vreme de-a vorbele-n doi peri. Ia loc, te rog, şi spune-mi problema dumitale… Marie, du copiii de-aici.
Fougas nu se lăsă rugat. El povesti romanul vieţii sale fără a omite nimic, însă cu nesfârşite menajamente pentru urechile filiale ale domnului Langevin. Consilierul îl ascultă răbdător, ca un om dezinteresat în chestiune.
— Domnule, spuse el în sfârşit, te-am luat la început drept un nebun; acum îmi amintesc că jurnalele au dat câteva frânturi din povestea dumitale şi văd că eşti victima unei erori. Eu nu am patruzeci şi şase de ani, ci treizeci şi patru. Mama mea nu se numeşte Clémentine Pichon, ci Marie Kerval. Ea nu s-a născut la Nancy, ci la Vannes, şi era în vârstă de şapte ani în 1813. Am onoarea să te salut.
— A! nu eşti fiul meu! urmă Fougas mânios. Ei bine! cu atât mai rău pentru tine! N-are oricine un tată cu numele de Fougas! Iar fii cu numele de Langevin, n-ai decât să te apleci ca să culegi. Ştiu unde să găsesc unul care nu e consilier de prefectură, e-adevărat, care nu-şi pune o haină brodată ca să meargă la liturghie, dar care are inimă cinstită şi simplă, şi pe care-l cheamă Pierre, ca şi pe mine! Iertare însă! atunci când dai oamenii afară pe uşă, trebuie cel puţin să le înapoiezi ceea ce le aparţine.
— Nu te opresc să aduni bomboanele pe care copiii mei le-au împrăştiat pe jos.
— Chiar despre bomboane este vorba! Milionul meu, domnule!
— Care milion?
— Milionul fratelui dumitale!… Nu! al aceluia care nu e fratele dumitale, al fiului Clémentinei, al scumpului şi unicului meu copil, singurul vlăstar al neamului meu, Pierre Langevin, zis Pierrot, morar la Vergaville!
— Dar îţi jur, domnule, că n-am niciun milion de-al dumitale şi nici de-al altcuiva.
— Îndrăzneşti să negi, sceleratule! când ţi l-am trimis eu însumi prin poştă!
— Dumneata mi l-ai trimis poate, dar eu cu siguranţă nu l-am primit!
— Ei bine! apără-ţi viaţa!
Sări să-l strângă de gât şi poate că Franţa ar fi pierdut în ziua aceea un consilier de prefectură, dacă servitoarea n-ar fi intrat pe uşă cu două
scrisori în mână. Fougas îşi recunoscu scrisul şi timbrul de la Berlin, desfăcu plicul şi arătă bonul asupra Băncii.
— Iată, zise el, milionul pe care ţi-l destinam dacă ai fi vrut să fii fiul meu! Acum e prea târziu să mai retractezi. Natura mă cheamă la Vergaville. Sluga dumitale!
În ziua de 4 septembrie, Pierre Langevin, morar din Vergaville, îl însura pe Cadet Langevin, al doilea fiu al său. Familia morarului era numeroasă, cinstită şi destul de înstărită. Era mai întâi bunicul, un bătrân frumos şi zdravăn, care lua patru mese pe zi şi-şi trata micile indispoziţii cu vin de Bar sau de Thiaucourt. Bunica Catherinei fusese frumoasă pe timpuri şi niţel cam uşuratică, dar ispăşea printr-o surzenie totală crima de a fi dat ascultare berbanţilor. Domnul Pierre Langevin, zis Pierrot, zis Gros-Pierre, după ce-şi căutase norocul în America (e un obicei foarte răspândit în ţinut), se întoarse în sat ca un mic sfânt Ioan, şi numai Dumnezeu ştie cât s-a râs de păţania lui! Lorenii sunt zeflemişti din cale-afară; dacă nu înţelegeţi de glumă, nu vă sfătuiesc niciodată să călătoriţi prin părţile lor.
Gros-Pierre, ofensat, şi aproape furios de-a fi mâncat averea neveste-sii, împrumută bani cu zece la sută, cumpără moara din Vergaville, munci ca o vită de povară desţelenind pământuri şi înapoie capitalul şi dobânzile.
Fortuna care îi datora unele despăgubiri îi furniza gratis pro Deo o jumătate de duzină de lucrători superbi: şase băieţi zdraveni, pe care nevastă-sa i-i dărui an de an. Treaba era reglată ca un ceasornic. În fiecare an, la nouă
luni de zile, numărate fără greş, după sărbătoarea din Vergaville, Claudine, zisă Glaudine, mai boteza unul. Numai că ea muri după al şaselea, pentru că mâncase patru bucăţi mari de quiche înainte de a ieşi din lăuzie.
Gros-Pierre nu se recăsători, având în vedere că avea lucrători din belşug, şi îşi rotunji încetişor avutul. Dar cum glumele dăinuie multă vreme în sat, camarazii morarului îi mai vorbeau de acele faimoase milioane pe care nu
le adusese din America, iar Gros-Pierre se făcea roşu de furie pe sub făină, la fel ca-n primele zile.
În ziua de 4 septembrie aşadar, el îl însura pe al doilea fiu al său cu o leliţă bună şi grasă din Altroff, care avea obrajii tari şi violeţi: e un gen de frumuseţe foarte gustat în ţinut. Nunta avea loc la moară, dat fiind că
mireasa era orfană de tată şi de mamă şi că ieşea de la călugăriţele din Molsheim.
Cineva veni să-i spună lui Pierre Langevin că un domn decorat venea să-i vorbească şi Fougas îşi făcu apariţia în toată splendoarea sa.
— Bunul meu domn, spuse morarul, nu sunt deloc în dispoziţia de a discuta afaceri, pentru că noi am băut un păhărel de vin alb înainte de slujbă, însă o să bem o grămadă din cel roşu la cină, şi dacă vă-ndeamnă
inima, nu vă sfiiţi! Masa e lungă. O să discutăm pe urmă. Nu spuneţi nu?
Atunci înseamnă da.
„De data asta, gândi Fougas, nu mă-nşel. Este chiar glasul sângelui!
Mi-ar fi plăcut mai mult un militar, dar acest agricultor gras şi de treabă e de ajuns inimii mele. Nu-i datorez satisfacţiile orgoliului; dar nu contează!
I-am câştigat prietenia.”
Cina era servită, iar masa era mai încărcată cu cărnuri decât stomacul lui Gargantua. Gros-Pierre, la fel de mândru de marea sa familie ca şi de marea sa avere, îl puse pe colonel să asiste la numărătoarea fiilor săi. Şi Fougas se bucură, aflând că avea şase nepoţi bine făcuţi.
Îl aşezară în dreapta unei mici bătrâne cocârjate, care îi fu prezentată ca bunica vlăjganilor acelora. Dumnezeule! ce schimbată îi păru Clémentine!
În afară de ochi, care rămăseseră vii şi strălucitori, totul era de nerecunoscut la ea. „Uite, gândi Fougas, cum aş arăta eu astăzi dacă acel cumsecade Jean Meiser nu m-ar fi uscat!” Zâmbea cu maliţie, privindu-l pe bunicul Langevin, şef presupus legitim al acelei numeroase familii.
„Sărmane bătrân! murmura Fougas, tu nu ştii ce-mi datorezi!”
Oamenii se ospătează zgomotos la nunţile de la ţară. E un abuz pe care civilizaţia nu-l va reforma niciodată, sper. Profitând de zgomot, colonelul stătu de vorbă sau crezu că stă de vorbă cu vecina sa. „Clémentine!” îi spuse el. Ea îşi ridică ochii şi chiar nasul şi răspunse:
— Da, domnule.
— Aşadar inima nu m-a-nşelat? Dumneata eşti chiar Clémentine a mea!
— Da, domnule.
— M-ai recunoscut, bravă şi excelentă soţie!
— Da, domnule.
