel puţin că se poate întâmpla.

— O, nu te contrazic defel! răspunse maiorul. Poate că şi în aceasta se ascunde o taină.

— O vom afla îndată, îi întoarse vorba Glenarvan. Ei, ei, Tom?

— Iat-o! exclamă secundul, arătându-i obiectul diform pe care-l scosese, nu fără trudă, din stomacul rechinului.

— Bine, spuse Glenarvan, spălaţi-o şi aduceţi-o pe dunetă.

Tom îndeplini ordinul, şi sticla, descoperită în împrejurări atât de ciudate, fu aşezată pe masa din careu, în jurul căreia se adunară lordul Glenarvan, maiorul Mac Nabbs, căpitanul John Mangles şi lady Helena, căci, după cum se ştie, o femeie este totdeauna cât de cât curioasă.

Pe mare, orice intervine în monotonia unei călătorii constituie un eveniment.

Se lăsă un moment de tăcere. Fiecare cerceta cu privirea epava aceasta fragilă. Ascundea ea taina unui întreg dezastru, sau era numai un mesaj neînsemnat, lăsat în voia valurilor de vreun navigator fără altă treabă?

Trebuiau să afle ce cuprindea, şi Glenarvan se apucă imediat să cerceteze sticla, luând de altfel şi toate măsurile de precauţie necesare în asemenea împrejurări; s-ar fi spus că era un judecător de instrucţie, cercetând amănuntele caracteristice într-o afacere gravă. Lordul avea dreptate să procedeze astfel, căci amănuntul cel mai neînsemnat în aparenţă poate să ducă deseori la descoperiri importante.

Înainte de a fi cercetată pe dinăuntru, sticla fu examinată pe dinafară. Avea un gât subţire, dar rezistent, în jurul căruia se afla un capăt de sârmă mâncată de rugină; pereţii ei, foarte groşi, în stare să suporte o presiune de mai multe atmosfere, arătau în mod sigur că este adusă de undeva de la ţară. Podgorenii din Aix sau Epernay, de exemplu, rup cu asemenea sticle picioarele scaunelor, fără ca pe ea să rămână vreo zgârietură. Aşa se explică faptul că poate îndura nevătămată încercările cine ştie cărei pribegii îndelungate.

— O sticlă a firmei Cliquot, doar atât rosti maiorul.

Şi cum se pricepea la vinuri, toţi îi primiră afirmaţia fără să-l contrazică.

— Dragul meu maior, îi răspunse Helena, la ce ne ajută să ştim ce fel de sticlă e, dacă nu ştim de unde vine?

— Draga mea, îi spuse lordul Eduard, o vom afla şi, în orice caz, putem spune de pe acum că vine de departe. Priveşte piatra depusă pe ea, substanţele mineralizate, ca să spun aşa, sub acţiunea apei de mare! E semn că sticla a stat multă vreme în ocean înainte de a fi fost înghiţită de rechin.

— Nu pot să nu fiu de părerea dumitale, îl aprobă maiorul, „vasul” acesta fragil numai protejat de învelişul de piatră a putut fi în stare să facă un drum atât de lung.

— Dar de unde vine? întrebă lady Glenarvan.

— Aşteaptă, draga mea Helena, aşteaptă; cu asemenea sticle trebuie să ai răbdare. Cred că nu mă înşel deloc dacă am să afirm că ea singură ne va da răspuns la toate întrebările.