5
VISURI DE DRAGOSTE ŞI ALTELE
Léon află pe propria-i piele că nu-s de ajuns o conştiinţă curată şi un pat bun pentru a-ţi asigura un somn adânc. Se culcase ca un sibarit, inocent ca un păstor din Arcadia şi, pe deasupra, obosit ca un soldat care a dublat etape: cu toate acestea, o insomnie grea îl chinui până dimineaţa. În zadar se suci şi se răsuci în toate părţile, ca pentru a-şi arunca povara de pe un umăr pe celălalt. Nu închisese ochii decât după ce văzu primele licăriri ale zorilor argintând crăpăturile obloanelor.
Adormi cu gândul la Clémentine; un vis plăcut nu întârzie să-i arate chipul iubitei. O văzu în toaletă de mireasă, în capela castelului imperial.
Se sprijinea de braţul domnului Renault tatăl, care îşi pusese pinteni pentru ceremonie. Léon venea în urmă, oferind braţul domnişoarei Sambucco; bătrâna domnişoară era decorată cu Legiunea de onoare. Apropiindu-se de altar, mirele observă că picioarele tatălui său erau subţiri ca nişte beţe şi, cum tocmai voia să-şi exprime uimirea, domnul Renault se întoarse şi îi spuse: „Sunt subţiri deoarece sunt uscate; însă nu sunt deformate.” Pe când dădea această explicaţie chipul i se altera, i se schimbară trăsăturile, îi crescură mustăţi negre, iar el semăna teribil cu colonelul. Ceremonia începu. Fundalul corului era plin de tardigrade şi de rotifere cât oamenii de mari şi îmbrăcate ca nişte cantori; ele intonară, bâzâind ca bondarii, un imn al compozitorului german Meisef care începea astfel: Principiul vital
E o ipoteză gratuită!
Versurile şi muzica îi părură admirabile lui Léon; se străduia să şi le întipărească în minte, când oficiantul înainta spre el cu două inele de aur pe o tavă de argint. Preotul acesta era un colonel de cuirasieri în mare ţinută. Léon se întrebă unde şi când îl mai întâlnise: se întâmplase cu o zi înainte, scara, în faţa porţii Clémentinei. Cuirasierul murmură aceste cuvinte: „Rasa coloneilor a cam degenerat de la 1813!” Scoase un oftat
adânc, şi nava capelei, care era un vas de linie, fu antrenată pe valuri cu o iuţeală de patrusprezece noduri. Léon luă liniştit micul inel de aur şi se pregăti să-l vâre în degetul Clémentinei, dar observă că mâna logodnicei sale era uscată; numai unghiile îşi păstraseră prospeţimea firească. I se făcu frică şi o luă la fugă prin biserică, pe care o găsi plină de colonei de toate vârstele şi de toate armele. Mulţimea era atât de compactă încât îi trebuiră
nişte eforturi nemaipomenite pentru a o străbate. Scapă în sfârşit, dar aude în urma sa paşii precipitaţi ai unui om care vrea să-l ajungă, îşi dublează
viteza, se aruncă în patru labe, galopează, nechează, arborii de pe marginea străzii fug în urma lui, el nu mai atinge pământul. Duşmanul se apropie însă cu iuţeala vântului; i se aude zgomotul paşilor; pintenii îi zornăie; l-a ajuns pe Léon, îl înşfacă de coamă şi se avântă dintr-un salt deasupra sa, înfigându-i pintenii în coaste. Léon se cabrează; călăreţul se apleacă la urechea lui şi îi spune, mângâindu-l cu cravaşa: „Nu sunt greu de dus; treizeci de livre de colonel!” Nefericitul logodnic al domnişoarei Clémentine face un efort violent, se azvârle într-o parte; colonelul cade şi trage spada. Léon nu ezită; se pune în gardă, se bate, simte aproape imediat spada colonelului intrându-i în inimă până la gardă. Răceala lamei se întinde şi se tot întinde şi sfârşeşte prin a-l îngheţa pe Léon din cap până-n picioare. Colonelul se apropie şi îi spune zâmbind: „Arcul s-a rupt; mica lighioană a murit.” El depune trupul într-o ladă de nuc, care e prea scurtă
şi prea îngustă. Strâns din toate părţile, Léon se luptă, se zbate şi se trezeşte, în sfârşit, zdrobit de oboseală şi pe jumătate înăbuşit în spaţiul dintre perete şi pat.
Cu ce iuţeală sări el în papuci! Cu câtă grabă deschise ferestrele şi dădu în lături obloanele! „El făcu lumină şi văzu că era un lucru bun”, cum se spune. Brrr! Se scutură de amintirile visului aşa cum un câine ud se scutură
de picăturile de apă. Faimosul cronometru de la Londra îi arătă că era ora nouă; o ceaşcă de şocolată servită de Gothon contribui din plin la descâlcirea gândurilor sale. Apucându-se să-şi facă toaleta într-o încăpere foarte luminoasă, veselă şi comodă, el se reconcilie cu viaţa reală. „Dacă
chibzuiesc bine, îşi zicea el pieptănându-şi barba blondă, n-am avut parte decât de întâmplări fericite. Iată-mă întors în patrie, în sânul familiei şi într-o casă frumoasă, care e a noastră. Tata şi mama sunt sănătoşi, cu
însumi mă bucur de sănătatea cea mai înfloritoare. Averea noastră e modestă, însă şi gusturile noastre sunt pe potrivă şi nu ne lipseşte niciodată
nimic. Prietenii noştri m-au primit ieri cu braţele deschise; nu avem duşmani. Cea mai frumoasă persoană din Fontainebleau consimte să
devină soţia mea; pot să mă însor cu ea în mai puţin de trei săptămâni, dacă
am chef să grăbesc un pic evenimentele. Clémentine nu m-a întâmpinat ca pe un oarecare; nici pomeneală. Frumoşii ei ochi îmi zâmbeau aseară cu graţia cea mai tandră. E adevărat că a plâns la urmă, e un fapt. Iată singurul meu necaz, singura mea îngrijorare, cauza unică a visului meu stupid de azi-noapte. A plâns, dar pentru ce? Pentru că am fost destul de prost ca s-o distrez cu o disertaţie şi cu o mumie. Ei bine! voi pune să îngroape mumia, şi nimic pe lume nu va mai putea să ne tulbure fericirea!
Coborî la parter, fredonând o arie din Le Nozze. Domnul şi doamna Renault, care nu aveau obiceiul să se culce după miezul nopţii, dormeau încă. Intrând în laborator, văzu că tripla ladă a colonelului era închisă.
Gothon pusese pe capac o cruciuliţă de lemn negru şi o ramură de merişor sfinţit. „Faceţi aşadar colecţii!” murmură el printre dinţi, cu un zâmbet câtuşi de puţin sceptic. În aceeaşi clipă observă că, în tulburarea ei, Clémentine îşi uitase cadourile pe care i le adusese. Le puse într-un pachet, se uită la ceas şi socoti că nu era nicio indiscreţie să dea o fugă până la casa domnişoarei Sambucco.
Într-adevăr, respectabila mătuşă, matinală cum e lumea în provincie, plecase deja la biserică, iar Clémentine îşi făcea de lucru în grădiniţa de lângă casă. Ea alergă în întâmpinarea logodnicului, fără să-i dea prin cap să
arunce mica greblă pe care o ţinea în mână; îi întinse cu cel mai drăgălaş
zâmbet din lume frumoşii ei obraji trandafirii, niţel jilavi, însufleţiţi de căldura dulce a plăcerii şi a lucrului.
— Nu eşti supărat pe mine? îi spuse ea. Am fost cam ridicolă aseară; m-a şi certat mătuşa. Şi am uitat să iau frumuseţea de lucruri pe care mi le aduseseşi! Cel puţin n-am făcut-o din lipsă de consideraţie. Sunt atât de fericită să văd că te-ai gândit tot timpul la mine aşa cum şi eu mă gândeam la dumneata! Aş fi putut trimite să mi le aducă astăzi, dar n-am făcut-o. Îmi spunea inima că ai să vii chiar dumneata.
— Inima dumitale mă cunoaşte, scumpa mea Clémentine.
— Ar fi destul de trist să nu-şi cunoască proprietarul.
— Ce amabilă eşti şi cât te iubesc!
— O! şi eu, dragul meu Léon, te iubesc mult!
Ea rezemă grebla de un pom şi se atârnă de braţul viitorului ei soţ cu acea graţie suplă şi languroasă, al cărei secret îl deţin creolele.
— Vino, zise ea, să-ţi arăt ce frumos am aranjat grădina.
Léon admiră tot ce dori ea. Adevărul e că nu avea ochi decât pentru ea.
Grota lui Polyphem şi peştera lui Cacus i s-ar fi părut mult mai vesele decât grădinile Armidei dacă micul capot trandafiriu al Clémentinei s-ar fi plimbat pe acolo.
O întrebă dacă nu-i părea rău că părăseşte un refugiu atât de încântător şi pe care îl înfrumuseţase cu atâta osteneală.
— De ce? răspunse ea fără să roşească. N-o să ne ducem departe şi, de altfel, n-o să venim aici în fiecare zi?
Apropiata căsătorie era un lucru atât de bine hotărât încât nici nu mai pomeniseră de ea în ajun. Nu mai rămânea decât să se publice anunţul şi să
se fixeze data. Clémentine, inimă simplă şi fără ascunzişuri, se exprima fără
jenă şi fără falsă pudoare în legătură cu un eveniment atât de prevăzut, atât de firesc şi atât de plăcut. Ea îşi dăduse avizul doamnei Renault asupra distribuţiei noului apartament şi alesese ea însăşi zugrăvelile; nu mai făcu fasoane când veni momentul să discute cu bărbatul ei despre acea viaţă
frumoasă în comun care începea pentru ei, despre martorii pe care aveau să-i invite la căsătorie, despre vizitele de nuntă, pe care aveau să le facă
după aceea, despre ziua care va fi consacrată recepţiilor, despre timpul pe care îl vor rezerva pentru intimitate şi pentru muncă. Ea se interesă de ocupaţiile pe care Léon dorea să şi le creeze şi de orele pe care le consacra de preferinţă studiului. Această excelentă femeie mititică s-ar fi ruşinat să
poarte numele unui trândav şi ar fi fost nefericită să-şi petreacă zilele alături de un om fără ocupaţie. Ea făgăduia dinainte să respecte munca lui Léon ca pe un lucru sfânt. La rândul ei, avea de gând să nu-şi piardă
