Domnul Sambucco, ginerele lui, pieri în 1843, într-un cutremur de pământ; jurnalele din colonie şi din metropolă au relatat atunci cum fusese el victima devotamentului său. În urma acestei groaznice nenorociri, tânăra văduvă se grăbi să străbată înapoi mările împreună cu fiica sa. Ea se stabili la Fontainebleau, pentru ca fetiţa să trăiască în aer curat: Fontainebleau este unul din oraşele cele mai sănătoase din Franţa. Dacă doamna Sambucco ar fi fost la fel de bun administrator pe cât era de bună mamă, i-ar fi lăsat Clémentinei o avere respectabilă, ea însă îşi gira prost afacerile şi intră în mari încurcături. Un notar din ţinut îi smulse o sumă destul de rotunjoară; două ferme, pe care le plătise scump, nu produceau aproape nimic. Pe scurt, nu mai ştia cum să se descurce şi începea să-şi piardă capul, când o soră a soţului ei, fată bătrână bisericoasă şi înţepată, îşi mărturisi dorinţa de

a locui cu ea şi de a pune totul în comun. Sosirea acestei mârţoage cu dinţii lungi înspăimântă din cale-afară pe micuţa Clémentine, care se ascundea sub toate mobilele ori se crampona de fustele mamei sale; ea însemnă însă

salvarea casei. Domnişoara Sambucco nu era o fiinţă din cele mai spirituale şi nici din cele mai simpatice, era însă ordinea întruchipată. Ea reduse cheltuielile, încasă ea însăşi veniturile, vându cele două ferme în 1847, cumpără acţiuni cu trei la sută în 1848 şi realiză un echilibru stabil în buget.

Graţie talentului şi activităţii acestui intendent-femeie, blândei şi neprevăzătoarei văduve nu-i mai rămânea decât să-şi îngrijească cu dragoste copilul. Clémentine învăţă să cinstească virtuţile mătuşii sale, însă

pe mama sa o adora. Atunci când avu nefericirea de o a pierde, se trezi singură pe lume, sprijinită de domnişoara Sambucco întocmai ca o plantă

tânără de un arac de lemn uscat. Prietenia ei pentru Léon atunci căpătă o vagă nuanţă de dragoste; fiul domnului Renault profită de nevoia de comunicare care umplea acest suflet tânăr.

În timpul celor trei ani lungi pe care Léon îi petrecu departe de ea, Clémentine abia de simţi că era singură. Iubea, se ştia iubită, avea încredere în viitor; se hrănea cu tandreţe interioară şi cu discretă speranţă, şi această

inimă nobilă şi delicată nu avea nevoie de nimic altceva. Însă ceea ce îl uimi pe logodnicul său, pe mătuşa sa, pe ea însăşi, ceea ce derutează în mod deosebit toate teoriile cele mai acreditate asupra inimii feminine, ceea ce judecata ar refuza să creadă dacă n-ar exista faptele, este că în ziua în care îl revăzuse pe alesul inimii sale, la un ceas după ce se aruncase în braţele lui Léon cu o graţie atât de ameţită, Clémentine se simţi brusc năpădită de un sentiment nou, care nu era nici dragoste, nici prietenie, nici teamă, dar care le domina pe toate acestea şi care vorbea poruncitor în inima sa.

Din clipa când Léon îi arătase figura colonelului, ea fusese cuprinsă de o adevărată pasiune pentru această mumie anonimă. Nu era nicio asemănare cu ceea ce simţea pentru fiul domnului Renault, ci un amestec de atracţie, de compasiune şi de respectuoasă simpatie.

Dacă i s-ar fi relatat vreo frumoasă faptă de arme, o istorie romanţioasă

al cărei erou ar fi fost colonelul, această impresie ar fi fost legitimă sau măcar explicabilă. Dar nu; ea nu ştia nimic despre el, decât că fusese condamnat ca spion de un consiliu de război, şi totuşi pe el l-a visat, chiar

în noaptea următoare întoarcerii lui Léon. Această incredibilă preocupare se manifestă mai întâi sub o formă religioasă. Ea puse să se ţină o slujbă

pentru odihna sufletului colonelului; îl grăbi, pe Léon să-i pregătească

înmormântarea, alese ea însăşi terenul în care urma să fie înhumat. Aceste diverse preocupări nu o făcură niciodată să-şi uite vizita zilnică la cutia de nuc, nici îngenuncherea respectuoasă alături de mort, nici sărutul fratern sau filial pe care îl depunea regulat pe fruntea lui. Familia Renault sfârşi prin a se îngrijora de nişte simptome atât de bizare; ea grăbi înmormântarea frumosului necunoscut, pentru a se debarasa de el cât mai curând. Dar în ajunul zilei fixate pentru ceremonie Clémentine îşi schimbă

părerea. Cu ce drept să fie închis în mormânt un om care poate că nu era mort? Teoriile savantului doctor Meiser nu făceau parte dintre cele ce pot fi respinse fără examinare. Treaba merita cel puţin câteva zile de reflecţie. Nu era oare posibil ca trupul colonelului să fie supus câtorva experienţe?

Profesorul Hirtz, de la Berlin, promisese să-i trimită lui Léon unele documente preţioase despre viaţa şi moartea acestui nefericit ofiţer; nu se putea întreprinde nimic înainte de a le primi; trebuia să se scrie la Berlin pentru a grăbi trimiterea acelor piese. Léon oftă, dar se supuse docil acestui nou capriciu. Îi scrise domnului Hirtz.

Clémentine îşi găsi un aliat în această a doua campanie: era domnul doctor Martout. Medic destul de mediocru în practică şi mult prea dezinteresat de clientelă, domnul Martout nu era lipsit de instrucţie. Studia de multă vreme cinci sau şase mari chestiuni de fiziologie, ca reviviscenţele, generaţiile spontanee şi tot ce rezultă de aici. O

corespondenţă regulată îl ţinea la curent cu toate descoperirile moderne; era prieten cu domnul Pouchet, din Rouen, îl cunoştea pe celebrul Karl Nibor care a dus atât de sus şi atât de departe folosirea microscopului.

Domnul Martout uscase şi reînviase mii de anghilule, de rotifere şi de tardigrade; el credea că viaţa nu e altceva decât organizarea în acţiune şi că

ideea de a readuce la viaţă un om deshidratat nu are nimic absurd în ea. El se cufundă în lungi meditaţii, atunci când domnul Hirtz trimise de la Berlin piesa următoare, al cărei original e clasat în manuscrisele colecţiei Humboldt.

7

TESTAMENTUL PROFESORULUI MEISER

ÎN FAVOAREA COLONELULUI DESHIDRATAT

Astăzi 20 ianuarie 1824, istovit de o boală necruţătoare şi simţind cum se apropie ziua când persoana mea va fi înghiţită în marele tot; Am scris cu mâna mea acest testament, care este actul ultimei mele dorinţe.

Institui în calitate de executor testamentar pe nepotul meu, Nicolas Meiser, bogat fabricant de bere din acest oraş, Dantzig.

Las moştenire cărţile, hârtiile şi colecţiile mele, în general oarecare, în afară de piesa 3712, mult stimatului şi foarte savantului meu prieten, domnul von Humboldt.

Las moştenire totalitatea celorlalte bunuri ale mele, mobile şi imobile, evaluate la 100 000 taleri de Prusia sau 375 000 franci, domnului colonel Pierre-Victor Fougas, actualmente deshidratat, dar în viaţă, şi înscris în catalogul meu sub nr. 3712 (Zoologie).

Fie ca el să accepte această neînsemnată despăgubire pentru încercările prin care a trecut în cabinetul meu şi pentru serviciul pe care l-a adus ştiinţei.

Pentru ca nepotul meu Nicolas Meiser să-şi dea seama exact de datoriile pe care i le las în sarcină, am hotărât să consemnez aici istoria amănunţită a deshidratării domnului colonel Fougas, legatarul meu universal.

Relaţiile mele cu acest tânăr de treabă au început la 11 noiembrie din nefericitul an 1813. Părăsisem de multă vreme oraşul Dantzig, în care bubuitul tunurilor şi primejdia bombelor făceau orice muncă imposibilă, şi mă retrăsesem cu instrumentele şi cărţile mele sub protecţia armatelor aliate, în satul fortificat Liebenfeld. Garnizoanele franceze din Dantzig, din Stettin, din Custrin, din Glogau, din Hamburg şi din multe alte oraşe germane nu puteau comunica între ele şi nici cu patria lor; în acest timp generalul Rapp se apărase cu îndârjire împotriva flotei engleze şi a armatei

ruse. Domnul colonel Fougas fu prins de un detaşament din corpul Barclay de Tolly, pe când căuta să treacă Vistula pe gheaţă, îndreptându-se spre Dantzig. Îl aduseră prizonier la Liebenfeld pe 11 noiembrie, la ceasul când eu cinam, şi ofiţerul inferior Garok, care comanda satul, mă ridică cu forţa pentru a asista la interogatoriu şi pentru a servi de interpret.

Figura deschisă, glasul bărbătesc, hotărârea semeață şi frumoasa atitudine ale acelui nefericit îmi câştigară inima. Îşi jertfise viaţa. Singurul său regret, spunea el, era că se înecase la mal, după ce străbătuse patru armate, şi că nu putuse executa ordinele împăratului. Părea însufleţit de acel fanatism francez care a făcut atâta rău scumpei noastre Germanii, şi totuşi nu mă putui abţine să nu-l apăr, şi tradusei cuvintele sale mai puţin ca interpret cât ca avocat. Din nefericire fusese găsită asupra lui o scrisoare a lui Napoleon către generalul Rapp, a cărei copie am păstrat-o: Părăsiţi Dantzigul, forţaţi blocada, reuniţi-vă cu garnizoanele din Stettin, din Cunstrin şi din Glogau, porniţi în marş spre Elba, luaţi legătura cu Saint-Cyr şi Davoust pentru a concentra forţele risipite la Dresda, Torgau, Wittemberg, Magdeburg şi Hamburg; porniţi în chip de bulgăre de zăpadă, traversaţi Westphalia care e liberă şi veniţi să apăraţi linia Rinului cu o armată de 170 000 francezi, pe care o veţi salva!

NAPOLEON

Scrisoarea aceasta fu expediată la statul major al armatei ruse, în timp ce o jumătate de duzină de militari analfabeţi, beţi de bucurie şi de vinars, îl condamnau de bravul colonel al regimentului 23 de linie la moartea rezervată spionilor şi trădătorilor. Execuţia fu fixată pentru a doua zi, pe 12, iar domnul Pierre-Victor Fougas, după ce-mi mulţumi şi mă îmbrăţişă

cu sensibilitatea cea mai emoţionantă (este soţ şi tată), se văzu închis în micul turn crenelat din Liebenfeld, unde vântul sufla îngrozitor prin toate ambrazurile.

Noaptea din 11 spre 12 noiembrie fu una din cele mai geroase din acea teribilă iarnă. Termometrul meu cu minima, suspendat afară la fereastră cu expunerea sud-est, indica 19 grade centigrade sub zero. Ieşii dis-de-dimineaţă să-mi iau un ultim rămas bun de la domnul colonel şi îl

întâlnii pe ofiţerul inferior Garok, care îmi spuse într-o germană stâlcită:

„Nu va fi nevoie să omorâm pe franţuski, e îngheţat”.

Alergai la închisoare. Domnul colonel era culcat pe spate, ţeapăn. Îmi dădui seama, însă, după câteva minute de examen, că rigiditatea acelui trup nu era rigiditatea morţii. Articulaţiile, fără a avea supleţea lor obişnuită, se lăsau flectate şi îndreptate la loc fără un efort prea violent.

Membrele, faţa, pieptul transmiteau mâinii mele o senzaţie de răceală, însă

foarte diferită de aceea pe care o simţeam deseori la contactul cu cadavrele.

Ştiind că el petrecuse mai multe nopţi fără să doarmă şi îndurase nişte eforturi istovitoare, nu mă îndoiam că se lăsase cuprins de acel somn profund şi letargic pe care-l provoacă un frig intens şi care, prea mult prelungit, încetineşte respiraţia şi circulaţia până într-atât încât pentru a constata persistenţa vieţii sunt necesare mijloacele cele mai subtile ale observaţiei medicale. Pulsul era insesizabil, sau cel puţin degetele mele înţepenite de frig nu-l simţeau. Auzul meu slab (mă aflam atunci în al şaizeci şi nouălea an) mă împiedică să constat prin ascultare dacă

zgomotele inimii puneau în evidenţă acele bătăi slabe, dar prelungite, pe care urechea le mai poate auzi când mâna deja nu le mai sesizează.

Domnul colonel se afla în acel stadiu de înţepenire cauzată de frig, în care, pentru a trezi un om fără a-i provoca moartea, devin necesare precauţii numeroase şi delicate. Câteva ceasuri în plus şi avea să survină

congelarea şi, odată cu ea, imposibilitatea întoarcerii la viaţă.

Eram cât se poate de dezorientat. Pe de o parte, îl simţeam cum moare prin degerare în mâinile mele; pe de alta, nu puteam de unul singur să-i dau toate îngrijirile indispensabile. Dacă îi administram excitante fără a pune în acelaşi timp trei-patru ajutoare să-i fricţioneze trunchiul şi membrele, nu-l trezeam decât pentru a-l vedea murind. Aveam încă în faţa ochilor spectacolul acelei fete frumoase, asfixiate într-un incendiu, pe care am reuşit s-o reanimez plimbându-i cărbuni aprinşi pe sub clavicule, dar care nu a mai putut decât s-o cheme pe mama sa şi a murit imediat, în ciuda faptului că mă folosisem de excitante în interior şi de electricitate pentru a determina contracţiile diafragmei şi ale inimii.

Iar când aş fi reuşit totuşi să-i redau forţa şi sănătatea, nu era el condamnat de consiliul de război? Omenia nu mă oprea oare să-l smulg

din acea odihnă vecină cu moartea pentru a-l da pradă grozăviilor torturii?

Trebuie să mărturisesc de asemenea că, în prezenţa acelui organism în care viaţa era suspendată, ideile mele în legătură cu resurecţia puseră din nou stăpânire pe mine. Atât de des uscasem şi readusesem la viaţă fiinţe destul de evoluate pe scară biologică, încât nu mă îndoiam de succesul operaţiunii, chiar asupra unui om. De unul singur, nu-l puteam reanima şi salva pe domnul colonel; aveam însă în laborator toate instrumentele necesare pentru a-l usca fără ajutor.

Pe scurt, mi se ofereau trei posibilităţi: 1) să-l las pe domnul colonel în turnul crenelat, unde ar fi pierit în aceeaşi zi prin degerare; 2) să-l reanim cu ajutorul excitantelor, cu riscul de a-l ucide, şi pentru ce? pentru a-l da pradă, în caz de reuşită, unui supliciu inevitabil; 3) să-l deshidratez în laboratorul meu cu aceeaşi certitudine de a-l reînvia după încheierea păcii.