Paganel nu se miră; el cunoştea statistica argentiniană şi ştia că în ţara aceasta media de copii pe familie trece de nouă; dar se miră totuşi când îi văzu pe micii soldaţi mânuind armele după instrucţia francezilor şi executând cu o precizie perfectă principalele mişcări ale şarjei în doisprezece timpi. Adesea chiar ordinele caporalului răsunau în limba maternă a savantului.

— Iată ceva curios, zise el.

Dar Glenarvan nu venise la Fortul Independenţei ca să privească nişte copii făcând exerciţii militare, şi mai puţin încă pentru a se ocupa de naţionalitatea şi de originea lor. El nu lăsă deci vreme lui Paganel să se mire prea mult şi-l rugă să întrebe de comandantul garnizoanei. Paganel se execută şi unul din soldaţii argentinieni se îndreptă către o căsuţă care slujea de cazarmă.

După câteva clipe apăru căpitanul în persoană. Era un om de cincizeci de ani, viguros, cu prestanţa unui adevărat militar, cu mustăţi mari, cu pomeţii obrajilor ieşiţi, cu părul cărunt şi cu privirea poruncitoare, bineînţeles atât cât îţi puteai da seama cercetându-l prin norii de fum ce-i pufăia dintr-o pipă scurtă. Mersul lui îi aminti lui Paganel ţinuta specifică a bătrânilor subofiţeri din patrie.

Thalcave, adresându-se comandantului, îl prezentă pe lordul Glenarvan şi pe tovarăşii săi. În timp ce vorbeau, comandantul nu încetă să-l privească pe Paganel cu o stăruinţă ce-l punea pe savant în încurcătură. Paganel nu ştia unde voia să ajungă militarul, şi era gata să-l întrebe, când acesta îi luă mâna şi fără nicio introducere îi spuse cu bucurie în glas, în limba geografului:

— Francez?

— Da, francez, răspunse Paganel.

— A încântat, bun venit! Şi eu francez! repetă comandantul scuturând braţele savantului cu o forţă îngrijorătoare.

— Unul din prietenii dumitale? îl întrebă maiorul pe Paganel.

— Te cred! răspunse acesta cu o anume mândrie. Am prieteni în toate cele cinci părţi ale lumii.

Şi după ce-şi desprinse mâna cu o oarecare greutate din menghina vie ce i-o strivea, intră într-o conversaţie adâncă cu voinicul comandant. Glenarvan ar fi vrut să scoată şi el un cuvânt care să aibă vreo legătură cu problemele lor, dar militarul îşi povestea viaţa şi nu arăta deloc că ar avea intenţia să se oprească. Se vedea bine că acest om de treabă părăsise Franţa de foarte multă vreme; limba maternă nu-i mai era familiară şi uitase, dacă nu cuvintele, cel puţin cum să le lege. Vorbea aproape ca un negru din coloniile franceze. Într-adevăr, aşa cum vizitatorii lui nu întârziară să afle, comandantul Fortului Independenţei era un sergent francez, vechi tovarăş al lui Parchappe.

De la întemeierea fortului, în 1828, nu-l mai părăsise şi acum îl comanda cu autorizaţia guvernului argentinian. Era un om de cincizeci de ani, un basc; se numea Manuel Ipharaguerre. După cum se vede, deşi nu era spaniol, scăpase totuşi cu viaţă. La un an de la venirea lui în această ţară, sergentul Manuel ceru să fie naturalizat, intră în armata argentiniană şi se căsători cu o indiană, care la sosirea lor tocmai alăpta doi gemeni de şase luni. Doi băieţi, bineînţeles, căci vrednica soţie a sergentului nu şi-ar fi permis să-i nască fete. Manuel nu concepea o altă situaţie decât aceea de militar şi nădăjduia să ofere republicii o companie întreagă de tineri soldaţi.

— Ai văzut? spuse el. Frumoşi! Buni soldaţi! José! Juan! Miquele! Pepe Pepe! Şapte ani! A şi început să mânuiască puşca!

Pepe, auzind că este lăudat, îşi lipi călcâiele şi prezentă arma cu o graţie perfectă.

— Va ajunge departe, adăugă sergentul. Ca mâine, maior, colonel, general de brigadă!

Sergentul Manuel se arătă încântat că nu era contrazis nici în privinţa superiorităţii meseriei de militar, nici asupra viitorului ce-l rezervase progeniturii sale. Era fericit, şi, cum a spus Goethe, nimic din ceea ce ne face fericiţi nu e iluzie.

Toată povestea dură un sfert de ceas încheiat, aceasta spre marea mirare a lui Thalcave. Indianul nu înţelegea cum pot să iasă atâtea cuvinte dintr-un gâtlej. Nimeni nu-l întrerupse pe comandant. Dar cum şi un sergent, chiar francez, trebuie să tacă odată şi odată, Manuel amuţi până la urmă, nu fără a-i ruga pe oaspeţi să-l urmeze în casă. Aceştia, resemnaţi, primiră să fie prezentaţi doamnei Ipharaguerre, care părea un „om de ispravă”, dacă această expresie din Lumea Veche se poate folosi pentru o femeie.

Pe urmă, după ce musafirii îi făcură în totul după voie, sergentul îşi întrebă oaspeţii cărui fapt se datora cinstea de a-i primi la el. Acum ori niciodată, trebuiau să se explice. Paganel îi povesti în franţuzeşte toată călătoria lor prin pampas şi isprăvi întrebându-l pentru ce părăsiseră indienii ţara.

— Ah… nimeni… răspunse sergentul, dând din umeri. Într-adevăr… nimeni! Noi, ăştia de aici, cu braţele încrucişate… nimic de făcut!

— De ce?

— Război.

— Război?

— Da, război civil!

— Război civil? reluă Paganel, care, fără să-şi dea seama, începu şi el să vorbească ca un negru din colonii.

— Da, război între paraguieni şi buenos-airesieni.

— Şi?

— Şi indienii, toţi nord, pe urmele generalului Flores. După pradă.

— Dar casicii?

— Casicii cu ei.

— Şi Catriel?

— Nu mai e Catriel.

— Şi Calfucura?

— Nici Calfucura.

— Şi Yanchetruz?

— Nu mai e Yanchetruz.

Răspunsul acesta i-l tălmăci lui Thalcave, care dădu din cap cu un aer aprobator. Într-adevăr, Thalcave nu ştia, sau uitase de războiul civil care avea să atragă mai târziu intervenţia Braziliei şi care decima pe atunci cele două partide ale republicii. Indienii au numai de câştigat din aceste lupte interne. De aceea, sergentul nu se înşela atribuind părăsirea pampasului unui război civil care se ducea în nordul provinciilor argentiniene.

Dar evenimentul răsturna proiectele lui Glenarvan; planurile sale erau astfel zădărnicite. Într-adevăr, dacă Harry Grant era prizonierul casicilor, aceştia îl luaseră cu siguranţă cu ei până la graniţele de nord. În acest caz, cum să-l mai regăseşti? Trebuiau să pornească la o cercetare primejdioasă şi aproape inutilă până la graniţele de nord ale pampasului? Era o hotărâre gravă, care trebuia serios discutată.

Totuşi, mai trebuiau să pună o întrebare importantă sergentului, şi maiorul fu acela care se gândi s-o facă, în timp ce prietenii lui priveau în tăcere.

Sergentul auzise oare vorbindu-se de nişte europeni prizonieri la casicii din pampas?

Manuel se gândi câteva clipe, ca unul care-şi adună amintirile.

— Da, spuse el, în sfârşit.

— Ah! făcu Glenarvan, legându-se de o nouă speranţă.

Paganel, Mac Nabbs, Robert şi el îl înconjurară pe sergent.

— Vorbeşte! Vorbeşte! îi spuneau, aşteptându-i cu lăcomie cuvintele.

— Sunt câţiva ani de atunci, răspunse Manuel, da… tocmai aşa… prizonieri europeni… dar niciodată văzut…

— Câţiva ani, reluă Glenarvan, vă înşelaţi… Data naufragiului e precisă… Britannia s-a pierdut în iunie 1862… Sunt deci mai puţin de doi ani.

— O, mai mult, milord!

— Nu se poate! exclamă Paganel.

— Ba da! La naşterea lui Pepe… erau doi oameni.

— Nu, trei! spuse Glenarvan.