vremea de pomană şi să nu trăiască cu braţele încrucişate. De la început avea să preia grija menajului, sub îndrumarea doamnei Renault, căreia începea să-i fie tot mai greu cu treburile casei. Şi apoi, nu va avea ea curând copii de hrănit, de crescut, de instruit? Era o nobilă şi utilă plăcere pe care
nu vroia s-o împartă cu nimeni. Avea să-şi trimită totuşi fiii la colegiu spre a-i obişnui cu viaţa în comun şi a-i învăţa de timpuriu principiile de justiţie şi egalitate, care sunt fundamentul oricărui om de bine. Léon o lăsa să
vorbească sau o întrerupea pentru a-i da dreptate, căci cei doi tineri, crescuţi unul pentru altul şi hrăniţi cu aceleaşi idei, vedeau totul cu aceiaşi ochi. Educaţia, înaintea dragostei, crease această blândă armonie.
— Ştii, zise Clémentine, că ieri am simţit o palpitaţie teribilă în clipa când am intrat în casa dumitale?
— Dacă îţi închipui că inima mea bătea mai puţin tare decât a dumitale!…
— O! la mine e altceva: mi-era teamă.
— De ce anume?
— Mi-era teamă că n-am să te mai găsesc aşa cum te vedeam în gând.
Gândeşte-te că trecuseră peste trei ani de când ne-am luat rămas bun! Îmi aminteam foarte bine cum arătai la plecare şi, memoria fiind ajutată niţel de imaginaţie, îl reconstituiam pe Léon al meu în întregime. Dar dacă n-ai mai fi fost asemănător! Ce m-aş fi făcut în faţa unui nou Léon, eu, care căpătasem dulcea obişnuinţă de a-l iubi pe celălalt?
— Mă faci să mă-nfior. Felul cum m-ai întâmpinat m-a liniştit însă de la început.
— Sst! domnule. Să nu vorbim despre acel moment. Mă faci să roşesc a doua oară. Să vorbim mai degrabă despre sărmanul colonel care m-a făcut să vărs atâtea lacrimi. Cum se mai simte în dimineaţa asta?
— Am uitat să-l întreb ce mai face, dar dacă doreşti…
— E inutil. Poţi să-i anunţi vizita mea pentru astăzi. Trebuie neapărat să-l revăd la lumina zilei.
— Ar fi foarte drăguţ din partea dumitale dacă ai renunţa la această
fantezie. Pentru ce să te expui din nou unor emoţii penibile?
— E un sentiment mai puternic decât mine. Serios, dragul meu Léon, bătrânul ăsta mă atrage.
— De ce bătrân? Arată ca un om care a murit între două zeci şi cinci şi treizeci de ani.
— Eşti într-adevăr sigur că e mort? Am spus bătrânul, din pricina unui vis pe care l-am avut azi-noapte.
— Ah! şi dumneata?
— Da. Îţi aminteşti ce agitată eram când ne-am despărţit. Şi apoi, fusesem certată de mătuşa. Şi apoi, îmi veneau în minte nişte imagini teribile, biata mama culcată pe patul de moarte… în sfârşit, eram impresionată.
— Biata inimioară scumpă!
— Totuşi, cum nu vroiam să mă mai gândesc la nimic, m-am culcat repede şi am închis ochii cât puteam de strâns, aşa că am adormit. N-am întârziat să-l revăd pe colonel. Era culcat aşa cum îl văzusem, în sicriul lui triplu, însă avea plete lungi, albe şi chipul cel mai blând şi mai venerabil.
Ne ruga să-l îngropăm în pământ sfinţit, şi noi îl duceam, dumneata şi cu mine, la cimitirul din Fontainebleau. Ajunşi în faţa mormântului mamei mele, văzui că lespedea de marmură era deplasată. Mama, în rochie albă, în fundul cavoului, se trăsese la o parte pentru a lăsa un loc liber alături de ea şi părea să-l aştepte pe colonel. Însă, de fiecare dată când încercam să-l coborâm, sicriul lui ne scăpa din mâini şi rămânea suspendat în aer, ca şi cum n-ar fi avut nicio greutate. Distingeam trăsăturile bietului bătrân, căci tripla lui ladă devenise la fel de transparentă ca lampa de alabastru care arde sub tavanul odăii mele. Era trist, iar urechea lui ruptă sângera abundent. Deodată, scăpă din mâinile noastre, sicriul dispăru şi nu-l mai văzui decât pe el, palid ca o statuie şi înalt cât cei mai înalţi stejari din Bas Bréan. Epoleţii săi de aur se alungiră şi deveniră aripi, iar el se înălţă la cer, binecuvântându-ne cu ambele mâini. Mă trezii scăldată în lacrimi, însă nu am povestit acest vis mătuşii mele, m-ar fi certat iarăşi.
— Numai eu trebuie să fiu certat, scumpa mea Clémentine. E vina mea dacă somnul dumitale blând e tulburat de viziuni de pe cealaltă lume. Dar totul se va termina curând: chiar astăzi am să mă interesez de o locuinţă
definitivă pentru uzul colonelului.
6
UN CAPRICIU DE FATĂ
Clémentine avea inima curată. Înainte de a-l cunoaşte pe Léon, nu iubise decât o singură persoană: pe mama ei. Nici veri, nici verişoare, nici unchi nici mătuşi, nici bunici, nici bunice nu fărâmiţaseră, împărţind-o, acea mică
comoară de afecţiune pe care copiii de familie o aduc pe lume. Bunica sa, Clémentine Pichon, măritată la Nancy în ianuarie 1814, murise trei luni mai târziu la periferia Toulonului, în urma unei naşteri. Bunicul ei, domnul Langevin, subintendent militar de rangul întâi, rămas văduv cu o fetiţă în leagăn, se consacrase educării acestei copile. O dăduse în 1835 unui bărbat stimabil şi fermecător, domnul Sambucco, italian de origine, născut în Franţa şi procuror al regelui pe lângă tribunalul din Marsilia. În 1838, domnul Sambucco, care dădea dovadă de oarecare independenţă, deoarece avea nişte avere, şi-a atras în mod foarte onorabil dizgraţia păstrătorului de sigiliu. El fu numit avocat general în Martinica şi, după câteva zile de ezitare, acceptă această deplasare pe termen lung. Bătrânul Langevin nu se consolă însă atât de uşor de plecarea fiicei sale: muri doi ani mai târziu, fără
a o fi strâns în braţe pe micuţa Clémentine, căreia trebuia să-i fie naş.
Domnul Sambucco, ginerele lui, pieri în 1843, într-un cutremur de pământ; jurnalele din colonie şi din metropolă au relatat atunci cum fusese el victima devotamentului său. În urma acestei groaznice nenorociri, tânăra văduvă se grăbi să străbată înapoi mările împreună cu fiica sa. Ea se stabili la Fontainebleau, pentru ca fetiţa să trăiască în aer curat: Fontainebleau este unul din oraşele cele mai sănătoase din Franţa. Dacă doamna Sambucco ar fi fost la fel de bun administrator pe cât era de bună mamă, i-ar fi lăsat Clémentinei o avere respectabilă, ea însă îşi gira prost afacerile şi intră în mari încurcături. Un notar din ţinut îi smulse o sumă destul de rotunjoară; două ferme, pe care le plătise scump, nu produceau aproape nimic. Pe scurt, nu mai ştia cum să se descurce şi începea să-şi piardă capul, când o soră a soţului ei, fată bătrână bisericoasă şi înţepată, îşi mărturisi dorinţa de
a locui cu ea şi de a pune totul în comun. Sosirea acestei mârţoage cu dinţii lungi înspăimântă din cale-afară pe micuţa Clémentine, care se ascundea sub toate mobilele ori se crampona de fustele mamei sale; ea însemnă însă
salvarea casei. Domnişoara Sambucco nu era o fiinţă din cele mai spirituale şi nici din cele mai simpatice, era însă ordinea întruchipată. Ea reduse cheltuielile, încasă ea însăşi veniturile, vându cele două ferme în 1847, cumpără acţiuni cu trei la sută în 1848 şi realiză un echilibru stabil în buget.
Graţie talentului şi activităţii acestui intendent-femeie, blândei şi neprevăzătoarei văduve nu-i mai rămânea decât să-şi îngrijească cu dragoste copilul. Clémentine învăţă să cinstească virtuţile mătuşii sale, însă
pe mama sa o adora. Atunci când avu nefericirea de o a pierde, se trezi singură pe lume, sprijinită de domnişoara Sambucco întocmai ca o plantă
tânără de un arac de lemn uscat. Prietenia ei pentru Léon atunci căpătă o vagă nuanţă de dragoste; fiul domnului Renault profită de nevoia de comunicare care umplea acest suflet tânăr.
În timpul celor trei ani lungi pe care Léon îi petrecu departe de ea, Clémentine abia de simţi că era singură. Iubea, se ştia iubită, avea încredere în viitor; se hrănea cu tandreţe interioară şi cu discretă speranţă, şi această
inimă nobilă şi delicată nu avea nevoie de nimic altceva. Însă ceea ce îl uimi pe logodnicul său, pe mătuşa sa, pe ea însăşi, ceea ce derutează în mod deosebit toate teoriile cele mai acreditate asupra inimii feminine, ceea ce judecata ar refuza să creadă dacă n-ar exista faptele, este că în ziua în care îl revăzuse pe alesul inimii sale, la un ceas după ce se aruncase în braţele lui Léon cu o graţie atât de ameţită, Clémentine se simţi brusc năpădită de un sentiment nou, care nu era nici dragoste, nici prietenie, nici teamă, dar care le domina pe toate acestea şi care vorbea poruncitor în inima sa.
Din clipa când Léon îi arătase figura colonelului, ea fusese cuprinsă de o adevărată pasiune pentru această mumie anonimă. Nu era nicio asemănare cu ceea ce simţea pentru fiul domnului Renault, ci un amestec de atracţie, de compasiune şi de respectuoasă simpatie.
Dacă i s-ar fi relatat vreo frumoasă faptă de arme, o istorie romanţioasă
