În pampas
Pampasul argentinian se întinde de la 34° până la 40° latitudine australă. Cuvântul „pampas”, de origine araucaniană, înseamnă „câmpie cu ierburi” şi se dă pe bună dreptate acestei regiuni. Mimozele arborescente din partea sa apuseană, ierburile din partea răsăriteană îi dau o înfăţişare deosebită. Vegetaţia are rădăcinile înfipte într-un strat de pământ care acoperă solul argilo-nisipos, roşiatic sau galben. Geologul ar descoperi bogăţii abundente, dacă ar cerceta aceste pământuri, rămase din epoca terţiară. Aici zac nenumărate oseminte antediluviene, pe care indienii le atribuie unor specii de animale mari, acoperite cu solzi, acum dispărute, al cărui strănepot este astăzi un animal mic, fără dinţi, numit „tatu”. Sub pulberea vegetală e îngropată astfel istoria primitivă a acestor ţinuturi.
Pampasul american este o formă de relief asemănătoare savanelor din preajma Marilor Lacuri sau stepelor din Siberia. Clima e mult mai variabilă decât în provincia Buenos Aires, fiindcă are o aşezare mai continentală decât acesta. Căci, după explicaţia dată de Paganel, căldura înmagazinată de ocean în timpul verii este redată de acesta uscatului, treptat, în timpul iernii. Aşa se explică pentru ce insulele au o temperatură mai uniformă şi mai blândă decât interiorul continentelor32. Clima pampasurilor occidentale nu este la fel de uniformă ca cea de pe coastele favorizate de vecinătatea Atlanticului. Ea e supusă exceselor bruşte, schimbărilor repezi, care provoacă necontenit salturi de la un grad la altul în coloana de mercur a termometrelor. Toamna, adică în lunile aprilie şi mai, ploile sunt dese şi torenţiale. Dar în epoca în care călătoreau, vremea era uscată şi temperatura foarte ridicată.
Plecară de îndată ce se crăpă de ziuă, după ce mai întâi se asigurară că merg pe drumul bun; terenul, presărat cu tufişuri şi arbuşti, era complet omogen; nu mai întâlneau dune, nici nisip şi nici pulberea pe care vântul o purta prin văzduh. Caii mergeau bine printre tufele de „paja-brava”, iarba specifică pampasului, care serveşte de adăpost indienilor în timpul furtunilor. Din loc în loc, dar din ce în ce mai rar, în câteva gropi umede creşteau sălcii şi o plantă care trăieşte în vecinătatea apelor dulci, „gygnerium argenteum”. Caii, profitând de apa care le ieşea în cale, se adăpau aici cu o plăcere grozavă, potolindu-şi setea pentru mai mult timp. Thalcave, mergând înaintea tuturor, lovea cu biciul în tufişuri. Speria astfel viperele „cholinas”, cea mai primejdioasă specie, ale căror muşcături ucid un bou în mai puţin de un ceas. Calul lui sprinten, Thauka, sărea peste tufişuri, ajutându-şi stăpânul să croiască drum şi pentru ceilalţi, care-l urmau.
Pe aceste câmpii netede călătoreau, deci, bine şi iute. Nicio schimbare nu se produsese în natura înconjurătoare; mergeai cale de o milă poate fără să dai de vreo piatră. Niciodată nu s-a mai întâlnit o asemenea
monotonie, prelungită cu atâta încăpăţânare. Nici urmă de peisaje, de ridicături de teren, de surprize naturale! Ca să te intereseze amănuntele drumului trebuia să fii un Paganel, unul din aceşti savanţi entuziasmaţi care reuşesc să vadă ceva unde nu e nimic de văzut. Ce anume îl interesa? N-ar fi putut-o spune. Poate doar un tufiş! Poate un fir de iarbă. Asta era destul ca să-i aţâţe vorbăria lui inepuizabilă şi să-i dea ocazia să-l înveţe pe Robert, căruia îi plăcea grozav să-l asculte.
Întinderea nesfârşită a câmpiei se desfăşură înaintea privirii călătorilor toată ziua de 29 octombrie. Către ora două observară urme de animale.
Erau osemintele sfărâmate şi albite ale unei cirezi foarte mari de boi. Oasele nu se înşirau însă în linie sinuoasă, aşa cum se întâmplă de obicei cu animalele care, ajungând la capătul puterilor, cad în drum. Nimeni nu ştia cum să-şi explice acea îngrămădire de schelete pe un spaţiu relativ mic şi Paganel, oricât încercă, nu izbuti nici el mai mult decât ceilalţi. Savantul îl întrebă atunci pe Thalcave, căruia nu-i veni greu să răspundă.
Un „nu se poate!” al savantului trezi mirarea tovarăşilor lor.
— Ce e? întrebară ei.
— Focul din cer, fu răspunsul geografului.
— Cum? Trăsnetul a pricinuit un astfel de dezastru? se miră Tom Austin. O cireadă de cinci sute de capete doborâtă la pământ!
— Thalcave a spus-o şi Thalcave nu se înşală. Eu îl cred, de altfel, căci furtunile din pampas se caracterizează mai ales prin violenţa lor. De nu ne-ar fi dat să o simţim într-o bună zi!
— E tare cald, observă Wilson.
— Termometrul trebuie să arate 30° la umbră, răspunse Paganel.
— Nu mă miră, spuse Glenarvan. Simt că aerul e încărcat de electricitate. Să nădăjduim că temperatura n-o să se menţină aşa.
— O, o! făcu Paganel. Nu trebuie să ne bazăm pe vreo schimbare de vreme, când nu e nici urmă de ceaţă la orizont.
— Cu atât mai rău, răspunse Glenarvan. Caii noştri suferă mult de căldură. Nu ţi-e prea cald, băiatul meu? adăugă el, adresându-se lui Robert.
— Nu, milord, răspunse tânărul. Îmi place căldura, e ceva plăcut.
— Mai ales iarna, observă judicios maiorul, slobozind în sus, spre cer, fumul de ţigară.
Seara se opriră lângă un rancio părăsit, o împletitură de crengi lipite cu clisă şi acoperită cu stuf; acest adăpost se sprijinea pe o îngrăditură de stâlpi pe jumătate putreziţi, care era de ajuns însă să apere caii, în timpul nopţii, împotriva atacurilor vulpilor. Nu se temeau că ar putea să le facă vreun rău cailor, dar şiretele animale le rod căpestrele şi aceştia profită de împrejurare pentru a fugi.
La câţiva paşi de rancio era săpată o groapă, care servea drept bucătărie şi în care se mai găseau încă urmele unui foc. Înăuntru era o bancă, o saltea de piele de bou, o oală, o frigare şi un ibric pentru „maté”. Maté-ul e o băutură foarte răspândită în America de Sud. E ceaiul indienilor, o infuzie de foi uscate la foc, care se bea cu un pai. La cererea lui Paganel, Thalcave prepară câteva ceşti din această băutură, care mergea de minune cu celelalte alimente.
A doua zi, la 30 octombrie, soarele se înălţa ca dintr-o vatră de jeratic şi trimitea pe pământ cele mai calde raze. Temperatura din ziua aceea trebuia să fie cu adevărat excesivă şi, din nenorocire, pe câmpie nu se vedea niciun adăpost. Totuşi reluară cu curaj drumul spre răsărit. De mai multe ori întâlniră turme uriaşe, care, neavând puterea să pască pe căldura copleşitoare, stăteau întinse leneş pe pământ. De paznici, sau mai bine-zis de păstori, nici pomeneală. Doar câinii, obişnuiţi să sugă la oi când îi apuca setea, păzeau singuri marile cirezi de vaci, bivoli şi boi. Aceste animale sunt de altfel blânde, iar taurii nu se înfurie la vederea culorii roşii, lucru caracteristic pentru fraţii lor europeni.
Către amiază se petrecură unele schimbări în pampas, care nu puteau să scape ochilor obosiţi de monotonia de până atunci. Ierburile se răriră făcând loc brusturilor sfrijiţi şi scaieţilor uriaşi, înalţi de nouă picioare şi care ar fi făcut fericiţi pe toţi măgarii din lume. Copăcei piperniciţi, arbuşti spinoşi, de o culoare verde-închis, plante obişnuite solurilor aride, se zăreau ici-colo. Până în punctul acesta, o oarecare umiditate, păstrată în argila preriei, întreţinea păşunile; covorul de iarbă era des şi bogat; de aci înainte începea să se uzeze, era găurit în multe locuri, lăsând să i se vadă urzeala şi descoperind privirii sărăcia solului. Se vedeau semnele unei uscăciuni din ce în ce mai mari şi Thalcave le atrase atenţia.
— Nu-mi pare rău de schimbare, spuse Tom Austin. Tot iarbă şi iar iarbă, ţi se face lehamite până în cele din urmă.
— Da, dar mereu iarbă înseamnă mereu apă, răspunse maiorul.
— Ei, de apă n-am dus lipsă, spuse Wilson. Şi vom mai găsi cu siguranţă vreun râu în drum.
Dacă Paganel ar fi auzit răspunsul, n-ar fi pierdut ocazia să spună că râurile sunt rare între Colorado şi sierrele din provincia argentină. În momentul acela, însă, el explica lui Glenarvan un fapt asupra căruia acesta din urmă îi atrăsese atenţia.
De câtăva vreme, aerul părea îmbibat cu un miros de fum. Totuşi, niciun foc nu se vedea în zare; niciun fir de fum nu trăda un incendiu în depărtare. Fenomenului nu i se putea deci atribui o cauză naturală, în curând, mirosul de iarbă arsă deveni atât de puternic, încât miră pe toţi călătorii, în afară de Paganel şi de Thalcave. Geograful, pe care explicaţia unui fapt de felul acesta nu-l putea pune în încurcătură, dădu tovarăşilor săi următoarea desluşire:
— Nu vedem foc, dar simţim fumul; până nu faci foc, nu iese fum. Proverbul e şi în America la fel de adevărat ca în Europa. Deci undeva există un foc. Câmpiile sunt atât de netede, încât nimic nu împiedică curenţii atmosferici în drumul lor, astfel că mirosul ierburilor care ard la o distanţă de aproape şaptezeci şi cinci de mile (treizeci de leghe) se poate face uşor simţit.
— Şaptezeci şi cinci? replică maiorul, puţin convins.
— Exact, afirmă Paganel. Şi adaug că incendiile astea se propagă pe întinderi foarte mari şi ating uneori proporţii uriaşe.
— Cine dă foc preriilor? întrebă Robert.
— Câteodată fulgerul, când iarba e uscată de căldură, alteori chiar indienii.
— Pentru ce? în ce scop?
— Ei pretind, şi nu ştiu cât de întemeiată e pretenţia lor, că, după un incendiu în pampas, recolta e mai bogată. Ar fi deci un mijloc de a îngrăşa solul prin cenuşă. În ce mă priveşte, cred mai curând că incendiile tind să distrugă milioanele de ixode, un fel de insecte parazite, care supără în special turmele.
— Dar această metodă energică nu costă viaţa animalelor care rătăcesc în câmpii?
— Da, dar ce contează câteva, când sunt atâtea?
— Nu le apăr, reluă Mac Nabbs, treaba lor, dar mă gândesc la călătorii care străbat pampasul. Nu pot fi surprinşi şi înconjuraţi de flăcări?
