Thalcave ar fi putut ajunge mult mai departe, căci în câteva ceasuri Thauka l-ar fi dus până la malurile râului. Fără îndoială că se gândea la asta, dar, desigur, nu voia să-şi lase cei doi tovarăşi singuri în mijlocul pustiului şi, ca să nu le-o ia înainte, îl silea pe Thauka să meargă la pas potrivit.
Această schimbare nu fu prea uşoară pentru cal, care, până să se resemneze să-şi încetinească pasul, se cabră, necheză puternic; fu nevoie nu atât de forţă, cât de un îndemn. Thalcave vorbea cu adevărat calului său şi Thauka, deşi nu-i răspundea, cel puţin îl înţelegea. Trebuie să credem că patagonezul îi oferi motive serioase, căci, după ce au discutat o bucată de vreme, Thauka se supuse argumentelor aduse, nu fără a-şi muşca zăbala.
Dar dacă Thauka îl înţelese pe Thalcave, şi Thalcave îşi înţelese tot atât de bine calul. Inteligentul animal, slujit de simţurile sale, adulmeca aerul; aspira cu frenezie, mişcându-şi şi pocnindu-şi limba, ca şi cum ar fi muiat-o într-un lichid binefăcător. Patagonezul nu se putea înşela: apa nu era departe.
Îşi îmbărbătă deci tovarăşii, tălmăcindu-le nerăbdarea lui Thauka, pe care ceilalţi doi cai nu întârziară s-o priceapă. Făcură o ultimă sforţare şi o luară în galop în urma indianului.
Spre ora trei, într-o cută a terenului se ivi o dungă albă, care tremura sub razele soarelui.
— Apă! strigă Glenarvan.
— Apă! Apă! strigă Robert.
Nu mai era nevoie să-şi îndemne caii; bietele animale, simţindu-şi forţele reînviate, porniră cu o îndârjire nestăpânită. În câteva minute atinseră râul Guamini şi, cu şeile încă pe ei, se aruncară în apele binefăcătoare, intrând până la piept.
Stăpânii îi imitară, cam fără voia lor, şi făcură o baie de care nu aveau de ce să se plângă.
— Ah, ce bine! exclamă Robert, potolindu-şi setea în mijlocul râului.
— Domoleşte-te, băiatul meu, spuse Glenarvan, care însă nu dădea câtuşi de puţin exemplu de cumpătare.
Nu se mai auzea decât plescăitul înghiţiturilor repezi.
Thalcave, în schimb, bău liniştit, fără grabă, cu înghiţituri mici, dar prelungi, „ca un lasso”, după expresia patagoneză. Bea fără întrerupere şi aproape că îţi era teamă să nu sece tot râul.
— În sfârşit, spuse Glenarvan, nădejdile prietenilor noştri nu vor fi înşelate! Acum sunt sigur că vor găsi apă limpede şi multă când vor ajunge la Guamini, dacă n-o dă gata Thalcave singur!
— Dar nu s-ar putea merge în întâmpinarea lor? întrebă Robert. Li s-ar cruţa câteva ceasuri de nelinişte şi de suferinţă.
— Desigur, băiatul meu, dar cum să le ducem apa? Burdufurile au rămas la Wilson. Nu, mai bine să aşteptăm cum ne-am înţeles. Dacă socotim cât timp le mai trebuie ca să ajungă aici şi dacă ţinem seama de oboseala cailor, prietenii noştri vor sosi noaptea; să le pregătim deci un adăpost şi mâncare bună.
Thalcave nu aşteptase propunerea lui Glenarvan de a căuta un loc bun pentru înnoptat. El găsise din fericire pe malurile râului o „rama-da”, un fel de ocol de vite, închis în trei părţi. Locul era nimerit pentru popas, de vreme ce nu le era teamă să doarmă sub cerul liber, de altfel, cea din urmă grijă a tovarăşilor lui Thalcave. De aceea nu mai căutară un altul şi se întinseră în bătaia soarelui, ca să-şi usuce hainele udate de apă.
— Ei bine, fiindcă-i gata adăpostul, să ne gândim la cină, propuse Glenarvan. Prietenii noştri trebuie să fie mulţumiţi de solii pe care i-au trimis înainte şi sper că nu mă înşel dacă spun că nu vor avea de ce să se plângă. Cred că un ceas de vânătoare n-ar fi vreme pierdută. Eşti gata, Robert?
— Da, milord, răspunse băiatul, ridicându-se şi luând puşca în mână.
Lui Glenarvan îi venise această idee fiindcă malurile Guamini-ului păreau loc de întâlnire al întregului vânat din câmpiile vecine. Se găseau „tinamuşi”, un fel de potârnichi de pampas, se înălţau în stoluri lişiţe negre sau fluierari numiţi „teru-teru”, cârstei de culoare galbenă, găini de apă de un verde minunat.
Patrupedele nu se iveau încă; dar Thalcave, arătându-le ierburile şi tufărişurile dese, le dădu a înţelege că se ascundeau aici. Vânătorii n-aveau de făcut decât câţiva paşi, ca să se trezească în ţara cea mai bogată din lume în vânat.
Porniră la vânătoare şi, dispreţuind la început păsările, traseră mai întâi în animalele mari. În curând înaintea lor apărură o sumedenie de căprioare şi guanaci asemănători cu cei care-i asaltaseră atât de violent pe culmile Cordilierilor; dar animalele acestea, foarte sperioase, fugiră atât de iute, încât fu cu neputinţă ca gloanţele să le ajungă. Vânătorii s-au îndreptat atunci spre un vânat mai puţin iute de picior, dar care nu le oferea o carne tot atât de gustoasă. Au doborât o duzină de potârnichi şi de cârstei, şi Glenarvan ucise cu mare îndemânare un porc „taytetre”, un pachiderm păros, sălbatic, foarte bun la gust, care merita să strici un cartuş pe el.
În mai puţin de o jumătate de ceas vânară suficient. Robert puse mâna pe un animal curios din ordinul nedinţaţilor, un „armadillo”, un fel de tatu, acoperit de o carapace din bucăţi osoase şi mobile, lung de un picior şi jumătate. Era foarte gras şi, după spusa patagonezului, foarte bun la gust. Thalcave oferi tovarăşilor săi spectacolul unei vânători de „nandu”, o specie de struţ care creşte numai în pampas şi care aleargă cu o iuţeală nemaipomenită.
Indianul nu folosi şiretlicuri cu un animal atât de iute de picior, ci îl mână pe Thauka în galop, direct spre struţ, căci, dacă acesta nu e luat prin surprindere, prin fuga lui în zigzaguri şi ocoluri oboseşte în curând vânătorul. Thalcave, ajuns la distanţa cuvenită, aruncă bolas-ul cu atâta îndemânare, încât struţul se prăbuşi în câteva clipe cu picioarele împiedicate.
Indianul îl luă, nu numai cu plăcerea vânătorului care şi-a nimerit ţinta; carnea de nandu e foarte căutată în acele locuri şi Thalcave ţinea să ofere şi el un fel de mâncare la masa comună.
Aduseră deci în ramada „ciorchinele” de portânichi, struţul lui Thalcave, porcul lui Glenarvan şi tatu-ul lui Robert. Struţul şi porcul fură preparaţi imediat, adică au fost jupuiţi de piele şi tăiaţi în bucăţi subţiri. Tatu-ul, în schimb, e un animal de preţ, care-şi poartă tigaia cu el; îl aşezară în propria lui carapace, pe jeratic.
Cei trei vânători se mulţumiră, pentru cină, să devoreze potârnichile şi păstrară pentru prietenii lor felurile mai alese. Drept băutură avură o apă limpede, mai gustoasă decât toate vinurile din lume, mai bună decât vestitul „usquebaugh”35, atât de preţuit prin podişurile Scoţiei.
Nu uitară nici caii. Fânul adunat în ramada le sluji drept hrană şi drept culcuş. Când totul fu pregătit, Glenarvan, Robert şi indianul se înveliră fiecare în poncio-ui lui şi se întinseră pe saltelele de „alfa-fari”, patul obişnuit al vânătorilor din pampas.
Capitolul XIX
Lupii roşii
Veni noaptea. O noapte cu lună nouă, în timpul căreia astrul nopţilor avea să rămână nevăzut tuturor pământenilor. Numai strălucirea confuză a stelelor lumina câmpia. La orizont, constelaţiile se stingeau într-o ceaţă întunecoasă. Apele râului Guamini curgeau fără să susure, ca o pânză de ulei care alunecă pe o suprafaţă de marmură. Păsările, patrupedele şi reptilele se odihneau după truda zilei, şi pe suprafaţa imensă a pampasului se pogorâse o tăcere pustie…
Glenarvan, Robert şi Thalcave, întinşi pe stratul des de alfafari, dormeau un somn adânc. Caii, copleşiţi de oboseală, se întinseră pe pământ; numai Thauka, un cal pursânge, dormea în picioare, cu copitele bine înfipte, mândru în repaus ca şi în acţiune, gata să se repeadă la cel mai mic semn al stăpânului său. În interiorul ramadei domnea o linişte deplină, iar tăciunii din vatră se stingeau puţin câte puţin, aruncându-şi ultimele pâlpâiri în întuneric.
Totuşi, către ora zece, după un somn destul de scurt, indianul se deşteptă. Privi ţintă undeva în câmpie şi ciuli urechea. Căuta, desigur, să prindă un sunet imperceptibil. În curând o uşoară nelinişte i se zugrăvi pe faţa de obicei atât de calmă. Simţea oare apropierea unor indieni răufăcători sau pe aceea a jaguarilor, a tigrilor de apă sau a altor animale de temut, care nu sunt deloc rare în preajma râurilor? Această ultimă ipoteză îi păru, fără îndoială, plauzibilă, căci îşi aruncă iute o privire asupra obiectelor din ţarc, ce se puteau arde, şi neliniştea lui crescu şi mai mult. Într-adevăr, tot acest culcuş uscat de alfafari ar fi ars repede şi nu ar fi oprit multă vreme îndrăzneţele animale.
În această împrejurare, Thalcave nu avea altceva de făcut decât să aştepte evenimentele, şi în adevăr aşteptă, pe jumătate culcat, cu capul în mâini şi coatele sprijinite pe genunchi, cu privirea aţintită, nemişcat, în poziţia unui om pe care un zgomot neaşteptat îl smulge din somn.
Trecu o oră. Oricare altul afară de Thalcave, liniştit de tăcerea dimprejur, s-ar fi culcat la loc. Dar acolo unde un străin n-ar fi bănuit nimic, simţurile ascuţite şi instinctul indianului presimţeau o primejdie apropiată.
În timp ce el veghea, Thauka scoase un nechezat înăbuşit; nările i se umflară adulmecând spre intrarea ramadei. Patagonezul se ridică îndată.
— Thauka a simţit vreun duşman, murmură el.
Se sculă şi se apucă să cerceteze atent câmpul. Domnea încă tăcerea, dar nu şi nemişcarea. Thalcave zări nişte umbre strecurându-se fără zgomot printre tufele de curra-mammel. Ici-colo scânteiau nişte puncte luminoase, care se încrucişau în toate direcţiile, se stingeau şi se aprindeau rând pe rând. S-ar fi crezut că era un dans de lanterne fantastice, pe oglinda unei imense lagune. Un străin ar fi luat, fără îndoială, aceste scântei zburătoare drept nişte licurici care strălucesc la căderea nopţii pretutindeni în ţinuturile pampasului. Dar Thalcave nu se lăsă înşelat; înţelese cu ce duşman avea de-a face; îşi încărcă repede arma şi se aşeză atent la pândă, în faţa primului şir de stâlpi ai ocolului.
Nu trecu multă vreme şi un zgomot straniu, un amestec de lătrături şi urlete făcu să răsune pampasul. Îi răspunse o detunătură de carabină, urmată de sute de urlete înspăimântătoare. Glenarvan şi Robert, treziţi brusc, săriră în picioare.
— Ce e? întrebă tânărul Grant.