"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » Romanian Books » Copiii capitanului Grant, vol. 1- JULES VERNE Read With MsgBrains.com

Add to favorite Copiii capitanului Grant, vol. 1- JULES VERNE Read With MsgBrains.com

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

— Foarte bine, să ne apărăm până dimineaţa.

— Da, băiatul meu, şi chiar cu cuţitul, dacă nu vom mai putea cu puşca.

Thalcave şi dăduse exemplu: când un lup se apropie de foc, braţul lung şi înarmat al patagonezului străpunse flacăra, rămânând apoi roşu de sânge.

Cu toate acestea, mijloacele de apărare începeau să se împuţineze simţitor. Spre ora două, Thalcave aruncă în foc ultimul braţ de combustibil. Nici cu muniţiile nu stăteau mai bine; nu mai aveau decât cinci focuri de tras.

Glenarvan privi în jur îngrozit. Se gândea la copilul care se afla lângă el, la tovarăşii lui, la toţi cei pe care-i iubea. Robert nu spunea nimic. Poate că nu-şi închipuia cât de ameninţătoare era primejdia, în schimb Glenarvan se gândea la toate astea şi-şi imagina perspectiva îngrozitoare, acum inevitabilă, de a fi sfâşiaţi de vii. Nu-şi mai putu stăpâni emoţia; îl strânse pe copil la piept, îl sărută pe frunte, în timp ce lacrimile îi curgeau fără voie.

Robert îl privi zâmbind.

— Nu mi-e frică, spuse el.

— Nu, copilul meu, şi ai dreptate. Peste două ceasuri se vor ivi zorile şi vom fi salvaţi! Bine, Thalcave, bine, viteazul meu patagonez! strigă el în momentul în care indianul, lovind cu patul puştii, ucidea doi lupi enormi, care încercau să străbată bariera arzândă.

Dar în acest moment, lumina aproape stinsă din vatră îi arăta cum haita de aguaras pornise în rânduri strânse la asaltul ramadei.

Deznodământul acestei drame sângeroase se apropia: focul scădea din lipsă de combustibil, flacăra pâlpâia din ce în ce mai slab, câmpia luminată până atunci se mistuia din nou în întuneric, şi ochii fosforescenţi ai lupilor roşii sticleau în beznă. Peste câteva minute, toată hoarda avea să se năpustească în ocol.

Thalcave descărcă pentru ultima oară carabina, culcă încă un duşman la pământ, şi când muniţiile i se terminară, încrucişă braţele. Îşi plecă capul pe piept. Păru că vrea să gândească în tăcere. Căuta poate vreun mijloc extrem, imposibil, nebunesc, ca să respingă haita furioasă. Glenarvan nu îndrăznea să-l întrebe.

În clipa aceea se produse o schimbare în atacul lupilor. Aceştia părură să se îndepărteze şi urletele lor, asurzitoare până atunci, încetară deodată. O linişte adâncă şi apăsătoare învălui întinsul câmpiei.

— Pleacă! spuse Robert.

— Poate, răspunse Glenarvan, care ciuli urechea la zgomotele de afară.

Dar Thalcave, ghicindu-i gândul, dădu din cap. Ştia bine că fiarele nu vor lăsa să le scape o pradă sigură, până ce ziua nu-i va întoarce în vizuinele lor întunecate.

Totuşi era clar că tactica duşmanului se schimbase.

El nu mai încerca să forţeze intrarea ramadei, dar noile lui manevre creau o primejdie şi mai mare. Lupii roşii, renunţând să pătrundă prin intrarea apărată cu îndârjire de gloanţe şi foc, înconjurară ramada, căutând să atace prin partea opusă.

În curând se auziră cum îşi înfigeau ghearele în lemnul pe jumătate putrezit. Printre stâlpii zgâlţâiţi se şi strecurau labele lor puternice şi boturile sângeroase. Caii, înspăimântaţi, rupând căpestrele, alergau de colo-colo prin ocol, cuprinşi de o groază nebună. Glenarvan îl luă în braţe pe Robert, vrând să-l apere până în ultimul moment. Când ar fi vrut mai mult ca oricând să părăsească ocolul, încercând chiar să fugă – de altfel o scăpare imposibilă, – privirile îi căzură asupra indianului.

Thalcave, după ce se învârtise ca o fiară în ramada, se apropie de calul său, care fremăta de nerăbdare, şi puse şaua cu grijă fără să uite vreo curea sau vreo cataramă descheiată. Părea că nu-i mai pasă de urletele care creşteau din ce în ce. Glenarvan îl privea cu nelinişte.

— Ne părăseşte! strigă el, văzându-l pe Thalcave strângând hăţul ca un călăreţ gata să încalece.

— El? Niciodată! spuse Robert.

Şi, într-adevăr, indianul voia să încerce, nu să-şi părăsească prietenii, ci să-i salveze, sacrificându-se pentru ei.

Thauka era gata; muşca nerăbdător zăbala, se opintea în loc, ochii lui inteligenţi, plini de foc, aruncau fulgere; îşi înţelesese stăpânul.

În clipa în care indianul apucase coama calului, Glenarvan îi încleştă braţul cu mâna.

— Pleci? întrebă el, arătând spre câmpia liberă în acel moment.

— Da, spuse indianul, care înţelese gestul tovarăşului său. Pe urmă adăugă câteva cuvinte spaniole, care însemnau: Thauka! Bun cal. Repede. Va atrage lupii după el.

— Ah, Thalcave! strigă Glenarvan.

— Repede, repede! răspunse indianul, în timp ce Glenarvan îi spunea lui Robert cu o voce înecată de emoţie:

— Robert!… Copile!… Auzi!… Vrea să se jertfească pentru noi!… Vrea să alerge în pampas şi să abată furia lupilor, atrăgând-o asupra lui!

— Prietene Thalcave, strigă Robert, aruncându-se la picioarele lui, prietene Thalcave, nu ne părăsi!

— Nu, spuse Glenarvan, nu ne va părăsi!

Apoi se întoarse spre indian şi, arătând înapoi spre caii îngroziţi şi strânşi lângă stâlpi, spuse:

— Să plecăm împreună.

— Nu, răspunse indianul, care nu se înşela asupra înţelesului cuvintelor lui. Animale rele, înspăimântate. Thauka, bun cal.

— Fie, spuse Glenarvan. Robert, poţi fi sigur că Thalcave nu te va părăsi. Îmi arată ce am de făcut! Eu voi pleca! El va rămâne lângă tine. Apoi, apucându-l pe Thauka de căpăstru, continuă: Eu voi pleca.

— Nu, răspunse liniştit patagonezul.

— Eu, strigă Glenarvan, smulgându-i căpăstrul din mână, eu voi fi acela! Salvează-l pe copil! Ţi-l încredinţez Thalcave!

Glenarvan, în tulburarea lui, amesteca cuvinte englezeşti cu spaniole. Dar ce importanţă are limba? În situaţii atât de groaznice, gesturile vorbesc de la sine şi oamenii se înţeleg repede.

Totuşi, Thalcave se opunea. Discuţia se prelungea şi primejdia creştea cu fiecare clipă. Chiar stâlpii cei mai rezistenţi începeau să cedeze sub dinţii şi ghearele lupilor.

Nici Thalcave, nici Glenarvan nu păreau să renunţe. Indianul îl trăsese pe Glenarvan spre ieşirea din ocol şi îi arăta câmpia liniştită; în limbajul său îl făcea să înţeleagă că nu trebuie pierdută nicio clipă, căci primejdia va fi mai mare pentru cei ce vor rămâne, dacă manevra nu va izbuti; în sfârşit, că el singur îl cunoştea pe Thauka, şi deci el îi va folosi mult mai bine iuţeala şi sprinteneala pentru salvarea tuturor. Glenarvan, orbit, susţinea cu încăpăţânare că el va trebui să se jertfească; dar, deodată, fu împins la o parte cu violenţă. Thauka se încordă, se ridică pe picioarele dindărăt şi deodată sări peste bariera de foc şi peste mormanul de cadavre, în timp ce o voce de copil striga:

Are sens

Copyright 2023-2059 MsgBrains.Com