— La ce bun, reluă Tom Austin, dacă domnul Paganel nu găseşte mijlocul de a fabrica praf de puşcă?

— E inutil, răspunse Mac Nabbs, arătând o cutie în bună stare.

— De unde o ai, domnule maior? întrebă Paganel.

— De la Thalcave. El s-a gândit că ne-ar putea fi de folos şi mi-a dat-o înainte de a sări în ajutorul lui Thauka.

— Viteaz şi generos indian! exclamă Glenarvan.

— Da, răspunse Tom Austin. Dacă toţi patagonezii sunt pe măsura lui, atunci mă închin în faţa Patagoniei!

— Vă rog să nu uitaţi calul! spuse Paganel. Sunt aşa de legaţi, încât ori mă înşel de-a binelea, ori îi vom revedea, unul purtându-l pe celălalt.

— Cât de departe suntem de Atlantic? întrebă maiorul.

— La patruzeci de mile cel mult, răspunse Paganel. Şi acum, prieteni, fiindcă fiecare poate face ce vrea, vă cer îngăduinţa să vă părăsesc. Îmi voi alege acolo sus un post de observaţie şi, datorită ocheanului meu, vă voi ţine la curent cu tot ce se întâmplă în jur.

Îl lăsară pe savant să facă ce voia şi acesta se căţără foarte îndemânatic din ramură în ramură, până dispăru îndărătul perdelei groase de frunziş. Tovarăşii săi începură atunci să-şi pregătească culcuşul. Ceea ce nu fu greu şi nici nu dură mult. Nu trebuiau nici să-şi facă paturi, nici să aşeze mobile; în curând, fiecare îşi reluă locul în jurul vetrei de jeratic. Începură să vorbească, dar nu despre situaţia prezentă pe care trebuiau s-o îndure cu răbdare. Reluară tema inepuizabilă a căpitanului Grant. Dacă apele aveau să se retragă, Duncan îşi va revedea călătorii pe bord în mai puţin de trei zile. Dar Harry Grant şi cei doi marinari, nefericiţii naufragiaţi, nu vor fi cu ei. Ba chiar părea că, după acest insucces, după această inutilă traversare a Americii, orice speranţă de a-i regăsi era pentru totdeauna pierdută, încotro să-şi îndrepte noile cercetări? Ce durere pentru lady Helena şi pentru Mary Grant, când vor auzi că viitorul nu le mai rezervă nicio nădejde.

— Biata mea soră! spuse Robert. Totul s-a sfârşit pentru noi!

Pentru prima oară, Glenarvan nu găsea niciun cuvânt de mângâiere. Ce nădejde mai putea da el copilului? Nu urmase oare cu o riguroasă exactitate indicaţiile din document?

— Şi totuşi, se frământă el, 37° latitudine nu e o cifră zadarnică. Faptul că aceasta se referă la naufragiul sau la captivitatea lui Harry Grant nu este ceva presupus sau ghicit. Am citit-o doar cu ochii noştri.

— Totul e adevărat, milord, răspunse Tom Austin, şi totuşi cercetările noastre au dat greş.

— Tocmai asta mă supără şi mă face să deznădăjduiesc! exclamă Glenarvan.

— Supărător poate fi, dacă vrei, răspunse Mac Nabbs liniştit, dar nu e cazul să-ţi pierzi nădejdea. Tocmai fiindcă avem o cifră indiscutabilă, trebuie să epuizăm până la capăt toate indicaţiile ei.

— Ce vrei să spui? îl întrebă Glenarvan. Ce ne mai rămâne de făcut, după părerea dumitale?

— Un lucru foarte simplu şi foarte logic, scumpul meu Eduard. Să ajungem din nou pe bordul Duncan-ului, să îndreptăm prova spre răsărit, şi să mergem pe paralela 37°, chiar dac-ar fi să ne întoarcem de unde am plecat.

— Crezi poate că nu m-am gândit la asta, Mac Nabbs? răspunse Glenarvan. Ba da! De o sută de ori! Dar ce şanse de reuşită avem? Să părăsim continentul american nu înseamnă să ne îndepărtăm de locul indicat chiar de Harry Grant, de Patagonia, atât de limpede numită în document?

— Vrei să începi iarăşi cercetările în pampas, răspunse maiorul, când ştii sigur că naufragiul Britanniei n-a avut loc nici pe coastele Pacificului, nici pe coastele Atlanticului?

Glenarvan nu răspunse.

— Şi oricât de mică ar fi speranţa de a-l regăsi pe Harry Grant pe parcursul paralelei indicate de el, nu trebuie totuşi să încercăm?

— Nu spun nu, răspunse Glenarvan.

— Şi voi, prieteni, adăugă maiorul adresându-se marinarilor, nu sunteţi de părerea mea?

— Negreşit, răspunse Tom Austin, pe care Mulrady şi Wilson îl aprobară dând din cap.

— Ascultaţi-mă, prieteni, reluă Glenarvan după câteva clipe de gândire. Şi tu, Robert, ia aminte, căci aici se discută lucruri foarte importante. Eu voi face tot ce-mi poate sta în puteri ca să-l regăsim pe căpitanul Grant; m-am angajat şi-mi voi dedica toată viaţa, de va fi nevoie. Întreaga Scoţie va fi alături de mine ca să-l salvăm pe omul acesta curajos, care s-a jertfit pentru ea. Şi eu cred că, oricât de mică ar fi şansa, trebuie să facem ocolul Pământului pe paralela 37°; eu unul îl voi face. Dar chestiunea pe care trebuie s-o rezolvăm nu e aceasta. E una mult mai însemnată, iat-o: trebuie să părăsim definitiv, şi asta cât mai repede, cercetările pe continentul american.

Problema pusă în mod categoric rămase fără răspuns. Nimeni nu îndrăznea să spună un cuvânt.

— Ei bine? reluă Glenarvan, adresându-se mai ales maiorului.

— Scumpul meu Eduard, răspunse Mac Nabbs, înseamnă să-ţi iei o mare răspundere spunând da sau nu, hic et nunc.⁴¹ Întrebarea cere timp de gândire. Înainte de toate, vreau să ştiu care sunt ţinuturile străbătute de paralela 37° latitudine australă.⁴²

— Asta-i treaba lui Paganel, răspunse Glenarvan.

— Să-l întrebăm atunci, replică maiorul.

Dar savantul, ascuns de frunzişul des al ombu-ului, nu mai putea fi zărit. Trebuiră să-l strige.

— Paganel! Paganel! strigă Glenarvan.

— Prezent! răspunse o voce care venea din cer.

— Unde eşti?

— În turnul de observaţie.

— Ce faci acolo?

— Cercetez orizontul acesta imens.

— Poţi coborî o clipă?

— Aveţi nevoie de mine?

— Da.

— Pentru ce?

— Ca să ştim prin ce ţări trece paralela 37°.

— Nimic mai uşor, răspunse Paganel. Inutil să mă deranjez, v-o spun de-aici.

— Spune atunci!

— Iată: părăsind America, paralela 37° (australă) străbate Oceanul Atlantic.

— Bun.

— Întâlneşte insulele Tristan d’Acunha.

— Bine.

— Trece cu două grade pe sub Capul Bunei Speranţe.