„Respectul faţă de puterile stabilite, care este fondul însuşi al naturii mele, nu-miîngăduie să introduc în scenă personaje auguste.” Turnura aparent ironică esteanihilată de aluzia finală. Fiind vorba despre împărat, declaraţia capătă ponderea
unei profesiuni de credinţă.
Cât despre atitudinea faţă de cei obidiţi, ea este exprimată mai ales prin ricoşeu,în unele pasaje din capitolul consacrat lui Nicolas Meiser şi soţiei sale, ca de pildă:
„În fiecare an, de sfântul Martin, la strânsul chiriilor, ei lăsau pe drumuricinci-şase familii de meseriaşi care nu putuseră să-şi plătească suma trimestrială;însă din această pricină nu cinau cu mai puţină poftă iar sărutul de seară nu eramai puţin dulce.” Acelaşi procedeu este folosit şi în două dintre cele maisurprinzătoare pagini ale romanului, în care Fougas este cuprins de o veritabilă
frenezie urbanistică, înfăţişându-i lui Napoleon al III-lea viziunea unui Paris de ograndioasă şi cam retrogradă geometrie. În centrul metropolei, palatul imperial şiserviciile publice. Pe cele douăsprezece bulevarde dispuse radiar şi pe străzile care leunesc, clădiri uniforme pentru cei posedând rente de peste cincizeci de mii de franci.
Restul… „Sub cincizeci de mii de franci, interzis să locuieşti în Paris. Meşteşugariisunt cazaţi la zece kilometri de la centură, în fortăreţe muncitoreşti. Îi scutim deimpozite, pentru ca să ne iubească; îi înconjurăm cu tunuri, pentru ca să se teamă
de noi.”
Aceste două pagini constituie singurele inserţii utopice într-un roman deanticipaţie – şi distincţia nu prezintă doar un interes teoretic. În definitiv şi Anuldouă mii patru sute patruzeci, mai sus citat şi Omul cu urechea ruptă au aceeaşitemă: un om ajunge în viitor. Dar Mercier (cartea e scrisă la persoana întâi) trecepe străzile Parisului său utopic ca un turist. Adeziunea lui e totală. Uimirea lui areo tonalitate moderată. El nu trăieşte, ci contemplă. Fougas, în schimb, rămâne unom al timpului său, transplantat într-o altă epocă. El admiră şi dezaprobă cuaceeaşi fervoare noile instituţii şi moravuri, tulburând cu spiritul eroic şi cazon alMarii Armate tihna şi buna creştere provincială. Având un comportament atât dediferit, Mercier şi Fougas se întâlnesc în adaptarea lor rapidă la noua realitate. Atâtde rapidă, încât About încearcă să o justifice: „… cel care a dormit patruzeci şi şasede ani trebuie să se simtă cam dezrădăcinat în propria-i ţară. Fără rude, fără
prieteni, fără un chip cunoscut pe toată faţa Pământului! Adăugaţi o mulţime decuvinte, de idei, de obiceiuri, de invenţii noi care îl fac să simtă nevoia unui ciceroneşi care îi dovedesc că este un străin. Însă Fougas, redeschizând ochii, se aruncasedirect în miezul acţiunii (…) îşi improvizase prieteni, duşmani, o armată, unrival… Dar ceea ce îl lega mai ales de epoca modernă este înrudirea sa bine stabilită
cu marea familie a armatei”. Această din urmă frază, ca şi suita ei uşor emfatică, nu
sunt menite doar să trezească o vibraţie patriotică. About pregăteşte de pe acum,dovedind o bună cunoaştere a necesităţilor compoziţionale şi a psihologieicititorului, deznodământul tragic. Fougas îşi converteşte fără prea mari traumepasiunea pentru Clémentine într-un sentiment cvasi patern, dar nu suportă
înlăturarea sa din cadrul armatei, din pricina depăşirii limitei de vârstă. Acestveteran de douăzeci şi patru de ani, care se cufundase timp de o lună în vârtejul deevenimente dezlănţuit de el însuşi, este cuprins abia acum de o melancolie acută,declarând: „… un om trebuie să trăiască împreună cu epoca lui. Mai târziu,înseamnă prea târziu.” El exprimă astfel, după ştiinţa mea pentru prima oară, oidee şi o stare de spirit care vor cunoaşte o nebănuită eflorescenţă în literatura deanticipaţie modernă.
În necrologul de două ori citat, Jules Claretie îşi întregea astfel elogiul adus celuidispărut: „… după lectura pseudoaurarilor decadenţei, stilul foarte franţuzesc allui Edmond About are efectul zăpezii albe de pe acoperişul sub care se odihneşte…
Minunatul stil al lui About are mai mult decât culoare, are lumină, această forţă alucrurilor”. Îndreptăţeşte oare Omul cu urechea ruptă aceste superlative? Scris cu fluenţă şi sprinteneală, romanul ne surprinde, uneori, prin comparaţii de o mare plasticitate: „Complicea bătrânului ticălos îşi îndulci glasul: închipuiţi-vă un fierăstrău lingând un copac înainte de a-şi înfige colţii în el”. Sau „Dacă doriţi să
vă faceţi o idee aproximativă despre ţipetele ascuţite care îi răspunseră, duceţi-vă înJardin des Plantes la ora când prânzesc păsările de pradă şi încercaţi să le smulgeţicarnea din cioc”. Să nu ne lăsăm însă amăgiţi de apariţia unor pete vii de culoareîntr-un peisaj altfel destul de uniform. Aşa cum spuneam, romanul rezistă mai alesprin încărcătura de nou şi insolit, înfăţişându-ne cel dintâi contact veridic între două epoci, realizat cu mijloace plauzibile.
Călătoria în timp a lui Victor Fougas având ca punct terminus prezentulpovestitorului, latura anticipatoare se reduce aproape exclusiv la experimentulprofesorului Meiser. Semnalez, totuşi, un fragment dintr-un pasaj cu inflexiuniironice, care dobândeşte astăzi statutul de previziune: „Bolnavii pe care ştiinţaignorantă a secolului al nouăsprezecelea i-ar fi declarat incurabili nu şi-ar maizbura creierii, ci s-ar lăsa deshidrataţi şi ar aştepta în linişte, în fundul unei lăzi, camedicul să găsească un remediu pentru bolile lor”. Printr-o remarcabilă
coincidenţă, exact după o sută de ani, în 1962, apărea lucrarea lui Robert C. W.
Ettinger, Perspectiva nemuririi, marcând începutul mişcării crionice, al cărei
scop îl constituie conservarea prin frig a celor decedaţi din pricina unor boli socotiteincurabile, până ce medicina va găsi leacul şi îi va resuscita. O idee aparentextravagantă, dar iată ce scria ilustrul biolog Jean Rostand, membru al AcademieiFranceze, în prefaţa lucrării:
„Acum un secol, Edmond About, un bun scriitor şi un precursor al «sciencefiction-ului», a publicat un scurt roman intitulat Omul cu urechea ruptă. În această amuzantă naraţiune, el vorbeşte despre un profesor de biologie care usucă
un om viu şi, după o «suspendare a vieţii» durând mai multe decenii, îl resuscitează
cu succes.
Ceea ce era în 1861 (sic) doar o fantezie amuzantă a dobândit în epoca noastră
un aer oarecum profetic, în lumina unor progrese ştiinţifice recente, întrucât ometodă similară de prezervare a unei fiinţe umane nu mai pare atât de imposibilă.
(…)
Astfel nu e cu neputinţă să anticipăm viitoare succese de o tot mai marecomplexitate; într-adevăr, suntem până la urmă chiar obligaţi să admitemposibilitatea reală ca mijloacele de îngheţare şi de resuscitare a fiinţelor umane să fiecândva perfecţionate, oricât de departe în timp se va întâmpla acest lucru.”
„Istoriile cele mai adevărate nu sunt cele care s-au petrecut aievea” scria About,în finalul romanului Regele munţilor. După cum se vede, afirmaţia pare să fie valabilă la timpul viitor.
ION HOBANA
Doamnei Contese de Hajac
Sub veghea voastră-am scris ce vi se-nchină.
O! timp al prieteniei fermecate!
Preapline zile şi prea numărate!
Bretania voastră-i, hotărât, divină.
O revăzui, gătindu-l pe Fougas:
Zburau din pagini amintiri o mie
Cum cintezoi scăpaţi din colivie;
Vedeam în gând, ochiul nu mai citea.
Oceanul – ce privelişte măreaţă!
Iar soarele, la toate făcând faţă,
Părea, sub scufă, -a plânge şi-a zâmbi.
