— Dumnezeu să vă aibă în pază, milord!
Glenarvan şi Thalcave abia avură timpul să-l vadă pe Robert, care, cu mâinile înfipte în coama lui Thauka, dispăru în beznă.
— Robert! Nenorocitule! strigă Glenarvan.
Dar aceste cuvinte nu au putut fi auzite nici de indian. Izbucni un urlet înfiorător. Lupii roşii, repezindu-se pe urmele calului, o luară la fugă spre apus, cu o repeziciune fantastică.
Thalcave şi Glenarvan ieşiră în goană din ocol. Câmpia îşi recăpătase liniştea şi abia dacă mai puteau distinge o linie ce unduia departe, în întunericul nopţii.
Glenarvan se prăbuşi la pământ, buimac, deznădăjduit, frângându-şi mâinile. Indianul zâmbea cu calmul lui obişnuit.
— Thauka. Bun cal. Copil viteaz. Va scăpa, repeta el mereu, dând din cap.
— Şi dacă va cădea? spuse Glenarvan.
— Nu va cădea!
Deşi avea încredere în Thalcave, lordul petrecu restul nopţii într-un mare chin. Nici nu-şi dădea seama că scăpase de primejdia unei haite de lupi. Voia să alerge în căutarea lui Robert, dar indianul îl opri; acesta îl făcu să priceapă că nu-l puteau ajunge cu caii lor şi că Thauka întrecuse de mult duşmanii; de altfel, pe întuneric nici nu-l puteau regăsi, trebuiau să aştepte zorile, ca să pornească pe urmele lui Robert.
La ora patru începu să se crape de ziuă. Norii de ceaţă ce împânzeau orizontul începură să se ridice treptat. Picături limpezi de rouă acopereau câmpia şi printre ierburile înalte se simţi un freamăt uşor, care vestea apropierea zilei.
Sosise clipa plecării.
— Haidem! La drum! spuse indianul.
Glenarvan, fără să scoată un cuvânt, încălecă pe calul lui Robert. În curând, cei doi călăreţi galopau înspre apus, reîntorcându-se pe linia dreaptă de la care tovarăşii lor nu trebuiau să se abată.
Timp de un ceas alergară astfel cu o iuţeală extraordinară, căutându-l pe Robert din ochi, temându-se la flecare pas să nu dea de cadavrul lui însângerat. Glenarvan îşi înfigea pintenii în coastele calului. În sfârşit, auziră împuşcături, trase la intervale regulate, ca un semnal de recunoaştere.
— Ei sunt! strigă Glenarvan.
Thalcave şi lordul dădură şi mai aprig pinteni cailor şi, în câteva clipe, ajunseră la detaşamentul condus de Paganel. Un strigăt izbucni din pieptul lui Glenarvan. Robert era aici viu, purtat în spate de mândrul Thauka; la vederea stăpânului său, calul scoase un nechezat de bucurie.
— Ah, copilul meu, copilul meu! exclamă Glenarvan, cu o expresie de nemărginită duioşie.
Descălecând, şi el şi Robert se aruncară unul în braţele celuilalt. Apoi veni rândul indianului să-l strângă în braţe pe curajosul fiu al căpitanului Grant.
— Trăieşte, trăieşte! strigă Glenarvan.
— Da, răspunse Robert, şi aceasta datorită lui Thauka.
Indianul nu aşteptase acest cuvânt de recunoştinţă ca să mulţumească viteazului său cal, căci în clipa aceea îi vorbea şi-l îmbrăţişa, ca şi cum în vinele animalului curgea sânge omenesc.
În sfârşit, întorcându-se spre Paganel, îl arătă pe tânărul Robert.
— Un viteaz! îi strigă şi apoi folosi o metaforă indiană, care arăta curajul: Nu i-au tremurat pintenii.
Îmbrăţişându-l, Glenarvan îi spuse lui Robert:
— De ce, fiul meu, nu l-ai lăsat pe Thalcave sau pe mine să facem această ultimă încercare ca să te salvăm?
— Milord, răspunse copilul, cu cea mai vie recunoştinţă în glas, nu era rândul meu să mă jertfesc? Thalcave îmi salvase o dată viaţa, şi apoi, dumneavoastră îmi veţi salva tatăl!
Capitolul XX
Câmpiile argentiniene
După primele îmbrăţişări, Paganel, Austin, Wilson, Mulrady şi toţi cei care rămăseseră în urmă, în afară, poate, de maiorul Mac Nabbs, îşi dădură seama de un lucru: că mureau de sete. Din fericire, Guamini nu curgea departe. Porniră deci din nou la drum şi la şapte dimineaţa mica trupă ajunse lângă ramada. Văzând cadavrele de lupi presărate jur împrejur, înţeleseră repede cât de violent fusese atacul şi cât de puternică fusese apărarea.
Călătorii, potolindu-şi setea, începură să mănânce lacom, devorând cu poftă bucatele pregătite pentru ei. Muşchii de struţ erau excelenţi, şi tatu-ul fript în propria-i carapace, delicios.
— Să mănânci cu măsură, spuse Paganel, ar însemna să nu apreciezi bucatele; şi urmându-şi propriul sfat, mâncă mult, fără ca totuşi să se simtă rău, datorită apei limpezi a râului Guamini, care i se păru că are calităţi digestive cu totul remarcabile.
La zece dimineaţa, Glenarvan, nevoind să repete greşelile lui Hanibal la Capua37, dădu semnalul de plecare. Umplură burdufurile cu apă şi porniră. Caii, întremaţi, se arătau foarte zeloşi şi aproape toată vremea o ţinură într-un trap mărunt. Pământul devenea mai umed şi mai fertil, dar pustiu încă. Niciun incident nu se produse în timpul zilelor de 2 şi 3 noiembrie, şi seara, călătorii, frânţi de oboseală, se opriră la marginea pampasului, la graniţele provinciei Buenos Aires. Ei părăsiseră golful Talcahuano la 14 octombrie, astfel că în douăzeci şi două de zile străbătuseră, din fericire nevătămaţi, patru sute cincizeci de mile, adică aproape două treimi din drumul lor.
A doua zi dimineaţa depăşiră linia convenţională care desparte câmpiile argentiniene de regiunea pampasului. Aici nădăjduia Thalcave să-i întâlnească pe casicii în mâna cărora nu se îndoia că-i vor găsi pe Harry Grant şi pe cei doi tovarăşi ai lui.
Din cele paisprezece provincii care formează Republica Argentina, aceea a Buenos Aires-ului e cea mai mare şi totodată cea mai populată. Graniţa sa de sud e lipită de teritoriile indiene între 64° şi 65°. Pământul e foarte fertil. O climă deosebit de sănătoasă domneşte în această câmpie, acoperită de cereale şi de plante leguminoase arborescente şi care coboară perfect orizontal până la poalele sierrelor Tandil Tapalquem.
De îndată ce părăsiră râul Guamini, călătorii constatară cu mare satisfacţie o îmbunătăţire serioasă a temperaturii. Media ei nu depăşea 17°, datorită vânturilor puternice şi reci din Patagonia, care pun necontenit în mişcare straturile de aer. Atât animalele cât şi oamenii n-aveau deci niciun motiv să se plângă, după ce suferiseră cumplit din cauza secetei şi a arşiţei. Înaintau cu nerăbdare şi cu încredere. Dar, orice ar fi spus Thalcave, ţara părea complet nelocuită sau, pentru a folosi o expresie mai potrivită, complet „părăsită”.
Adesea, frontiera de est trecea pe mal sau tăia mici lagune, pline uneori cu apă dulce, alteori cu apă sălcie. Pe malurile lor şi la adăpostul tufişurilor, ţopăiau pitulici sprintene şi cântau ciocârlii vesele în tovărăşia „tangaras”-ilor, rivali în culori cu scânteietorii colibri. Aceste păsări frumoase băteau vesel din aripi, fără să ia seama la nişte soldăţoi de grauri, care, împodobiţi cu epoleţii şi pieptarul roşu, defilau pe maluri.
În stufărişurile spinoase se legăna ca într-un hamac cuibul „annubis”-ilor, şi pe malul lagunelor flamingo minunaţi, mergând în grupuri regulate, îşi întindeau în văzduh, în bătaia vântului, aripile lor de culoarea focului. Cuiburile se numărau cu miile. Aveau forma unor trunchiuri de con de un picior înălţime. Formau un fel de mic oraş. Flamingo nu se sinchiseau prea mult la apropierea călătorilor, ceea ce nu-i plăcea savantului Paganel.
— De mult, spuse el maiorului, sunt curios să văd un flamingo zburând!
— Bine, spuse maiorul.
