sunt menite doar să trezească o vibraţie patriotică. About pregăteşte de pe acum,dovedind o bună cunoaştere a necesităţilor compoziţionale şi a psihologieicititorului, deznodământul tragic. Fougas îşi converteşte fără prea mari traumepasiunea pentru Clémentine într-un sentiment cvasi patern, dar nu suportă

înlăturarea sa din cadrul armatei, din pricina depăşirii limitei de vârstă. Acestveteran de douăzeci şi patru de ani, care se cufundase timp de o lună în vârtejul deevenimente dezlănţuit de el însuşi, este cuprins abia acum de o melancolie acută,declarând: „… un om trebuie să trăiască împreună cu epoca lui. Mai târziu,înseamnă prea târziu.” El exprimă astfel, după ştiinţa mea pentru prima oară, oidee şi o stare de spirit care vor cunoaşte o nebănuită eflorescenţă în literatura deanticipaţie modernă.

În necrologul de două ori citat, Jules Claretie îşi întregea astfel elogiul adus celuidispărut: „… după lectura pseudoaurarilor decadenţei, stilul foarte franţuzesc allui Edmond About are efectul zăpezii albe de pe acoperişul sub care se odihneşte…

Minunatul stil al lui About are mai mult decât culoare, are lumină, această forţă alucrurilor”. Îndreptăţeşte oare Omul cu urechea ruptă aceste superlative? Scris cu fluenţă şi sprinteneală, romanul ne surprinde, uneori, prin comparaţii de o mare plasticitate: „Complicea bătrânului ticălos îşi îndulci glasul: închipuiţi-vă un fierăstrău lingând un copac înainte de a-şi înfige colţii în el”. Sau „Dacă doriţi să

vă faceţi o idee aproximativă despre ţipetele ascuţite care îi răspunseră, duceţi-vă înJardin des Plantes la ora când prânzesc păsările de pradă şi încercaţi să le smulgeţicarnea din cioc”. Să nu ne lăsăm însă amăgiţi de apariţia unor pete vii de culoareîntr-un peisaj altfel destul de uniform. Aşa cum spuneam, romanul rezistă mai alesprin încărcătura de nou şi insolit, înfăţişându-ne cel dintâi contact veridic între două epoci, realizat cu mijloace plauzibile.

Călătoria în timp a lui Victor Fougas având ca punct terminus prezentulpovestitorului, latura anticipatoare se reduce aproape exclusiv la experimentulprofesorului Meiser. Semnalez, totuşi, un fragment dintr-un pasaj cu inflexiuniironice, care dobândeşte astăzi statutul de previziune: „Bolnavii pe care ştiinţaignorantă a secolului al nouăsprezecelea i-ar fi declarat incurabili nu şi-ar maizbura creierii, ci s-ar lăsa deshidrataţi şi ar aştepta în linişte, în fundul unei lăzi, camedicul să găsească un remediu pentru bolile lor”. Printr-o remarcabilă

coincidenţă, exact după o sută de ani, în 1962, apărea lucrarea lui Robert C. W.

Ettinger, Perspectiva nemuririi, marcând începutul mişcării crionice, al cărei

scop îl constituie conservarea prin frig a celor decedaţi din pricina unor boli socotiteincurabile, până ce medicina va găsi leacul şi îi va resuscita. O idee aparentextravagantă, dar iată ce scria ilustrul biolog Jean Rostand, membru al AcademieiFranceze, în prefaţa lucrării:

„Acum un secol, Edmond About, un bun scriitor şi un precursor al «sciencefiction-ului», a publicat un scurt roman intitulat Omul cu urechea ruptă. În această amuzantă naraţiune, el vorbeşte despre un profesor de biologie care usucă

un om viu şi, după o «suspendare a vieţii» durând mai multe decenii, îl resuscitează

cu succes.

Ceea ce era în 1861 (sic) doar o fantezie amuzantă a dobândit în epoca noastră

un aer oarecum profetic, în lumina unor progrese ştiinţifice recente, întrucât ometodă similară de prezervare a unei fiinţe umane nu mai pare atât de imposibilă.

(…)

Astfel nu e cu neputinţă să anticipăm viitoare succese de o tot mai marecomplexitate; într-adevăr, suntem până la urmă chiar obligaţi să admitemposibilitatea reală ca mijloacele de îngheţare şi de resuscitare a fiinţelor umane să fiecândva perfecţionate, oricât de departe în timp se va întâmpla acest lucru.”

„Istoriile cele mai adevărate nu sunt cele care s-au petrecut aievea” scria About,în finalul romanului Regele munţilor. După cum se vede, afirmaţia pare să fie valabilă la timpul viitor.

ION HOBANA

Doamnei Contese de Hajac

Sub veghea voastră-am scris ce vi se-nchină.

O! timp al prieteniei fermecate!

Preapline zile şi prea numărate!

Bretania voastră-i, hotărât, divină.

O revăzui, gătindu-l pe Fougas:

Zburau din pagini amintiri o mie

Cum cintezoi scăpaţi din colivie;

Vedeam în gând, ochiul nu mai citea.

Oceanul – ce privelişte măreaţă!

Iar soarele, la toate făcând faţă,

Părea, sub scufă, -a plânge şi-a zâmbi.

Cine să-mi dea-napoi dusele ceasuri,

Cu dulci clătite, râset şi taifasuri,

Tururi de vals, – dar pacea inimii?

E.A.

Paris, 3 noiembrie 1861

1

ÎN CARE SE TAIE VIŢELUL CEL GRAS PENTRU A SE

SĂRBĂTORI ÎNTOARCEREA UNUI FIU ECONOM

La 18 mai 1859, domnul Renault, fost profesor de fizică şi chimie, actualmente proprietar la Fontainebleau şi membru al consiliului municipal din acest drăguţ orăşel, duse el însuşi la poştă următoarea scrisoare:

Scumpul meu fiu,

Veştile bune pe care ni le-ai trimis de la Sankt-Petersburg ne-au produs cea mai adâncă bucurie. Biata maică-ta era suferindă încă din iarnă; nu ţi-am spus nimic de teamă să nu te îngrijorezi, aflat atât de departe. Nici eu nu eram deloc zdravăn; mai exista şi o a treia persoană (ghiceşte-i numele, dacă poţi) care tânjea de dorul tău. Linişteşte-te însă, dragul meu Léon: renaştem toţi pe-ntrecute de când data întoarcerii tale e aproape stabilită. Începem să credem că minele din Ural nu-l vor înghiţi pe acela care ne este mai scump decât orice pe lume. Domnul fie lăudat! Averea aceasta atât de onorabilă şi atât de rapidă nu te va fi costat viaţa, nici măcar sănătatea, dacă e adevărat că te-ai mai împlinit în deşert, după cum ne asiguri. Nu vom muri fară a ne fi îmbrăţişat fiul! Cu atât mai rău pentru tine dacă nu ţi-ai terminat toate treburile: suntem trei care am jurat că n-ai să te mai întorci acolo niciodată. Nu-ţi va veni greu să te supui, căci vei fi fericit în mijlocul nostru. Cel puţin asta e părerea Clémentinei… am uitat că-mi făgăduisem să nu o numesc!

Maestrul Bonnivet, excelentul nostru vecin, nu s-a mulţumit să-ţi plaseze capitalurile pe o ipotecă frumuşică; el a redactat în clipele sale de răgaz un mic act foarte emoţionant, care nu mai

aşteaptă decât semnătura ta. Domnul nostru primar a comandat în onoarea ta o eşarfă nouă care tocmai a sosit de la Paris. Tu îi vei face safteaua. Apartamentul tău, care va fi curând apartamentul vostru, este la înălţimea averii tale prezente.

Locuieşti… dar casa s-a schimbat atât de mult în trei ani, încât descrierile mele ar fi pentru tine literă moartă. Domnul Audret, arhitectul castelului imperial, este cel care a condus lucrările. A ţinut morţiş să-mi construiască un laborator demn de Thénard sau de Desprez. Zadarnic am protestat şi am spus că nu mai sunt bun de nimic, de vreme ce celebrul meu memoriu asupra Condensării gazelor a rămas tot la capitolul IV; cum mama ta era în complicitate cu acest bătrân scelerat de prieten, se întâmplă că

Ştiinţa are de azi înainte un templu în casa noastră. O adevărată

dugheană de vrăjitor, după expresia pitorească a bătrânei tale Gothon. Nimic nu lipseşte, nici măcar o maşină cu aburi, de patru cai: ce-am să fac cu ea? Socotesc totuşi că aceste cheltuieli nu vor fi pierdute pentru toată lumea. Tu n-ai să te culci pe lauri.

Ah! la anii tăi să fi avut eu averea ta! Mi-aş fi consacrat viaţa ştiinţei pure, în loc să pierd cea mai bună parte din ea cu tinerii aceia care nu profitau de lecţiile mele decât pentru a-l citi pe domnul Paul de Kock! Aş fi avut ambiţii! Aş fi dorit să-mi leg numele de descoperirea vreunei legi foarte generale, ori cel puţin de construirea vreunui instrument foarte util. Astăzi e prea târziu; ochii mi-au obosit şi creierul însuşi refuză să

lucreze. E rândul tău, băiete! Nu ai încă nici douăzeci şi şase de ani, minele din Ural ţi-au dat din ce să trăieşti la largul tău, nu mai ai nevoie de nimic pentru tine însuţi, a venit clipa să lucrezi pentru neamul omenesc. Este cea mai vie dorinţă şi speranţa cea mai scumpă a moşneagului de taică-tu, care te iubeşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

J. Renault

P. S. După calculele mele, scrisoarea aceasta trebuie să ajungă